MISCAREA STUDENTEASCA

Cuprins - Capitolul anterior  - Capitolul urmator

10 DECEMBRIE 1922

Eram înca la Jena când, într-o buna zi, am fost surprins de vestea ca întreaga studentime româna, de la toate universitatile, s-a ridicat la lupta. Aceasta nebanuita de nimeni manifestare colectiva a tineretii românesti a fost o izbucnire vulcanica pornita din adâncurile natiei. Ea s-a manifestat mai întâi la Cluj, în inima acelui Ardeal care a luat pozitie ori de câte ori neamul s-a gasit în impas, pentru ca aproape concomitent sa irumpa violent în toate celelalte centre universitare.

Într-adevar, la 3-4 decembrie, la Bucuresti, Iasi, Cernauti, sunt mari manifestatii de strada. Întreaga studentime româna este în picioare, ca într-un ceas de mare raspântie. Pentru a mia oara, rasa aceasta, a pamântului, amenintata de atâtea ori în decursul veacurilor, îsi arunca tineretul în fata primejdiei pentru a-si salva fiinta. Un mare moment de electrizare colectiva, fara pregatire prealabila, fara discutii pro si contra, fara decizii luate în comitete, fara ca cel putin cei din Cluj sa se cunoasca cu cei din Iasi, Cernauti, Bucuresti. Un mare moment de iluminatie colectiva ca lumina unui fulger în mijlocul unei nopti întunecoase, în care o tinerime întreaga îsi vede linia de viata a ei si a neamului.

Aceasta linie trece luminoasa de-a lungul întregii noastre istorii nationale si continua virtual de-a lungul întregului nostru viitor românesc, indicând calea de viata si de onoare pe care va trebui sa mergem si noi si stranepotii nostri, daca voim viata si onoare pentru neamul nostru.

Generatiile se pot aseza pe aceasta linie, se pot apropia sau îndeparta de ea. Având putinta deci, de a da pentru neam de la maximum de viata si onoare, pâna la maximum de dezonoare si rusine.

Câteodata pe aceasta linie se ridica numai indivizi izolati parasiti de generatiile lor. În momentul acela, ei sunt neamul. Ei vorbesc în numele lui. Cu ei sunt toate milioanele de morti si de martiri ai trecutului si viata de mâine a neamului.

Aici nu intereseaza majoritatea, fie ea de 99%, cu parerile ei.

Nu parerile majoritatii determina aceasta linie de viata a neamului. Ele, majoritatile, se pot numai apropia sau îndeparta de ea, dupa starea lor de constiinta si virtute sau de inconstienta si decadere.

Neamul nostru n-a trait prin milioanele de robi care si-au pus gâtul în jugul strainilor, ci prin Horia, prin Avram Iancu, prin Tudor, prin Iancu Jianu, prin toti haiducii, car în fata jugului strain nu s-au supus, ci si-au pus flinta în spate si s-au ridicat pe potecile muntilor, ducând cu ei onoarea si scânteia libertatii. Prin ei a vorbit atunci neamul nostru, iar nu prin „majoritatile” lase si „cuminti”. Ei înving sau mor: indiferent. Pentru ca atunci când mor, neamul traieste întreg din moartea lor si se onoreaza din onoarea lor. Ei stralucesc în istorie ca niste chipuri de aur care, fiind pe înaltimi, sunt batute în amurg de lumina soarelui, în timp ce peste întinderile cele de jos, fie ele cât de mari si cât de numeroase, se asterne întunericul uitarii si al mortii. Apartine istoriei nationale nu acela care va trai sau va învinge – cu sacrificarea liniei vietii neamului – ci acela care, indiferent daca va învinge sau nu, se va mentine pe aceasta linie.

Ea este predeterminata în întelepciunea lui Dumnezeu; ea a fost vazuta în ziua de 10 decembrie, de studentii români. Si în aceasta sta valoarea zilei: o întreaga tinerime româneasca a vazut lumina.

La 10 decembrie, delegati din toate centrele se aduna la Bucuresti, îsi fixeaza în zece puncte ceea ce au crezut ca formeaza esenta miscarii lor si se declara greva generala pentru toate universitatile, cerându-se realizarea acestor puncte. Nu este 10 decembrie mare prin valoarea formularii care s-a facut atunci, dupa cât au putut delegatii formula din esenta adevarului care framânta sufletul întreg al studentimii române. Este mare prin miracolul trezirii acestei tinerimi la lumina pe care a vazut-o sufletul ei. Este însemnata ca zi a hotarârii. A hotarârii la actiune, a declararii razboiului sfânt, care va cere acestei tinerimi române atâta tarie de suflet, atâta eroism, atâta maturitate, atâtea jertfe cunoscute si necunoscute, atâtea morminte! 10 decembrie 1922 cheama tineretul pamântului acesta la un mare examen.

Nici cei din Bucuresti si nici eu care eram departe si nici altii, care poate erau copii prin liceu, dar care astazi lâncezesc adânc în închisori sau dorm sub pamânt, n-am crezut ca ziua aceasta ne va purta prin atâtea primejdii si ne va aduce atâtea lovituri si atâtea rani în lupte pentru apararea tarii noastre.

La Bucuresti, Cluj, Iasi si Cernauti, izbucniri formidabile ale maselor studentesti, care, conduse de puterea lor de intuitie, – accentuez: nu de conducatori – se îndreapta spre dusman. Ele vizeaza în primul rând presa jidaneasca: „Adevarul”, „Dimineata”, „Mântuirea”, „Opinia”, „Lumea”, focare de infectie morala, de otravire si zapacire a românilor.

Se îndreapta pentru a le distruge, dar si pentru a arata poporului român primejdia primei linii inamice, fata de care el va trebui sa fie în garda. Manifestatia contra presei înseamna: declararea ei de dusmana a intereselor nationale si prin aceasta atragerea luarii aminte a românilor de a nu se lasa indusi în eroare., orbiti sau condusi de presa scrisa de jidani sau de românii jidaniti.

Presa aceasta ataca ideea religioasa la români, slabindu-le astfel rezistenta morala si rupându-le contactul cu Dumnezeu.

Presa aceasta împrastie teorii antinationale, slabindu-le credinta în natiune si rupându-i de pamântul tarii, de dragostea pentru el, pamânt care în toate timpurile a fost îndemn la lupta si sacrificiu.

Presa aceasta prezinta fals interesele noastre românesti, dezorientând si îndreptând pe români pe linii opuse intereselor nationale.

Presa aceasta înalta mediocritatile si oamenii capabili de coruptie pentru ca strainul sa-si poata satisface interesele lui si coboara valorile morale care nu se vor preta a face servicii iudaismului si intereselor acestuia.

Presa aceasta otraveste sufletul neamului, dând zilnic si sistematic publicitate crimelor senzationale, legaturilor imorale, avorturilor, aventurilor.

Presa aceasta omoara adevarul si slujeste minciuna cu perseverenta diabolica, întrebuinteaza calomnia ca arma de distrugere a luptatorilor români.

De aceea un român trebuie sa fie atent când citeste o foaie jidaneasca, stând în garda fata de fiecare cuvânt care nu e la întâmplare aruncat si cautând a descifra planul iudaic cu care el a fost scris. Asupra acestor chestiuni voieste miscarea studenteasca sa atraga luarea aminte a tuturor românilor, atunci când ea se îndreapta catre redactiile jidanesti, declarându-le vrajmase ale poporului român.

Am accentuat ca izbucnirile formidabile ale maselor studentesti erau conduse de puterea lor de intuitie si nu de conducatori. Pentru ca e usor ca cineva sa îndrepte câtiva indivizi catre casa cuiva, pentru a-i face manifestatie ostila. Când însa marile multimi se îndreapta cu ostilitate, din porunca instinctului lor, catre cineva, acela este condamnat fara apel ca vrajmas national.

NUMERUS CLAUSUS

În timpul luptelor studentesti trece din gura în gura formula „numerus clausus”. Dar nu ca o formula salvatoare, caci masele nu dau formule, ci indica primejdii.

„Numerus clausus” însemneaza ca marea primejdie jidaneasca sta în numar, mai cu seama în numar, pe care nu-l mai putem suporta nici în scoli, nici în comert, nici în industrie, nici în profesiunile libere. „Atentie la numar”, voieste sa spuna „numerus clausus”, caci el trece peste puterile noastre de rezistenta nationala si daca nu luam masuri, murim ca neam.

Atâta valoare are aceasta formula. Sau, daca voiti, ca masura salvatoare, are valoarea unei formule de urgenta, de prima îngrijire necesara, dar cu totul insuficienta pentru vindecarea boalei. „Numerus clausus”, în sine, însemneaza: limitarea numarului jidanilor în scoli, profesiuni libere etc. Pâna la ce numar limitare? Pâna la proportia dintre numarul tuturor jidanilor fata de acela al românilor în cuprinsul României. Adica, daca în România sunt 15 milioane de români si 3 milioane de jidani, proportia este de 20%. Dupa formula „numerus clausus” jidanii urmeaza sa fie admisi în scoli, medicina, barou etc., în proportie de 20%.

„Numerus clausus” însemneaza limitarea numarului jidanilor pâna la proportia dintre numarul lor si numarul total al românilor.

„Numerus clausus” este numai o formula de repartitie a jidanilor în sânul natiilor, dar nu o formula de rezolvare a problemei.

Aceasta formula nu rezolva aproape nimic, caci ea se ocupa de respectarea proportiilor, dar nu ataca proportia în sine. Daca jidanii sunt 3 milioane, îi lasa 3 milioane. Mai ales nu se ocupa din cauza acestei proportii si nu arata mijloacele prin care s-ar putea micsora aceasta proportie, adica nu cuprinde în sine mijloacele de rezolvare a problemei jidanesti.

PROBLEMA JIDANEASCA

NUMARUL JIDANILOR

Numarul mare al jidanilor ridica o serie de probleme:

1. Problema pamântului românesc;

2. Problema oraselor;

3. Problema scolii românesti si a clasei conducatoare;

4. Problema culturii nationale.

Toate acestea sunt tratate impecabil de profesorul A. C. Cuza în scrierile sale: „Poporatia”, „Nationalitatea în arta”, „Articole”, „Discursuri parlamentare”, „Curs de economie politica”. Cele ce sustin mai jos apartin în esenta gândirii profesorului Cuza.

Numarul jidanilor din România nu se cunoaste exact. Pentru ca statisticile încercate au fost facute cu cea mai mar lipsa de interes de catre politicienii români, pentru a-si ascunde opera de tradare nationala si pentru ca jidanii de pretutindeni fug de adevarul statisticii. Un proverb spune: „Jidanul traieste din minciuna si moare în contact cu adevarul”. De altfel, multa vreme, Directorul Statisticii Statului din Ministerul de Finanta era Leon Colescu = Leon Coler.

Si au dreptate din punctul lor de vedere, pentru ca românii pusi în fata numarului exact al populatiei jidanesti, si-ar da seama ca se afla în fata unei adevarate primejdii nationale si s-ar ridica pentru a-si apara patria. Deci, în fata adevarului statisticii, puterea iudaica se stinge, moare. Ea nu poate trai decât din ascunderea adevarului, din falsificarea lui, din minciuna.

Noi credem ca sunt în România între 2-2 1/2 milioane de jidani. Dar chiar daca ar fi numai un milion – asa cum sustin ei – poporul român s-ar gasi în fata unui pericol de moarte. Pentru ca nu intereseaza numai numarul în sine, cantitatea, ci si calitatea celor care îl reprezinta si mai ales intereseaza pozitiile pe care le ocupa jidanii în structura functionala a unui stat în viata, sub toate formele, a unei natiuni.

Pamântul nostru a fost pamântul navalitorilor. El însa n-a cunoscut niciodata în decursul istoriei ca vreo armata sa fi ajuns la formidabilul numar al jidanilor de azi. Navalirile treceau peste noi mai departe: navalitorii de azi nu mai pleaca. Se stabilesc aici, pe pamântul nostru, într-un numar neîntâlnit pâna astazi si se prind ca râia de trupul pamântului si al natiei.

Când începe navalirea jidanilor? În jurul anului 1800 gasim un numar de abia câteva mii în toata Moldova. La 1821, în Bucuresti, se aflau 120 de familii.

Aceasta târzie asezare pe pamântul nostru de datoreste faptului ca jidanii s-au ocupat totdeauna cu comertul. Ori comertul, pentru a se putea dezvolta, cere: libertate si siguranta la exercitarea lui.

Pe pamântul românesc aceste doua conditii lipseau, lipsea libertatea de exploatare a solului românesc, deci perspectivele unui comert mai mare, si lipsea mai cu seama siguranta. Pamântul românesc a fost cel mai nesigur pamânt din lume. N-avea taranul român siguranta casei lui, a vitelor, a muncii, a recoltei sale de un an. Loc de navalire si de lupte, teatru de razboi de secole nesfârsite, iar dupa ele de multe ori dominatie straina cu biruri sângeroase.

Ce sa caute jidanimea pe acest pamânt? Sa se bata cu hunii, cu tatarii, cu turcii?

Navalirea jidaneasca începe abia acum 100 de ani. În urma pacii de la Adrianopol 1829, se capata libertatea de comert si în acelasi timp încep sa se arate zarile unei vieti mai linistite.

De acum începe navala care va creste an cu an peste capul nostru, al românilor si în special al moldovenilor, secatuindu-ne de averi, nimicindu-ne moraliceste si amenintându-ne cu pieirea.

La 1848 comerciantii si industriasii moldoveni încep sa se plânga domnului Mihail Sturza, cerând masuri împotriva comerciantilor jidani si a concurentei neloiale practicata de ei.

De atunci navala creste mereu. Poate nu e bine zis navala, caci aceasta presupune ideea de violenta, de curaj moral si fizic. Infiltratia iudaica este termenul cel mai potrivit, pentru ca cuprinde mai mult ideea de strecurare pe nesimtite. strecurare lasa si perfida. Caci nu e putin lucru ca sa rapesti pamântul si avutiile unui neam, fara ca macar sa-ti justifici prin lupta, prin înfruntarea riscului, printr-o mare jertfa, cucerirea facuta.

Ei au acaparat încetul cu încetul comertul mic si industria mica româneasca, apoi au atacat prin aceleasi manopere frauduloase comertul si industria mare si astfel au pus stapânire pe orasele din jumatatea de nord a tarii.

Atacul asupra clasei de mijloc românesti a fost dat cu precizia pe care o întâlnim numai la unele insecte de prada care, pentru a-si paraliza adversarul, îl împung cu acul în sira spinarii.

Nu se putea un loc mai bine ales.

Clasa de mijloc atacata cu succes, însemneaza spargerea în doua a neamului românesc.

E singura clasa care are un dublu contact: în jos cu cea taraneasca pe care sta suprapusa, exercitând asupra ei o putere de autoritate si prin starea economica mai buna si prin aceea de cultura; în sus, cu ce conducatoare, pe care o sustine pe umerii ei.

Atacul reusit asupra clasei de mijloc, adica nimicirea ei, atrage dupa sine, ca o consecinta fatala, fara efort din partea atacatorului:

1. naruirea clasei conducatoare (aceasta clasa conducatoare va termina prin a se prabusi);

2. imposibilitatea refacerii ei;

3. zapacirea si îndobitocirea, înfrângerea si robirea clasei taranesti.

În ultima analiza, atacul iudaic asupra clasei de mijloc românesti aici tinde: moartea, pieirea poporului român nu însemneaza moartea celui din urma român, dupa cum îsi imagineaza unii. Moartea aceasta însemneaza viata în sclavie. Reducerea la stare de viata de rob a câtorva milioane de tarani români, care sa munceasca pentru jidanime.

Iata constatarile prof. Nicolae Iorga cu privire la numarul jidanilor si la data asezarii lor la noi. Profesorul Iorga în „Istoria Evreilor în Tarile noastre”, comunicare facuta la Academia Româna în sedinta de la 13 septembrie 1913, expunând aceasta chestiune, printre altele precizeaza:

„La Neamt, câtiva evrei se aseaza unul lânga altul pe pamânturile Mânastirii între 1764-1766” (pag. 18).

„La Botosani vreun act domnesc ca acel din 1757 nici nu pomeneste pe evrei între ceilalti locuitori ai orasului” (pag. 17).

„Câte un evreu apare la Suceava ca orândar pe locul Mitropoliei si altii ca mici negustori, la Ocna, la Hârlau, la Siretiu, la Galati, la Bârlad (era vreme când despre bârladenii crestini se putea scrie ca se îndeletnicesc cu negotul mai mult decât cu orice alta munca) (pag.10), apoi la Roman unde la 1741 nu se stia decât de moldoveni si armeni, la Târgul Frumos unde în 1755 se pomenesc doua cârciumi si orânda jidoveasca ce sunt acolo în târg” (pag. 17-18).

În Bucovina în jurul anexarii de la 1775:

„În aceste tinuturi ale Cernautiului si Câmpulungului la care se adausesera parti ale Hotinului si Sucevei (în toate aceste tinuturi) nu erau decât 206 familii jidovesti înaintea stapânirii împaratesti.

La 1775 ajunsesera a fi prin scurgere din Galitia 780-800 familii.

Cel dintâi guvernator al tarii, generalul Enzenberg, constata ca ei se îndeletnicesc în rândul întâi cu cârciumaritul, cu vin, holerca (rachiu) si bere…

Sunt, spune generalul, neamul cel mai de-a dreptul stricat, dedat trândaviei, se hraneste fara a fi prea mult suparat, din sudoarea crestinilor muncitori.

O comisiune care functiona la 1781 arata ca:

Aici în tara, evreii obisnuiesc a cumpara taranului dinainte puiul în ou, mierea în floare si mielul în pântecele mamei la un pret mic si prin aceasta camata, a-i suge cu totul pe locuitori si a-i aduce la saracie, asa încât taranii împovarati astfel de datorii si pentru viitor nu afla alt mijloc de mântuire decât sa fuga din tara.

Vedem pe divanul acestei tari (Moldova) apoi pe domni, mai ales pe Constantin Moruzi aparându-se cu disperare împotriva lor.

…cum i se ofera lui Enzenberg de cahaluri, în scris, 5.000 de galbeni pe an pentru a tolera vechea stare de lucruri, se încearca si coruperea Domnului, dar acesta respinse BANII mai bine decât sa expuie tara pieirii totale” (pag. 20).

Si mai târziu, pe la 1840-48, iata ce constata profesorul Iorga:

„Cu zecile se numara aceste asezari de exploatare si depravatie, cârciuma lânga cârciuma, cu sticle de rachiu de cartofi si alte otravuri, în tot cuprinsul Moldovei, istovind o rasa pentru hranirea viciilor civilizate ale clasei dominante” (pag. 34).

Si scrie mai departe profesorul Iorga:

„Totusi interventiile straine hranite de elementele evreiesti din tara, nu se oprira. În 1878 ele pusera conditii recunoasterii independentei, câstigate cu jertfe de sânge a tarii si gramadira umilinte asupra României independente, care nu se putea sinucide dând politiceste jumatate din ea în puterea evreilor moldoveni… Si precum Kogalniceanu aparase satele de alcoolul si camata evreiasca, dl. Maiorescu apara demnitatea României de insulta primirii strainilor, prin vointa strainilor” (pag. 39).

**

Am dat acestea aici pentru ca sa stabilesc dupa o mare, recunoscuta si necontestata autoritate stiintifica, începuturile asezarii jidanilor pe pamântul românesc.

PROBLEMA PAMÂNTULUI ROMÂNESC

Nu se poate ca un neam din lume, fie el chiar numai un trib de salbatici, sa nu-si puna cu durere sfâsietoare problema pamântului sau, în fata unei navaliri straine. Toate neamurile din lume, de la începutul istoriei pâna astazi, si-au aparat pamântul patriei. Istoria tuturor popoarelor, ca si istoria noastra româneasca, e plina de lupte pentru apararea pamântului. Sa fie oare o anomalie, o stare bolnavicioasa a noastra, a tineretului românesc, faptul de a ne ridica sa ne aparam pamântul amenintat? Sau anomalie, a nu ni-l apara atunci când ni-l vedem primejduit? Anomalie este a nu ne apara, adica a nu face ce toate neamurile au facut si fac. Anomalie si stare bolnavicioasa este a ne pune în contradictie cu toata lumea si cu întreaga noastra istorie.

De ce oare toate neamurile s-au luptat, se lupta si se vor lupta necontenit pentru apararea pamântului lor?

Pamântul este baza de existenta a natiei. Natiunea sta, ca un pom, cu radacinile ei înfipte în pamântul tarii, de unde îsi trage hrana si viata. Nu exista neam care sa poata trai fara pamânt, dupa cum nu exista pom care sa traiasca atârnat în aer. O natie care nu are pamântul sau nu poate trai, decât daca se aseaza sau pe pamântul unei alte natii, sau pe trupul acesteia, sugându-i viata.

Sunt legi facute de Dumnezeu, care orânduiesc viata popoarelor. Una din aceste legi este legea teritoriului. Dumnezeu a lasat un teritoriu determinat fiecarui popor ca sa traiasca, sa creasca, sa se dezvolte si sa-si creeze pe el cultura sa proprie.

Problema jidaneasca în România ca si aiurea consta în încalcare de catre jidani a acestei legi naturale a teritoriului. Ei ne-au încalcat teritoriul nostru. Ei sunt infractorii, si nu eu, popor român, sunt chemat sa suport consecintele infractiunii lor. Logica elementara ne spune: infractorul trebuie sa suporte consecintele infractiunii savârsite. Va suferi? Nare decât sa sufere. Toti infractorii sufera. Nici o logica din lume nu-mi va spune sa mor eu pentru infractiunea savârsita de altii.

Deci problema jidaneasca nu naste din „ura de rasa”. Ea naste dintr-un delict savârsit de jidani fata de legile si ordinea naturala în care traiesc toate popoarele lumii.

Rezolvare problemei jidanesti?

Iat-o: reîntoarcerea delincventilor în aceasta ordine naturala universala si respectarea legalitatii naturale.

Dar si legile tarii opresc invazia jidaneasca. Art. 3 din constitutie spune: „Teritoriul României nu se poate coloniza cu populatie d ginta straina”.

Ce însemneaza, daca nu colonizare, faptul instalarii a doua milioane de jidani pe teritoriul românesc?

Dar acest teritoriu este proprietatea inalienabila si imprescriptibila a poporului român. Si dupa cum scria cineva, poporul român, nu dupa 50 de ani, nu dupa 100 de ani, ci chiar si dupa mii de ani, ne vom revendica dreptul asupra acestui pamânt, dupa cum ne-am recucerit pamântul Ardealului, dupa 100 de ani de stapânire maghiara.

NOI SI PAMÂNTUL NOSTRU

Toate popoarele din jurul nostru au venit de undeva si s-au asezat pe pamântul pe care traiesc. Istoria ne da date precise despre venirea bulgarilor, turcilor, maghiarilor etc. Un singur neam n-a venit de nicaieri. Acela suntem noi. Ne-am nascut din negura vremii pe acest pamânt odata cu stejarii si cu brazii. De el suntem legati nu numai prin pâinea si existenta care ne-o da muncindu-l din greu, dar si prin toate oasele stramosilor care dorm în tarâna lui. Toti parintii nostri sunt aici. Toate amintirile noastre, toata gloria noastra razboinica, întreaga noastra istorie aici, în acest pamânt sta îngropata.

Aici e Sarmisegetuza cu tarâna regelui Decebal, cel nemuritor, pentru ca cine stie sa moara ca Decebal, nu moare niciodata.

Aici odihnesc Musatinii si Basarabii, aici la Podul Înalt, la Razboieni, la Suceava, la Baia, la Hotin., la Soroca, la Tighina, la Cetatea Alba, la Chilia, dorm românii cazuti în lupte, boieri si tarani, multi ca frunza si ca iarba.

La Posada, la Calugareni, pe Olt, pe Jiu, pe Cerna, la Turda, în muntii nefericitilor si uitatilor moti din Vidra, pâna în Huedin si pâna la Alba Iulia, locul de tortura al lui Horia si fratilor lui de arme, sunt numai urme de lupte si morminte de viteji.

În Carpatii toti, din muntii oltenesti la Dragoslave si la Predeal, de la Oituz la Vatra Dornei, pe vârfuri si în fund de vai, pretutindeni a curs sângele românesc în valuri.

În miezuri de noapte, în ceasurile grele ale neamului, noi auzim glasul pamântului românesc, care ne îndeamna la lupte.

Întreb si astept raspuns: pe ce drept voiesc jidanii sa ne ia acest pamânt?

Pe ce urma istorica îsi întemeiaza pretentiile si mai ales îndrazneala cu care ne înfrunta pe noi, românii, aici, acasa la noi? Suntem legati de acest pamânt prin milioane de morminte si prin milioane de fire nevazute pe care numai sufletul nostru le simte si rau de aceia ce vor încerca sa ne smulga de pe el.

PROBLEMA ORASELOR

În cadrul acestui pamânt românesc jidanii însa, nu s-au asezat oriunde, la întâmplare. Ei s-au plasat în orase, formând în ele adevarate insule de populatie jidaneasca compacta.

La început au fost invadate si cucerite orasele si târgurile din nordul Moldovei: Cernauti, Hotin, Suceava, Dorohoi, Botosani, Soroca, Burdujeni, Iscani, Briceni, Secureni etc.

În fata lor au disparut negustorul si meseriasul român. Azi o strada, mâine alta, poimâine un cartier, în mai putin de 100 de ani centrele românesti de un vechi renume si-au pierdut cu totul caracterul lor românesc, luând înfatisare de adevarate cetati jidanesti. Repede au cazut si celelalte orase moldovenesti: Roman, Piatra, Falticeni, Bacau, Vaslui, Bârlad, Husi, Tecuci, Galati si Iasi, a doua capitala a Moldovei, dupa ce prima si stravechea noastra Suceava a fost transformata pur si simplu într-un murdar cuib jidanesc, care înconjoara bietele ruine glorioase ale cetatii lui Stefan cel Mare.

La Iasi, parcurgând strazi si cartiere întregi nu mai întâlnesti nici un român, nici o casa româneasca, nici un magazin românesc. Trece lume pe lânga mari biserici în ruina si saracie: biserica Talpalari, facuta de breasla talpalarilor români, biserica Curelari, facuta de aceea a curelarilor români. Tot se darâma. Nu mai este în Iasiul acela mare nici un talpalar român, nici un curelar român. Biserica Sfântul Nicolae cel Sarac, a vechii boierimi moldovenesti s-a darâmat pâna la temelie, iar peste mormintele din jurul ei, bodegile jidanesti arunca si astazi laturile, gunoaiele si murdariile.

Biserica din Piata Mare, unde este cea mai mare aglomeratie de oameni, închisa din lipsa de enoriasi. Aglomeratia de oameni o constituieste numai populatia jidaneasca.

Pe strada Lapusneanu geme de durere palatul domnesc al lui Cuza-Voda, transformat în banca jidaneasca. În fosta lui gradina se ridica teatru jidanesc în stil palestinian. Strainul ne calca în picioare tot ce avem mai sfânt.

Geme inima în noi de durere. Ne întrebam, noi copii, sfâsiati sufleteste, cum de s-au gasit români care sa se poarte cu atâta vrajmasie fata de neamul lor? Cum de s-au gasit asa de multi tradatori? Cum de n-au fost pusi la zid cu totii sau arsi de vii în clipa tradarii lor? Cum de sta toata lumea? Cum de stam noi? Sunt probleme de constiinta care ne apasa, care nelinistesc sufletul nostru, care ne tulbura viata. Stim ca în nici un fel nu ne vom putea gasi linistea, decât în lupte, în suferinta sau în morminte. Tacerea noastra ne acopera de lasitate si orice minut de întârziere pare ca ne omoara.

Nu mai vorbim de orasele si târgurile Basarabiei, care stau ca niste plagi deschise pe trupul istovit si stors al tarii.

Nu mai vorbim de Maramures, unde românii, ajunsi în stare de robie, mor în fiecare zi. Nu sunt cuvinte care sa poata descrie marea tragedie a Maramuresului.

Dar boala s-a întins ca un cancer; ea a atins Râmnicul-Sarat, a atins Buzaul, a atins Ploiestii si a patruns în capitala tarii.

În 15 ani de zile au cazut Vacarestii, vechi cartier românesc, au cazut în întregime Dudestii, au cazut negustorii români de pe Calea Grivitei. Mor înlocuiti de jidani vestitii comercianti din Obor, a cazut Calea Victoriei. Ea nu mai este astazi decât o adevarata cale a „înfrângerii” românesti; caci 3/4 din proprietatile de pe Calea Victoriei sunt proprietati jidanesti. De 10 ani au patruns în Oltenia si au intrat în Craiova lui Mihai Viteazul, au intrat în Râmnicu Vâlcea, au intrat în Severin, sub protectia politicienilor români, care, bine platiti, pretind ca nu exista problema jidaneasca. Acestor politicieni, a caror tradare fata de neam este asa de îngrozitoare, daca sunt vii, neamul va trebui sa le scoata ochii; daca sunt morti, va trebui sa-i scoata din morminte si sa le dea foc ciolanelor, în pietele publice. Pe copiii si nepotii lor, neamul va trebui sa-i urmareasca în averi, confiscându-le si sa-i stigmatizeze cu epitetul de „copii de tradatori”.

Pierderea oraselor noastre românesti are consecinte nimicitoare pentru noi, caci orasele sunt centrele economice ale unei natiuni. În ele se acumuleaza toata bogatia natiei. Încât cine este stapân pe orase, acela este stapân pe mijloacele de subzistenta, pe bogatia natiunii.

Sa ne fie noua, românilor, oare indiferent cine sunt stapânii bogatiei nationale? Noi sau jidanii? Nici unui neam din lume nu-i poate fi indiferent acest lucru. Pentru ca o poporatie se înmulteste si se dezvolta în limita mijloacelor de subzistenta de care dispune. Cu cât aceste mijloace sunt mai putine, cu atât mai putine vor fi posibilitatile de crestere si de dezvoltare ale populatiei respective si invers (aceste adevaruri asupra legii poporatiei au fost cercetate de toti economistii si formulate inegalabil de profesorul Cuza).

Trecerea bogatiilor din mâinile românilor în mâinile jidanilor nu însemneaza numai aservirea economica a românilor si nu numai aservirea politica, – pentru ca cine nu are libertate economica nu are libertate politica – ci însemneaza mult mai mult: o primejdie nationala care macina însasi puterea noastra ca numar. În masura în care ne dispar mijloacele de subzistenta, în aceeasi masura, noi, românii, ne vom stinge de pe pamântul nostru, lasând locurile noastre în mâinile populatiei jidanesti, al carei numar creste pe zi ce merge si din cauza navalirii din afara si din aceea a acapararii mijloacelor noastre de subzistenta, a bogatiilor noastre.

Orasele sunt, în al doilea rând, centrele culturale ale unei natiuni (Vezi A. C. Cuza, „Apararea Nationala”, no.3, 1 Mai 1922). Aici în orase sunt plasate scolile, bibliotecile, teatrele, salile de conferinte, toate la îndemâna orasenilor. O familie jidaneasca îsi poate usor întretine toti cei 5-6 copii la carte. O familie a unui taran român, din cine stie ce fundatura de sat, departe de oras, rar îsi poate întretine un singur copil la scoli pâna la sfârsit. Si în acest caz este complet sleita de puteri si avere, încât pericliteaza existenta celorlalti 4 sau 5 copii ramasi acasa. Deci cine stapâneste orasele, stapâneste posibilitatile de a se adapa la cultura.

Dar nu numai atât, în orase si în scoli, o natie îsi împlineste misiunea ei culturala în lume. Cum este posibil ca românii sa-si poata împlini misiunea lor culturala prin glasuri, prin condeie, prin inimi, prin minti jidanesti?

În sfârsit, orasele sunt centrele politice ale unei natii. Din orase se conduc natiile. Cine stapâneste orasele, are direct sau indirect conducerea politica a tarii.

Ce mai ramâne din tara – în afara de orase? O gloata de câteva milioane de tarani, fara mijloace de existenta omeneasca, supti si saraciti; fara cultura, otraviti de bautura si condusi de jidanii îmbogatiti, deveniti stapânii oraselor românesti, sau de românii (prefecti, primari, politai, jandarmi, ministri) care numai de forma conduc, pentru ca nu sunt altceva decât executorii umili ai planurilor jidanesti. Pe acestia, puterea economica iudaica îi sustine, îi linguseste, le face cadouri, îi coopteaza în consilii de administratie, îi plateste cu luna (lui Iuda i s-a platit o singura data; aici se plateste lunar), le excita poftele de bani îndemnându-i spre lux si viciu, iar când nu se supun directivelor si vederilor jidanesti, sunt dati pur si simplu afara, chiar daca sunt ministri, li se taie subventiile si platile, li se dau pe fata hotiile si afacerile necorecte facute cu ei împreuna, pentru a-i compromite. Iata ce a mai ramas din aceasta patrie româneasca în momentul în care ne-am pierdut orasele; o clasa conducatoare, fara onoare, un popor de tarani, fara libertate si toti copiii de români, fara tara si fara viitor.

PROBLEMA SCOLII ROMÂNESTI

Cine stapâneste orasele, stapâneste scolile si cine stapâneste scolile, mâine stapâneste tara.

Iata câteva statistici din anul 1920:

Situatia la Universitatea din Cernauti

Facultatea de Filosofie, semestrul de vara:

Români:            174

Evrei:                574

La Drept, în acelasi oras, semestrul de vara:

Dupa religie

(Din „Situatia demografica a României”, de Em. Vasiliu-Cluj, pag.84)

În Basarabia

Învatamântul primar rural:

Baieti: 72.289 Români 1.974 straini crestini            1.281 Evrei

Fete:     27.555 ,,                      1.302 ,,                         2.147 ,,

Învatamântul primar urban:

Baieti:   6.385 Români 2.435 straini din care            1.351 Evrei

Fete:     5.501 ,,             2.435 ,,                         2.492 ,,

Scoli secundare si profesionale:

1.535 ortodocsi, 6.302 mozaici

Scoli secundare mixte:

690 ortodocsi, 1.341 mozaici

(op. cit. pag. 84-85)

În Vechiul Regat  

(Opera cit. pag. 85-87)

(Op. cit. pag. 87-88)

Scoala româneasca, distrusa în modul acesta prin numarul mare al jidanilor, naste doua probleme grave:

1. - Problema paturii conducatoare românesti, pentru ca scoala creaza pe conducatorii de mâine ai neamului, nu numai pe conducatorii politici, ci si pe toti conducatorii din toate domeniile de activitate.

2. - Problema culturii nationale, pentru ca scoala este laboratorul în care se pregateste cultura unui popor.

Pentru a sublinia tragedia acestei scoli românesti coplesita de jidani, gasesc ca e deosebit de important sa citez mai jos dureroasele constatari facute de unul dintre cei mai straluciti pedagogi ai natiei noastre, prof. Ion Gavanescul de la Universitatea din Iasi:

„Nu vrem sa mai vedem spectacolul ce-l ofera Liceul National din Iasi, unde majoritatea zdrobitoare a elevilor o alcatuieste elementul evreiesc. Putinii elevi români se simt straini: în pauzele dintre ore stau retrasi, stingheriti si jenati prin colturi. Sunt minoritatea tolerata.

Majoritarii traiesc aparte, vorbesc între ei de preocuparile lor, de jocurile lor, de societatile lor, Macaby, Hacoah, Macoah etc., de sezatorile si conferintele lor, de sporturile lor, de planurile lor de lucru si petrecere. Si când vor sa se fereasca de indiscretia românilor, minoritarii-majoritari soptesc între ei ori o dau de-a dreptul prin idis…

Bietii profesori români, în fata unor astfel de suflete de elevi! Te gândesti involuntar la gaina care a clocit oua de rata. Uite-o cum sta ciocanind, speriata pe marginea lacului, cum îsi cheama cu disperare bobocii, puii ei de alta speta, care au sarit în apa si aluneca zburdând sa treaca pe tarmul celalalt, unde ea nu-i poate urmari.

Ce scoala de nationalism sa faci cu astfel de auditori? Poti sa vorbesti, daca simti în tine flacara patriotismului, de aspiratiile si idealul românesc? Poti macar sa deschizi gura? Ti se înclesteaza falcile, îti îngheata cuvintele pe buze.

Marele Kogalniceanu, în fata unor astfel de banci cu scolari straini… ar fi putut pronunta el celebrul discurs de introducere în istoria Românilor pe care l-a rostit tocmai pe acele locuri unde azi liceul „National” românesc a devenit un liceul „National” evreiesc?

I-ar fi pierit inspiratia care-si trage puterea din simpatia ochilor sclipitori de înselegere si credinta.”

Ion Gavanescul, „Imperativul momentului istoric”, pag. 67

Si mai departe:

„Unde s-a vazut vreodata în Anglia, în Franta, în Italia, vreo scoala de orice grad, ca sa ne marginim la o singura latura a vietii nationale, în care numarul preponderent al scolarilor sa apartina altui neam decât neamului ce alcatuieste populatia de bastina a tarii si care a întemeiat Statul National respectiv?

Se poate închipui bunaoara, ca la o Facultate de Drept a vreunei Universitati din Anglia sa fie 547 evrei si 234 de englezi, proportia dintre evrei si români de la Facultatea de Drept din Cernauti, în anul 1920?

Sau la o Facultate de Filosofie din Italia, sa fie 574 evrei si 174 italieni, proportia dintre evrei si români la aceeasi Universitate din Cernauti?

Sunt aceste raporturi normale? Nu sunt monstruozitati de biologie etnica, inadmisibile, inconceptibile? Nu sunt un semn de inconstienta criminala pentru patura conducatoare responsabila a neamului românesc?”

Ion Gavanescul, op. cit.

PROBLEMA PATURII CONDUCATOARE ROMÂNESTI

Dar cine sunt elevii si studentii de astazi? Elevii si studentii de azi sunt profesorii de mâine, medicii de mâine, inginerii de mâine, magistratii de mâine, avocatii de mâine, prefectii de mâine, deputatii de mâine, ministrii de mâine, cu un cuvânt, conducatorii de mâine ai neamului în toate domeniile de activitate.

Daca elevii de astazi sunt 50%, 60%, 70% jidani, mâine în mod logic vom avea 50%, 60%, 70% conducatori jidani ai acestui neam românesc.

Se mai poate pune problema daca un neam are dreptul sa-si limiteze numarul strainilor la universitatile sale?

Iata ce raspunde acestei întrebari, în Buletinul Universitatii din Harvard, citat de profesorul Cuza în „Numerus clausus”, pag.11, Morris Gray, fost student al acestei universitati (promotia 1906), studiind problema jidaneasca de acolo.

Morris Gray începe prin a formula problema în principiu, întrebându-se:

„Mai întâi, care este functia unei universitati? Care sunt datoriile ei?

Daca datoria ei este o datorie catre individ, admiterea trebuie sa fie bazata în mod franc si manifest, pe principiul democratic: orice candidat trebuie sa fie admis cu conditia sa-si treaca examenele de intrare si de a plati primul termen al redeventelor scolare. Si aceasta fara ancheta serioasa asupra personalitatii candidatului, nici asupra posibilitatilor latente de progres, de eminenta, de folos pentru el însusi sau pentru ceilalti.

Daca însa, datoria Universitatii e datorie catre o natie, atitudinea ei în ce priveste admiterea studentilor trebuie sa fie bazata în chip firesc pe un principiu deosebit.

Dupa parerea mea, datoria unei universitati este de a forma oameni în diferite domenii ale gândirii, în asa fel, încât o parte din ei cel putin, sa poata deveni sefi în domeniile lor respective si sa faca servicii natiunii.”

Va sa zica, iata un principiu bine stabilit, adauga profesorul Cuza.

„Datoria universitatilor este catre natia lor, pentru care trebuie sa pregateasca conducatori în toate domeniile si care nu pot fi decât nationali.

Caci doar nu se va admite ca o natie sa-si formeze conducatori straini în universitatile sale.”

Din cele expuse mai sus se poate desprinde grava problema a clasei conducatoare românesti de mâine.

Ramâne un adevar stabilit: România trebuie sa fie condusa de români.

Este cineva care sustine ca România trebuie condusa de jidani?

Daca nu, atunci trebuie sa admita ca studentimea româna are dreptate si ca toate campaniile, toate injuriile, toate infamiile, toate atâtarile, toate uneltirile, toate nedreptatile care se arunca si se vor arunca asupra acestui tineret românesc, îsi gasesc justificarea în razboiul pe care jidanimea îl duce pentru exterminare românilor si a celor mai buni luptatori ai lor.

PROBLEMA CULTURII NATIONALE

Un neam, punându-si aceasta problema, cea mai grava dintre toate, este ca si cu un pom si-ar pune problema fructelor sale.

Când s-ar vedea, ca din cauza coplesirii omizilor, el nu-si mai poate împlini rostul sau pe lume, nu mai poate rodi, atunci si-ar pune cea mai trista problema, mai mare decât problema însasi a vietii, pentru ca, vazându-si desfiintat scopul vietii, ar fi mai dureros pentru el decât daca i s-ar desfiinta viata însasi. Cele mai mari dureri sunt ale sfortarilor inutile, fiindca sunt durerile care rezulta din constiinta îngrozitoare a inutilitatii vietii.

***

E îngrozitor! Noi, poporul român, sa nu mai putem da roadele noastre? Sa nu avem o cultura româneasca, a noastra, a neamului, a sângelui nostru, care sa straluceasca în lume alaturi de roadele altor neamuri? Sa fim noi condamnati astazi de a ne prezenta în fata lumii întregi cu produse de esenta jidaneasca?

Astazi, în ultimul moment, când lumea asteapta ca poporul român sa apara cu rodul sângelui si geniului sau national, noi sa ne prezentam cu o infectie de caricatura culturala iudaica?

Cu inima strânsa de durere, privim aceasta problema si nu va fi român, care vazându-si periclitata o întreaga istorie, sa nu puna mâna pe armele sale, pentru a se apara.

Extrag din „Imperativul momentului istoric”, al profesorului Gavanescul, aceste nemuritoare rânduri:

„Grija de capetenie a neamului românesc tot asa de hotarâtoare pentru fiinta lui ca si conservarea fizica este afirmarea lui în sfera vietii ideale a omenirii.

Crearea unei culturi cu caracter propriu românesc.

Nu se poate ca o cultura româneasca sa creasca dintr-o scoala, organizatie politica sau economica de caracter strain.

O institutie ca functiune a vietii nationale poarta caracter românesc atunci când factorul uman ce-i da fiinta este românesc.”

În fata situatiei nenorocite, în fata numarului invadatorilor care ne coplesesc, profesorul Gavanescul se întreaba plin de îngrijorare, punând problema scolii si a culturii nationale:

„Unde sa se refugieze sufletele românesti? Unde sa scape de penibila impresie obsedanta a starii de exil în propria lor patrie?

Afara de biserica, unde intra sa se reculeaga în tihna, sub ocrotirea crucii mântuitoare, singurul lor azil ramâne scoala.

Scoala este cuibul ideal în care geniul national îsi aduna progenitura, ca sa o hraneasca, sa o creasca, sa o învete a zbura, sa-i arate drumul înaltimilor, pe care numai el le cunoaste, ca sa ajunga acolo unde numai lui îi este dat sa ajunga.

Scoala este locul de refugiu unde se acordeaza, se pregatesc strunele si organele sufletesti ale neamului, ca sa intoneze o noua simfonie, nemaiauzita în lume, prima simfonie a darurilor lui naturale, prescrise fiintei lui si numai fiintei lui.

Scoala este sanctuarul unde se savârseste marea taina a vietii unui popor, unde sufletul etnic îsi distileaza, în picaturi de lumina, esenta lui nemuritoare, ca sa fie turnata în forma ideala predestinata lui si numai lui, de gândul creator al lumilor

Nu pot instrumentele melodice ale altor suflete etnice ca sa participe armonic la simfonia culturii noastre. Ele nu cunosc din felul constructiei lor, si nu stiu sa sune decât nota neamului lor.

Ce simfonie româneasca vei scoate din ele?

Nu poate esenta geniului national al altor suflete etnice sa cristalizeze în alta forma, decât cea hotarâtoare lor de zamislirea popoarelor. Sa scoateti chip de neam românesc de esenta nationala ebraica, maghiara, germana?”

Ion Gavanescul, „Imperativul momentului istoric”, pag. 64-68

Dar nu numai ca nu vor putea sa creeze cultura româneasca, ci jidanii vor falsifica-o si pe aceea pe care o avem, pentru a ne-o servi otravita.

Scoala româneasca fiind masacrata în modul acesta, noi suntem pusi în situatia de a renunta la misiunea noastra de neam, de a renunta la crearea unui culturi românesti si de pieri otraviti.

REÎNTOARCEREA ÎN TARA

Acestea toate, noi, studentii ieseni, spre deosebire de colegii nostri de la celelalte universitati, le cunosteam înainte de începerea miscarii studentesti, de la catedra profesorului Cuza, din scrierile prof. Paulescu si Gavanescul, din studiile si cercetarile facute de noi la Societatea Studentilor în Drept si din ceea ce vazusem cu proprii nostri ochi si simtiseram în sufletul nostru.

Era o problema de mare constiinta care nu se punea. Fiecare zi ne aducea câte o dovada în plus: vedeam perfidia presei jidanesti, vedeam reaua ei credinta în toate împrejurarile, vedeam atâtarile ei în tot ce era antiromânesc, vedeam opera de lingusire si de ridicare a oamenilor politici, a functionarilor, a autoritatilor, a scriitorilor, a preotilor crestini care se pretau a face jocul intereselor jidanesti; vedeam batjocura de care se învredniceau toti cei ce aveau o atitudine româneasca, corecta, demna sau care îndrazneau sa demaste primejdia jidaneasca; vedeam necuviinta cu care eram tratati, noi, în propria noastra casa, ca si cum ei ar fi fost aici stapâni de mii de ani; vedeam cu indignare crescânda amestecul îndraznet al acestor musafiri nepoftiti în cele mai intime probleme de viata româneasca: religie, cultura, arta, politica, cautând ei a trasa liniile pe care sa se miste destinul neamului nostru.

Pe mine, cu mintea mea de tânar, aproape copil, multa vreme m-au chinuit aceste gânduri, în cautarea unor solutii.

Elementele care mau impresionat mai mult, care m-au determinat apoi la lupta si care m-au mângâiat si întarit în ceasuri de suferinta au fost:

1. Constiinta primejdiei de moarte în care se afla neamul nostru si viitorul lui.

2. Dragostea pentru pamânt si mila pentru orice loc glorios si sfânt, batjocorit si pângarit astazi de jidani.

3. Mila de oasele celor care au murit pentru tara.

4. Sentimentul de revolta fata de ofensele, de batjocura si de calcarea în picioare de catre strainul dusman, a demnitatii noastre de oameni si de români.

De aceea, când în decembrie 1922 am auzit vestea cea mare, vulcanica izbucnire a miscarii studentesti, m-am hotarât sa ma întorc în tara, pentru ca sa lupt si eu alaturi de camarazii mei.

Peste putin timp trenul ma ducea spre casa. De la Cracovia am dat o telegrama studentilor din Cernauti, care m-au asteptat la gara. Aici am stat doua zile. Universitatea era închisa. Studentii care o strajuiau pareau niste soldati în slujba tarii lor, cu sufletul luminat de Dumnezeu, Nici un pic de interes personal nu adumbrea frumoasa si sfânta lor actiune. Cauza pentru care se înfratisera si luptau întru singur suflet era cu mult deasupra lor, cu mult deasupra nesfârsitelor lor lipsuri si nevoi.

Fruntasii luptatori de la Cernauti erau: Tudose Popescu, fiul batrânului preot din Mircesti, Dâmbovita, student în al treilea an la Teologie, apoi Danileanu, Pavelescu, Cârsteanu etc.

M-am informat asupra planului lor de lupta. Era greva generala pâna la victorie, adica pâna la rezolvarea de catre guvern a punctelor din motiunea de la 10 decembrie în frunte cu „numerus clausus”.

Nu mi s-a parut bun.

În capul meu a încoltit planul urmator:

1. Miscarea studenteasca trebuie sa se extinda asupra întregului popor român. Miscarea studenteasca marginita în cadrul Universitatii sa se transforme în miscare nationala a românilor, pentru ca, pe de o parte, problema jidaneasca nu este o problema numai a Universitatii, ci a natiei românesti, si, pe de alta parte, Universitatea singura nu o poate rezolva.

2. Aceasta miscare nationala trebuie încadrata într-o organizatie sub o singura comanda.

3. Scopul acestei organizatii trebuie sa fie lupta pentru aducerea la guvernare a miscarii nationale, care va rezolva si „numerus clausus” si toate celelalte probleme, deoarece nici un guvern al partidelor politice din afara acestei miscari nu va rezolva problema nationala.

4. În vederea acestora, studentimea sa pregateasca o mare adunare nationala a românilor din toate straturile sociale, care sa însemneze si începutul noii organizatii.

5. Pentru executarea adunarii, fiecare universitate sa faca atâtea steaguri câte judete are provincia respectiva. Pânza acestor steaguri sa fie dusa si predata de catre o delegatie de studenti, unui cunoscut nationalist pe care delegatia îl va socoti ca cel mai apt pentru acest lucru. Acesta îsi va aduna în jurul lui un grup de fruntasi din oras si întreg judetul si la primirea telegramei, care urma sa anunte cu o saptamâna înainte data si locul adunarii, sa porneasca cu pânza steagului si cu toti oamenii sai spre locul indicat.

6. Pentru ca adunarea sa nu fie împiedicata de guvern, toate pregatirile se vor face în tacere, pastrându-se discretia asupra datei.

Într-o sala a caminului, am expus acest plan în fata unui numar de 50 de luptatori.

Ei l-au gasit bun. Atunci s-au strâns bani de la toti, s-a cumparat pânza necesara si pe loc, în acea sala, studentele au facut steaguri pentru judetele Bucovinei.

LA IASI

La Iasi m-am întâlnit cu toti fostii mei camarazi.

Le-am expus si lor planul. S-au facut si aici steagurile, în prima zi, de catre studente, pentru toate orasele din Moldova si Basarabia.

Pe profesorul Cuza nu l-am gasit. Era plecat la Bucuresti cu profesorul Sumuleanu si cu tatal meu, în vederea unei adunari în capitala.

LA BUCURESTI

A doua zi am plecat la Bucuresti. Aici m-am prezentat profesorului Cuza, prof. Sumuleanu si tatalui meu, care de peste un sfert de veac luptau împreuna în contra primejdiei jidanesti, fiind coplesiti de batjocuri, de lovituri si chiar de rani, si care astazi traiau marea satisfactie de a vedea tot tineretul cult al tarii, în numar de peste 30.000, înaltând steaguri de lupta pentru credinta pe care ei o viata întreaga o slujisera.

La Bucuresti însa, gândurile mele n-au fost primite cu acelasi entuziasm. Întâi, pentru ca am gasit oarece rezistenta la profesorul Cuza. Expunându-i planul, dupa care urma sa cream o miscare nationala si sa-l proclamam sef al acestei miscari, în adunarea ce urma sa se tina, profesorul Cuza a gasit ca planul nu era bun, deoarece, spunea el:

– Noi n-avem nevoie de organizare, miscarea noastra se bazeaza pe un formidabil curent de mase.

Eu am insistat, comparând o miscare de mase cu un put de petrol, care, nefiind captat într-un sistem organizat, chiar daca izbucneste, nu e de nici un folos, deoarece petrolul se va împrastia în toate partile. Am plecat însa fara rezultat. A doua zi, profesorul Sumuleanu si cu tatal meu l-au convins.

Dar ma izbeam de o greutate la care nu ma asteptam. Era pe la începutul lunii februarie. Masa mare a studentilor sa gasea în plina vigoare sufleteasca. Desi i se închisese toate cantinele, desi i se închisese portile tuturor caminelor, studentimea ramânând pe drumuri fara masa si casa în miezul iernii, totusi se afla în plin avânt sub protectia admirabila a românilor din capitala, care, de a doua zi, si-au deschis larg portile caselor, gazduind si dând masa la peste 8.000 de studenti luptatori. Era în aceasta o aprobare, un îndemn la lupta, o solidarizare, o mângâiere pentru cei ce primeau rani.

Eu însa, nu aveam nici o legatura cu aceasta masa. Nu cunosteam pe nimeni. Prin studentul Fanica Anastasescu, care era administratorul revistei „Apararea Nationala”, am început a cunoaste pe câte cineva. Conducatorii miscarii studentesti din Bucuresti, aveam impresia ca nu erau suficient de orientati, pentru ca, desi elemente de elita, cu distinse calitati intelectuale, fapt verificat prin locurile pe care le-au ocupat mai târziu în societate, s-au gasit pe neasteptate în fruntea unei miscari, la care nu se gândisera pâna atunci. De altfel, fiind multi, fiecare avea câte o parere deosebita. Printre elementele valoroase de la conducere figurau în prima linie: Cretu, Danulescu, Simionescu, Râpeanu, Roventa si altii. Masa era razboinica, o parte din conducatori însa, credeau ca-i mai cuminte sa potoleasca spiritele.

Pe de alta parte si lipsa lor de pregatire în aceasta directie, si contactul nepotrivit cu oamenii politici îi facusera sa încerce într-o oarecare masura, cel putin pe unii dintre ei, transpunerea miscarii pe plan material, lucru neadmisibil, dupa parerea mea. Caci aceasta ar fi fost ca si cum cineva ar spune:

1. Luptam pentru a cuceri tara din mâinile jidanilor;

2. Luptam pentru ca sa ni se dea o pâine alba la masa;

3. Luptam pentru doua feluri de mâncare;

4. Luptam pentru un pat bun;

5. Lucram pentru aparate de laboratorii, pentru instrumente de disectii etc.;

6. Luptam pentru camine;

pentru ca la urma sa se spuna, cu voce tare, de catre autoritati:

– Cererile studentilor au fost satisfacute, guvernul a recunoscut starea de plâns a studentimii si marea ei mizerie etc. Din cele sase puncte cerute de studenti, cinci au fost admise si anume: aparate pentru disectii, aparate pentru laboratorii, câte doua pâini albe pe fiecare zi, câte doua feluri de mâncare, trei camine studentesti cu paturi bune etc.

Iar despre punctul întâi: salvarea tarii din mâinile jidanimii, sa nu se spuna nimic, motivându-se, ca au fost admise de guvern cinci puncte din sase.

De la începutul miscarii studentesti, întreaga presa jidaneasca a cautat sa transpuna miscarea pe acest pan material.

Obiectivul miscarii sa fie „o pâine”.

Pentru ca adevaratul obiectiv – jidanul – sa scape neobservat. De altfel, cine va reciti foile, va putea observa ca si politicienii români puneau problema la fel: – trebuie sa li se dea studentilor camine, hrana etc.

Dupa cum am mai spus, o parte din conducerea de la Bucuresti, înclina pe aceasta panta, pe care daca ar fi apucat studentimea, s-ar fi abatut de la adevarata ei misiune.

Parerea mea a fost totdeauna contrara acestui punct de vedere. Contrara oricarui amestec de ordin material în doleantele formulate de studentime.

Pentru ca, ziceam eu, si zic si astazi, nu nevoile, nu lipsurile îi împinsesera la marea miscare pe studenti, ci dimpotriva, parasirea grijii oricaror nevoi si oricaror lipsuri, oricaror interese, oricaror suferinte personale sau chiar familiale, uitarea acestora de catre studentii români si integrarea lor cu toata fiinta în grijile, nevoile si aspiratiunile neamului lor. Aceasta si numai aceasta le dadea lumina sfânta din ochi.

Miscarea studenteasca n-a fost o miscare de revendicari materiale. Ea se ridica dincolo de nevoile unei generatii, împletindu-se cu liniile mari ale neamului.

Pe de alta parte, aici, la Bucuresti, predomina ideea: miscarea studenteasca trebuie sa se mentina în cadrul universitatii, sa ramâna o miscare academica, sa nu se transforme într-o miscare cu caracter politic. Aceasta opiniune însa era complet gresita, caci coincidea cu interesele jidanilor si ale partidelor, care aveau tot interesul sa localizeze chestiunea numai la universitate, si acolo, printr-un mijloc oarecare, s-o stinga.

Parerea noastra era ca noi nu facem miscare pentru miscare, ci miscare pentru victorie. Or fortele studentesti nu sunt suficiente pentru victorie. Ne trebuie fortele studentilor, unite cu ale celorlalti români.

Conducatorii bucuresteni mai erau împotriva proclamarii profesorului Cuza ca presedinte al unei eventuale organizatii. Ei sustineau ca nu e profesorul Cuza bun pentru asemenea actiune. Eu sustineam ca trebuie sa-l ajutam, asa cum este.

În sfârsit, cei de la Bucuresti aveau o foarte mare rezerva fata de mine. Ma durea, caci eu veneam cu tot ce poate avea un om mai curat si mai sfânt în inima lui, cu dorinta vie de a conlucra pe calea dea mai buna pentru tara. Poate ca necunoscându-ma, erau îndreptatiti sa fie rezervati.

Pentru aceste motive, la Bucuresti, am întâmpinat rezistenta. De aceea, am început sa lucrez în afara comitetului si nu am facut decât trei-patru steaguri.

LA CLUJ

La Cluj am plecat cu Alexandru Ghica, unul dintre cei trei copii ai doamnei Constanta Ghica din Iasi, stranepoti de domnitor si care, în tot timpul miscarii studentesti, s-au purtat impecabil.

La presedintia centrului studentesc era Alexa, un element cumpatat si bun. M-a întâmpinat cu aceleasi argumentari si în privinta orientarii studentimii si cu privire la proclamare profesorului Cuza ca presedinte al noii miscari. Masa studenteasca era dârza si plina de avânt. Atunci am cunoscut pe Mota: un tânar ager si de talent. Avea aceleasi pareri ca Alexa. Am încercat sa-l conving pe el, dar fara rezultat. Îmi era tare greu. Nu cunosteam pe nimeni. Totusi, am gasit câtiva studenti: Corneliu Georgescu, student în Farmacie, Isac Mocanu de la Litere, Crâsmaru de la Medicina, Iustin Iliesu etc. Am facut un steag si în casa la capitanul Siancu, care din primul moment s-a alaturat cu dragoste actiunii noastre; am jurat cu totii pe acest steag.

ADUNAREA DE LA IASI DIN 4 MARTIE 1923

ÎNFIINTARE LIGII APARARII NATIONALE CRESTINE

Reîntors de la Iasi, aveam în fata doua drumuri pe care trebuia sa activez paralel:

1. Pregatirea adunarii pentru care se facusera steagurile în toate universitatile.

2. Continuarea miscarii studentesti, mentinerea grevei generale.

La primul punct, cea mai mare dificultate nu era nici lipsa de oameni, nici lipsa de organizare, nici masurile guvernului. Cea mai mare dificultate o aveam de data aceasta, nu în dezaprobarea acestui plan, ci în lipsa de entuziasm pentru el a profesorului Cuza.

Profesorul Cuza nu era suficient convins de necesitatea organizarii, iar pe de alta parte nu credea în posibilitatea reusitei adunarii care urma sa aiba loc.

La punctul II aveam dificultati serioase în conducerea centrelor studentesti din Bucuresti si Cluj, care dificultati împiedicau existenta unui punct de vedere unitar, ca plan de lupta în jurul caruia sa se poata realiza o unitate perfecta a acestei lumi noi, ridicata cu toate puterile ei ca sa înfrunte si vrajmasul si toate pacatele noastre trecute.

Nici conducatorii si nici masa acestor centre:

1. nu cunosteau problema jidaneasca si mai ales nu cunosteau pe jidani. Nu cunosteau puterea iudaica, modul ei de a gândi si de actiona. Pornisem la razboi si nu ne cunosteam adversarul;

2. credeau ca guvernul de atunci, liberal sau eventual un altul, care ar veni dupa el si caruia noi i-am promite sprijinul nostru ne-ar satisface doleantele cerute.

De aceea, ei se asezau mai mult pe terenul diplomatiei. Credeau ca pâna la sfârsit vor putea convinge pe oamenii politici de dreptatea cauzei studentesti. Cred ca nimic nu e mai penibil decât sa discuti o problema cu oameni care nu cunosc nici cele mai elementare linii ale ei. Fata de aceasta situatie de la punctul II am luat urmatoarele masuri:

1. Câtiva delegati buni ai centrului Iasi sa ia parte regulat la sedintele comitetului central de la Bucuresti (sedintele acestui comitet se tineau regulat de doua si de trei ori pe saptamâna. Începeau pe la noua seara si continuau pâna la trei noaptea, patru, cinci si chiar sapte dimineata, discutându-se în contradictoriu. Pentru multi dintre participantii de atunci, singurele amintiri despre miscarea studenteasca au ramas aceste sedinte si luptele retorice din sânul comitetului).

2. Crearea la Bucuresti si Cluj a câte unui grup din cei mai buni luptatori din masa studenteasca, care sa lucreze în afara de directivele centrului respectiv.

La Cluj si la Bucuresti, aceste grupuri s-au constituit foarte repede. La Bucuresti existau chiar în comitet, unde conducerea se izbea la fiecare sedinta de o ferma opozitie. LA Bucuresti, Ibraileanu, delegatul Iasiului, a fost de un real folos. De asemeni, atitudinea dârza a lui Simionescu, conducatorul medicinistilor, a mentinut studentimea în spiritul cel adevarat.

În chestiunea pregatirii adunarii, situatia era aceasta, dupa vestile primite de la Iasi:

în doua saptamâni se împartisera peste 40 de steaguri în 40 de judete, la oameni de încredere. Era si natural ca dupa doua luni de miscare studenteasca, de greva generala la toate universitatile, sufletul românilor sa clocoteasca si ei sa se ridice de pretutindeni, asteptând un cuvânt de ordine. Steagurile si vestea adunarii sosiera la timp.

Profesorul Cuza vroia sa fixeze data adunarii prin luna mai, ca fiind primavara sa vina mai multa lume. Parerea mea însa era ca adunarea sa se faca cât mai repede pentru urmatoarele ratiuni:

1. Toata lumea, ridicata în jurul miscarii studentesti astepta un semnal de comanda, pentru a se putea închega, a se lamuri si pentru a putea actiona dupa un plan stabilit.

2. Îmi era teama ca jidanimea si masoneria, dându-si seama de situatie, sa nu porneasca initiativa unei organizatii pseudo-nationaliste, pentru a capta elementele si a îndruma astfel miscarea pe o linie moarta. În orice caz, aceasta ar fi nascut o confuzie în mintile românilor, fapt care nu era deloc dorit.

3. Era necesara însasi mentinerea frontului miscarii studentesti, pentru ca razboiul nu era usor de purtat: lovituri din partea guvernului, lovituri din partea autoritatilor, lovituri din partea parintilor, lovituri din partea profesorilor, saracie, foame, frig. O ridicare de mase românesti, care sa ia apararea cauzei lor, care sa le trimita un cuvânt de bine, de îndemn, de îmbarbatare, ar fi înviorat întreg frontul acestei miscari.

4. În sfârsit, pentru ca mii de studenti stateau si nu stiau ce sa faca; facusera o manifestatie, doua, trei; o întrunire, doua, trei… Dar sunt doua luni. Lumea aceasta trebuie sa aiba ceva de facut. Odata nascuta noua organizatie, pentru toata aceasta multime, ajunsa la epuizarea mijloacelor ei de actiune, se va deschide larg câmp de activitate.

Ea va avea de a doua zi de lucru, îndreptându-se asupra satelor, spre a le organiza si spre a le insufla credinta cea noua.

4 MARTIE 1923

Profesorul Cuza fixeaza ziua de duminica, 4 martie. Locul adunarii, la Iasi.

Fusesem invitat la masa de profesor. Acolo s-a pus problema numelui organizatiei care trebuia sa ia fiinta. Capitanul Lefter spune: Partidul Apararii Nationale, ca în Franta. Mie mi s-a parut frumos. Profesorul Cuza adaugat:

– Nu partid, liga: „Liga Apararii Nationale Crestine”.

Asa a ramas.

Eu am dat atunci telegrame la Cernauti si Cluj, cu urmatorul continut: „Nunta la Iasi, 4 martie”.

Apoi m-am ocupat pâna în cele mai mici amanunte cu pregatirea adunarii. Planul a fost fixat de profesorul Cuza, de acord cu profesorul Sumuleanu si tatal meu: la Mitropolie, rugaciune; la Universitate, omagiu pentru Simion Barnutiu si Gh. Mârzescu; în sala Bejan, întrunire publica.

S-au facut afise, anuntându-se marea adunare nationala. Vestea unei mari adunari românesti la Iasi, în scopul înfiintarii unei organizati de lupta a mers ca fulgerul printre studentii celor patru universitati si de acolo în mijlocul românilor.

Înca din seara de 3 martie au început sa soseasca vagoane întregi cu grupuri, având în frunte pe conducatori care aduceau pânza steagurilor.

Pâna dimineata, sosisera 42 de grupuri, cu 42 de stegari. Pânza acestor steaguri era neagra în semn de doliu; la mijloc o pata alba rotunda semnificând nadejdile noastre încercuite de întunericul pe care ele vor trebui sa-l învinga; în mijlocul albului o zvastica, semnul luiptei antisemite din întreaga lume, iar de jur-împrejurul steagului, tricolorul românesc. Profesorul Cuza aprobase la Bucuresti si forma acestor steaguri. Acum le-am prins de prajini, le-am învelit în jurnale si am plecat cu totii la Mitropolie, unde s-a oficiat serviciu religios în fata a peste 10.000 de oameni.

În momentul în care urma sa fie sfintite, s-au desfasurat cele 42 de steaguri negre în fata altarului. Odata sfintite, ele vor pleca pe tot întinsul tarii, în jurul fiecarui steag ridicându-se o adevarata cetate de suflete românesti. Aceste steaguri aruncate în fiecare judet vor fi cheaguri care vor aduna laolalta pe toti cei de un gând si de o simtire. Cu sfintenia lor sarbatoreasca, înfatisarea lor impresionanta si cu fixarea lor în fiecare judet, o mare problema de organizare si de orientare populara se rezolva.

De la Mitropolie, mii de oameni în cortegii cu steaguri desfasurate s-au îndreptat prin Piata Unirii, Lapusneanu si Carol, spre Universitate. Aici s-au pus coroane de omagiu si de veneratie pentru Mihail Kogalniceanu, Simion Barnutiu si Gh. Mârzescu, acesta din urma aparator al art. 7 din Constitutie din 1979, tatal ministrului liberal, George Mârzescu, aparator al jidanilor.

Aici, în Aula Universitatii s-a iscalit actul de înfiintare al „Ligii Apararii Nationale Crestine“.

Dupa masa, a avut loc întrunirea în sala Bejan, prezidata de Generalul Ion Tarnoschi. Multa lume care nu avusese loc în sala astepta în strada. Cu mare însufletire, profesorul Cuza a fost proclamat presedinte al „Ligii Apararii Nationale Crestine“. Au vorbit: profesorul Cuza, profesorul Sumuleanu, General Tarnoschi, tatal meu, reprezentantii tuturor judetelor, ai centrelor studentesti: Tudose Popescu, Prelipceanu, Alex. Ventonic, Donca Manea, Novitchi, Sofron Robota. Printre acestia si eu. La urma, dupa citirea motiunii, profesorul Cuza, drept încheiere mi-a încredintat o misiune, spunând:

– Însarcinez cu organizarea L.A.N.C. pe întreaga tara, sub directa mea conducere, pe tânarul avocat C.Z. Codreanu.

Apoi a fixat pe sefii de judete. Adunarea s-a terminat într-o ordine desavârsita si într-un mare entuziasm.

ALTE ORGANIZATII ANTISEMITE SAU NATIONALISE

Mici organizatii antisemite cu caracter politic si economic au mai fost si înainte de 1900 si dupa. Erau slabe încercari de-ale oamenilor cu prevedere si iubire de tara, de a se opune navalirii iudaice, mereu crescânde. Cea mai serioasa organizatie antisemita a fost însa „Partidul nationalist-democrat“, înfiintat la 23 aprilie 1910, sub conducerea profesorilor: N. Iorga si A. C. Cuza. Acest partid avea un întreg program de guvernamânt. În art. 45 se dadea solutia problemei jidanesti:

„Solutia problemei jidanesti prin eliminare jidanilor, dezvoltând puterile productive ale românilor si proteguind întreprinderile lor”.

La urma acestor puncte de program era urmatoarea declaratie solemna:

„Acest program îl vom pastra, raspândi si apara cu toata puterea si statornicia noastra, privind aceasta ca întâia noastra datorie de cinste”.

A. C. Cuza N. Iorga

Aceasta organizatie adunase în ea pe toti luptatorii care se formasera în decursul timpului de la 1900 si apoi pe cei care i-a creat de la 1910 încoace. Printre fruntasi se numarau: prof. universitar Sumuleanu, prof. Ion Zelea Codreanu, Butureanu la Dorohoi, Toni la Galati, C. N. Ifrim si apoi mai târziu Stefan Petrovici, C. C. Coroiu s.a.

Acestia toti, la 1914, se aflau în fruntea miscarii care cerea intrare românilor în razboiul pentru cucerirea si dezrobirea Ardealului; iar la 1916 majoritatea au fost pe linia întâia a frontului, facându-si datoria în chip stralucit.

Înca de la 1910-1911 Dorohoiul sub conducerea avocatului Butureanu, Iasii sub aceea a prof. Cuza si Suceava sub conducerea tatalui meu, devenisera cetati de renastere româneasca.

La 1912, curentul era asa de puternic în aceste judete, încât în alegeri, regimul nu s-a putut feri de o mare înfrângere, decât întrebuintând teroarea. Cu aceasta împrejurare, tatal meu a fost grav ranit.

**

Imediat dupa razboi, când taranimea se întorcea de pe front cu dor si hotarâre de viata noua, în primele alegeri a intrat în Parlament prof. Cuza la Iasi si tatal meu la Suceava. Aici au dat o apriga lupta parlamentara, în aplauzele tarii întregi. Lupta se dadea în special împotriva pacii care încerca sa ni se impuna de catre germani, ale caror armate dusmane ne încalcasera tara.

Rasunetul acestor lupte, în adevar frumoase, au strâns în jurul Partidului Nationalist Democrat nadejdile tarii, încât la alegerile care au urmat s-au putut vedea biruinti în adevar formidabile. La Suceava, biruinta a fost fara seaman. Din sapte deputati, guvernul a luat unul, celelalte grupari nimic, iar lista tatalui meu sase. La Dorohoi, la Iasi, aproape în aceeasi masura. Trenurile duceau spre Bucuresti un numar de 34 deputati nationalisti.

Dar spre nenorocul neamului românesc, întreaga aceasta oaste, care se ridica din toate partile tarii sfârseste printr-o mare înfrângere. Aceasta cade ca un trasnet peste capetele românilor. Fortele iudeo-masonice reusesc sa desparta pe cei doi sefi ai partidului, pe profesorul Nicolae Iorga de A. C. Cuza. Nicolae Iorga nu combate tratatul care ne impunea „clauza minoritatilor” si se declara pentru iscalirea lui. Profesorul Cuza, pe baricada cealalta, arata ca aceasta clauza a minoritatilor este o sfidare pentru tot sângele varsat de români, un amestec nepermis în treburile noastre interne si un început de nenorocire pentru noi. Ni se impunea acordarea drepturilor politice în masa jidanilor.

De câtva timp N. Iorga nu mai este antisemit.

Se întelege, ruptura s-a facut ireparabila.

Si amarâtul acesta de neam si-a frânt din nou în inimi nadejdile lui de mântuire. Majoritatea membrilor si parlamentarilor au plecat cu profesorul Nicolae Iorga, crezând ca atitudinea prof. Cuza îi departeaza de perspectivele puterii. Cu prof. Cuza n-a mai ramas decât prof. Sumuleanu si tatal meu.

FASCIA NATIONALA ROMÂNA SI ACTIUNEA ROMÂNEASCA

La 1923, în timpul miscarii studentesti, sub impulsul curentului nationalist, apar la Bucuresti „Fascia Nationala Româna”, sub conducerea d-lor Vifor, Lungulescu, Bagulescu iar la Cluj „Actiunea Româneasca” cu profesorii universitari: Catuneanu, Ciortea, Iuliu Hatiegan, avocatul M. Vasiliu-Cluj si un grup de studenti în frunte cu Ion Mota.

Cei dintâi scot foaia saptamânala „Fascismul”, bine scrisa, cu suflet. Sunt însa necunoscatori ai problemei jidanesti. Cei din rândul al doilea scot revista bilunara „Actiunea Româneasca” si apoi „Înfratirea Româneasca”, de asemeni foarte bine scrisa, dar se marginesc numai la atât. Nu pot determina o actiune si nu pot crea o organizatie temeinica.

În acest timp, studentul Ion Mota traduce din limba franceza „Protocoalele”, care sunt comentate de profesorul Catuneanu si M. Vasiliu-Cluj si publicate în volum. Tot în acea vreme, M. Vasiliu-Cluj îsi publica lucrarea sa „Situatia Demografica a României”, în care arata cu date statistice starea îngrozitoare a oraselor românesti.

Aceste doua organizatii n-au ici puterea de actiune, nici cea de organizare si ici cea de doctrina a „Ligii Apararii Nationale”, si vor sfârsi la 1925 în a se contopi cu aceasta.

***

Dupa înfiintarea „Ligii Apararii Nationale Crestine”, activitatea mea avea sa mearga pe doua linii: pe aceea a miscarii studentesti, care ramânea o unitate aparte, cu organizarea ei pe centre, cu obiectivele imediate, problemele si luptele proprii, în care era angajata de trei luni; si pe aceea a L.A.N.C. în care, capatasem functiunea de organizator sub conducerea prof. Cuza.

Pe latura studenteasca, aveam a lupta pentru:

1. Mentinerea pozitiei pe linia grevei generale, în care studentimea româna era angajata cu onoarea ei, lucru destul de greu în fata atacurilor, loviturilor, presiunilor, ademenirilor, care curgeau peste capul studentilor de pretutindeni. Pe deasupra mai erau si grupuri de studenti defetisti, partizani ai credintei în înfrângere, care trebuiau tinuti în respect.

2. Întrebuintarea sistematica a elementelor studentesti disponibile pentru largirea miscarii în toate masele românesti si organizarea ei într-o singura armata: L.A.N.C.

Pe latura L.A.N.C. aveam sefi si steaguri în circa 40 judete. Ne trebuia:

1. Completarea lor în restul judetelor.

2. O cât mai strânsa legatura cu sefii respectivi.

3. Crearea neîntârziata a unor norme precise de orientare în materie de organizare, care nu existau si pe care toti sefii judeteni le cereau, nestiind cum sa lucreze.

În rezumat: defensiva pe linia studenteasca, ofensiva pe linia L.A.N.C.

Marea masa studenteasca mergea calauzita de instinctul sanatos al rasei si de umbrele mortilor. Mergea pe linia ei glorioasa, înfrângând nenumarate greutati.

Cu „Liga”, problemele se puneau ceva mai greu.

Sefii de judete creau lamuriri si norme de organizare. Oamenii ridicati de curent trebuiau întariti în credinta lor, îndoctrinati, lamuriti deplin asupra organizarii si obiectivelor pe care aveau sa le atinga în lupta lor. Trebuia sa li se faca scoala disciplinei si a încrederii în sef.

Noi nu dadeam nastere acum unei miscari, ci aveam gata o miscare pe care trebuia sa o încadram, sa o disciplinam, s-o îndoctrinam si s-o conducem în lupta.

Când ma duceam la profesorul Cuza cu scrisorile si cererile sosite, el se gasea dezarmat în fata acestor cereri, care-l introduceau într-o lume straina lui. Stralucitor ca un soare si de necombatut pe înaltimile din lumea teoriei, coborât pe teren, pe câmpul de lupta, devenea neputincios:

– N-avem nevoie de nici un regulament. Sa se organizeze singuri.

Sau:

– N-avem nevoie de disciplina, caci nu suntem la cazarma – ne spunea adeseori.

Atunci m-am apucat si am facut singur un regulament pâna în cele mai mici amanuntimi. Dându-mi seama însa, ca pentru vârsta mea era o problema grea, m-am dus cu el la tatal meu si în câteva zile de lucru i-am adus modificarile de forma si fond necesare.

Sistemul de organizare era simplu, dar deosebit de al partidelor politice de pâna acum. Deosebirea consta în aceea, ca în afara de organizarea politica propriu-zisa, bazata pe comitete judetene, comunale si membri, formasem un corp al tineretului, aparte organizat în decurii si centurii. Aceasta nu existase pâna acum în organizatiile noastre politice. Mai târziu si l-au însusit si ele sub forma de tineret liberal, taranist etc.

Când l-am prezentat profesorului Cuza, chestiunea a luat un caracter de adevarat razboi. El nici n-a vrut sa auda de asa ceva. Atunci s-a încins o discutie de câteva ore, penibila, între prof. Cuza si tatal meu, discutie care m-a înlemnit si, banuind ca va duce iar la cine stie ce nenorocit de conflict, regretam ca am provocat aceasta discutie. Tatal meu, un om violent si aspru, aluat regulamentul si a plecat la tipografie sa-l tipareasca, fara aprobarea profesorului Cuza.

Acesta însa, cu mai mult tact, mai calm i pe cât de îndaratnic în unele privinte, pe atât de maleabil în cazuri de acestea, a stiut sa împace lucrurile. L-a chemat înapoi, spunându-i:

– Ei, sa-l tiparim, dar sa-l cercetez si eu.

L-a corectat, i-a refacut forma, i-a adaugat partea doctrinara, chemari, manifeste si l-a dat la tipar. Acesta a constituit „Calauza Bunului Român” si apoi a L.A.N.C., cartea de baza a „Ligii”, tot timpul pâna la 1935.

Eu am ramas multumit ca s-a putut face într-adevar ceva bun si absolut necesar pentru organizatie, dar în sufletul meu îmi spuneam: „Greu vor merge lucrurile daca pentru asemenea chestiuni elementare trebuie atâta discutie. Într-o organizatie nu sunt bune nici nelamuririle sefului, nici discutiile”.

MODIFICAREA ART. 7 DIN CONSTITUTIE

MARTIE 1923

ACORDAREA DREPTURILOR POLITICE JIDANILOR

De multa vreme se zvonea ca Parlamentul liberal, care era Adunare Constituanta, având deci misiunea de a modifica Constitutia, are intentia sa modifice art. 7 din Constitutie, în sensul de a acorda „cetatenia si drepturi politice tuturor jidanilor aflatori în România”.

Pâna acum, acest articol din vechea Constitutie oprea încetatenirea strainilor si constituia astfel o adevarata pavaza de ocrotire a tarii împotriva navalirii si amestecului jidanilor în conducerea propriilor noastre destine românesti. Acordarea acestui drept de amestec în treburile publice ale României a unui numar de doua milioane de jidani, acordarea unui drept de egalitate a jidanului pripasit la noi de curând, cu românul înfipt de milenii în acest pamânt, era totodata o nedreptate strigatoare la cer si o mare primejdie nationala, care nu putea sa nu îngrijoreze si sa nu cutremure pe orice român cu iubire pentru tara lui.

Profesorul Cuza, în fata acestei situatii, a scris o serie de articole nemuritoare, aratând primejdia care ameninta viitorul acestei natii, iar „Liga” a raspândit în tara liste pentru a fi iscalite de români, prin care se cerea mentinerea art. 7 din Constitutie. Listele au fost acoperite de sute de mii de iscalituri si au fost înaintate Adunarii Constituante.

Eu am cugetat ca noi, studentii, în timpul dezbaterii acestei grave chestiuni, sa plecam din toate centrele la Bucuresti si acolo, împreuna cu studentimea bucuresteana si cu populatia sa manifestam si sa oprim atacul care avea sa ne robeasca viitorul nostru. Am plecat la Cernauti, Cluj si Bucuresti.

Studentii au primit propunerea si au început organizarea în vederea plecarii. Pentru momentul acesta trebuia sa trimit o telegrama conventionala.

Planul însa a cazut. Pentru ca noi ne asteptam ca dezbaterile în jurul acestei chestiuni sa dureze cel putin trei zile, în care timp ne-am fi putut deplasa la Bucuresti.

Or, la 26 martie, dezbaterile n-au durat nici o jumatate de ora. Guvernul liberal, ca si Adunarea – pare-se constienti de actul de mare rusine pe care-l faceau – au cautat sa-l ascunda, trecându-l cât mai neobservat.

A doua zi dupa acest mare act de tradare nationala, presa asa-zisa româneasca, ca si cea jidaneasca, trecea sub tacere actul infam. „Dimineata”, „Lupta”, „Adevarul”, publicau în fiecare zi pagini întregi cu litere groase, conflictul dintre proprietari si chiriasi la Bucuresti si într-un colt câteva vorbe prin care anuntau simplu si perfid: art. 7 din vechea Constitutie a fost înlocuit prin art. 133.

Partidul liberal si ticaloasa adunare de la 1923 au pus si pecetluit astfel piatra de mormânt peste viitorul acestui neam.

Nici un blestem al copiilor, al mamelor, al batrânilor, al tuturor românilor în suferinta pe acest pamânt, acum si în veacul ceacului, nu va fi suficient pentru a rasplati pe acesti tradatori de neam.

Astfel, în tacere si într-o atmosfera de lasitate generala se consuma marele act de tradare nationala.

Numai glasul profesorului Cuza, personalitatea care predomina cum peste toata natia româneasca, se auzea:

„Români,

Constitutia de la 28 martie 1923 trebuie desfiintata imediat. Protestati în contra votului ei. Cereti alegeri libere. Organizati-va pentru a va asigura biruinta. O noua constitutie trebuie sa garanteze drepturile de întâietate ale natiei românesti, ca natie dominanta în Stat.”

Când am auzit la Iasi, m-a podidit plânsul. Si mi-am zis:

– Nu se poate! Cel putin trebuie sa se stie ca am protestat. Caci neamul caruia i se pune asemenea jug pe grumaji si nici macar nu protesteaza, este un neam de imbecili.

Am facut atunci un manifest catre ieseni, chemând pe toti românii la o adunare de protestare în Universitate. Vestea acordarii drepturilor la jidani s-a împrastiat în toate casele ca fulgerul. Orasul clocotea.

Autoritatile, din ordinul guvernului, au scos armata, jandarmii, politia; au început provocarile si interdictia de circulatie. Atunci planul s-a schimbat. Adunarea nu s-a mai facut la Universitate, ci în 14 puncte ale orasului. Aici au început manifestatiile si ciocnirile care au durat toata noaptea.

Autoritatile, armata si fortele politienesti au fost complet derutate prin schimbarea brusca a planului de lupta, a locului de adunare si prin purtarea lor în fuga de la un capat al orasului la celalalt, dupa cum erau anuntati de agenti despre aparitia manifestantilor, care aparau din jumatate în jumatate de ora în puncte contrarii.

Grupul de sub comanda mea s-a întrunit la punctul greu: Podul Rosu (Socola) si Tg. Cucului; acolo unde obraznicia jidaneasca sustinea ca niciodata nu va putea intra vreun manifestant antisemit nepedepsit cu moartea.

Pe acolo nu locuieste nici un român. Mii de jidani s-au trezit si forfoteau ca un cuib de viermi. Când am fost primiti cu focuri de arma, am raspuns cu focuri de arma.

Noi nea-m facut datoria dând peste cap tot ce ne statea în cale si aratând jidanimii ca Iasiul, stravechea capitala a Moldovei, este înca româneasca si ca acolo e bratul nostru care stapâneste, care poate îngadui sau nu, care detine pacea sau razboiul, care pedepseste sau iarta.

A doua zi a sosit la Iasi în ajutorul celor doua regimente, al politiei, jandarmeriei si jidanimei, cavaleria din Bârlad, iar foile din capitala au aparut în editie speciala: „Iasiul a trait o noapte si o zi de revolutie”.

Atât am putut face noi, niste copii. Atât ne-am priceput în momentul în care ni s-a pus jugul pe umeri. Nu l-am primit cu seninatate, cu resemnare de iobag, cu lasitate. Atât si juramântul sacru pentru toata viata de a sfarâma acest jug, oricâte lupte si jertfe ni s-ar cere.

A doua zi m-am dus la Prefectura de Politie sa duc mâncare la cei arestati. Acolo, tocmai era interogat si retinut Iulian Sârbu, pentru motivul de a fi fost autorul manifestului. Vazând aceasta, m-am prezentat anchetatorului si i-am spus:

– Nu e Sârbu autorul manifestului; eu sunt.

PRIMA MEA ARESTARE

La politie mi s-a spus:

– Domnule Codreanu, trebuie sa mergi pâna la tribunal cu agentul.

– De ce cu agentul? Am ripostat. Merg singur. Era prima data când mi se punea cuvântul la îndoiala. Ma simteam ofensat.

– Nu, eu cu agentul nu merg. N-are decât sa mearga la 20 metri în urma mea. Eu ma duc singur. Cuvântul meu face mai mult decât 20 de agenti de politie.

Ajung la Tribunal. Agentul intra si ma introduce si pe mine în fata domnului judecator de instructie Catichi. Domnul judecator îmi spune:

– Esti arestat si trebuie sa te trimit la penitenciar.

Când am auzit mi s-a facut negru înaintea ochilor. Pe acea vreme „arestat”, era ceva infamant. Nimeni dintre ieseni nu mai fusese arestat si nu se auzise ca un student nationalist sa fie arestat. Dar eu cu trecutul meu de luptator!

M-am apropiat de masa judecatorului de instructie si i-am spus:

– Domnule judecator, eu nu primesc sa fiu arestat si nimeni nu va putea sa ma ridice pentru a ma duce la penitenciar.

Bietul om, pentru a nu mai provoca discutie, a dat ordin agentului sa ma duca la penitenciar si m-a sfatuit sa nu ma opun. Apoi a plecat. Agentul a încercat sa ma duca. I-am spus:

– Du-te acasa omule si lasa-ma în plata Domnului, ca nu ma poti dumneata duce de aici. Au venit si altii. Eu am ramas acolo de la ora 11 ziua pâna seara la ora 8. Toate interventiile de a ma scoate au fost zadarnice.

Eu ma gândeam:

– Nu sunt vinovat cu nimic. Mi-am facut datoria catre neamul meu. Daca e cineva vinovat care trebuie arestat, sunt aceia care au facut rau neamului meu: Parlamentul care a acordat drepturi politice jidanilor.

În sfârsit, au plecat toti functionarii de la tribunal, rând pe rând, pâna la usieri. Eu am ramas cu agentii lânga mine.

Pe la ora 8 sosesc trei ofiteri.

– Domnule Codreanu, avem ordin sa evacuam acest tribunal.

– Bine, domnilor ofiteri, voi iesi afara.

Am coborât scarile si am iesit. Spre surprinderea mea, acolo vad o companie de jandarmi în semicerc, procurori, judecatori si politie.

Atunci, eu merg drept înainte si ma asez jos, în mijlocul curtii. Vin autoritatile si îmi spun:

– Trebuie sa mergi la penitenciar.

– Nu merg.

M-au ridicat pe sus, m-au pus într-o trasura si ma-u dus la penitenciar, la pas, cu compania de jandarmi dupa mine. În ultimul moment când intram pe poarta, baietii s-au repezit sa ma scoata, dar revolverele agentilor i-au oprit.

Era o protestare contra legilor? Nu. Era contra jugului nedreptatilor.

***

Pare ca aceasta protestare a mea de a intra pe linia arestarilor era un presentiment ca multa suferinta va trebui sa îndur, odata intrat pe aceasta cale, între zidurile reci ale închisorilor.

Am ramas o saptamâna acolo, pâna în ajunul Pastilor. Primele mele zile de închisoare! Le-am suportat foarte greu moraliceste, pentru ca nu puteam întelege ca cineva sa fie arestat atunci când lupta pentru neamul sau si din ordinul acelora care lupta contra neamului.

La iesire am plecat acasa. Multi români mi-au iesit înainte prin gari, facându-mi manifestatie de simpatie si îndemnându-ma sa duc lupta mai departe, caci este a neamului si neamul pâna la sfârsit va învinge.

***

Neamul întreg, în tot ce avea el mai bun, de la taran si pâna la intelectual, a primit cu nespusa durere trista veste a modificarii art. 7; dar nu pute face nimic, caci s-a trezit vândut si tradat de conducatorii lui. Oare ce blestem pe capul nostru si ce pacate ne-au condamnat pe noi, românii, ca sa avem parte de asemenea canalii de conducatori?

***

Iata fata în fata: doua momente istorice, în doua Românii deosebite, cu doua rânduri de oameni si cu aceeasi problema.

Constituanta de la 1879, din România Mica, mica de tot, care avea curajul sa suporte presiune Europei si Constituanta de la 1923, din România Mare, înaltata din jertfa sângelui nostru, care din slugarnicie interesata, sub presiunea aceleiasi Europe, nu pregeta sa umileasca si sa puna în pericol viata unei natiuni întregi.

VASILE CONTA, VASILE ALECSANDRI, MIHAIL KOGALNICEANU, MIHAIL EMINESCU, ION HELIADE RADULESCU, BOGDAN PETRICEICU HASDEU, COSTACHE NEGRI, A. D. XENOPOL

În paginile care urmeaza, cititorii acestei carti vor întâlni cu oarecare surprindere, o serie de extrase din opera câtorva din culmile de gândire, de simtire si de caracter ale neamului nostru, care la 1879 au luptat cu îndârjire pentru drepturile la viata ale poporului român, înfruntând cu barbatie fulgerele amenintatoare ale unei întregi Europe.

Desi intercalarea acestor fragmente îngreuneaza si complica planul de dezvoltare normala al volumului de fata, calcând regulile impuse în aceasta materie, am redat aceste extrase, nu atât din dorinta de a le întrebuinta ca argumente istorice, ci mai ales pentru considerentul de a scoate din nou la lumina aceste perle de cugetare si de exprimare ale acelor straluciti înaintasi pe care conspiratia ocultei iudeo-masonice i-a prigonit, închizându-i cu peceti grele, sub lespezi de uitare, tocmai pentru ca au scris, au cugetat si au luptat ca niste adevarati uriasi ai românismului.

Generatia noastra, sarind peste 50 de abdicare practicata de politicieni în fata primejdiei jidanesti, se regaseste pe aceeasi linie de credinta, de simtire si de caracter, cu cei de la 1879 si în momentul acestei sfinte întâlniri se închina cu recunostinta si evlavie în fata marilor lor umbre.

VASILE CONTA

Iata atitudinea pe care a avut-o în Camera de la 1879 marele Vasile Conta.

Cu 50 de ani înainte, filosoful român demonstra cu argumente stiintifice de nezdruncinat, într-un sistem de logica impecabila, temeinicia adevarurilor rasei care trebuie sa stea la baza statului national. Teoria adaptata dupa 50 de ani de acelasi Berlin care la 1879 ne impunea acordarea drepturilor la jidani.

De aici se poate vedea subrezenia argumentelor acelora care ataca miscarea nationala ca fiind inspirata de noua ideologie germana, când în realitate, dupa atâtia zeci de ani, Berlinul este acela care intra pe linia lui Vasile Conta, Mihail Eminescu si ceilalti.

„Noi, daca nu vom lupta în contra elementului jidovesc, vom pieri ca natiune.

Este recunoscut, de catre chiar aceia care ne ataca azi, ca cea dintâi conditie pentru ca un Stat sa poata exista si prospera este ca cetatenii acelui stat sa fie din aceeasi rasa, din acelasi sânge si aceasta este usor de înteles. Mai întâi, indivizii de aceeasi rasa se casatoresc obisnuit numai între dânsii; caci numai prin casatorie între dânsii se mentine unitatea de rasa pentru toti acei indivizi; apoi casatoria da nastere la sentimentele de familie, care sunt legaturile cele mai puternice si cele mai durabile din câte leaga vreodata pe indivizi între dânsii; si când tinea seama ca aceste legaturi de familie se întind de la individ la individ pâna când cuprind întregul popor al unui Stat, vedem ca toti cetatenii care constituiesc Statul sunt atrasi unul catre altul printr-un sentiment general de iubire prin aceea ce se numeste simpatia de rasa. Mai mult de cât atât. Daca tineam seama ca acelasi sânge curge în vinele tuturor membrilor unui popor, întelegem ca toti acesti membri vor avea, prin efectul ereditatii, cam aceleasi sentimente, cam aceleasi tendinte si chiar cam aceleasi idei; asa încât, la vreme de nevoie, la ocaziuni mari, inima tuturor va bate în acelasi fel, mintea tuturor va adopta aceeasi opinie, actiunea tuturor va urmari acelasi scop; cu alte cuvinte, natiune care va fi de o singura rasa, va avea un singur centru de gravitate; si Statul care va fi format dintr-o astfel de natiune, acela si numai acela va fi în cele mai bune conditii de tarie, de trainicie si de progres. Prin urmare, dupa cerintele chiar ale fiintei, cea dintâi conditiune pentru existenta unui Stat este ca poporul sa fie din aceeasi rasa. Ei bine, acest adevar este acela pe care se bazeaza principiul nationalitatilor, de care se face atâta vorba în lumea civilizata. Acest principiu al nationalitatilor, se întelege ca nu se raporteaza decât la rasa si nicidecum la ceea ce se numeste supusii aceluiasi Stat, fara deosebire de rasa, caci atunci principiul n-ar mai avea nici o aplicare. Ei bine, acest principiu este atât de adânc înradacinat astazi în constiinta tuturor oamenilor, fie oameni de Stat, fie simpli cetateni, încât astazi toate constituirile si toate reconstituirile de State nu se mai fac în lumea civilizata decât dupa principiul nationalitatilor. Apoi sa nu se mai zica atunci de catre publicistii evrei, sau evreofili ca baza Statului ar fi numai simplul interes material comun al cetatenilor, fiindca vedem din contra ca tocmai veacul nostru este acela care a dat nastere principiului nationalitatilor, tocmai principiul acesta prevaleaza astazi din ce în ce mai mult…

Este adevarat ca aceasta nu împiedica admiterea strainilor la cetatenia unui Stat, dar cu o conditiune: ca acei straini sa se contopeasca în natiunea dominanta; cu alte cuvinte, sa se amestece cu totul, asa încât, la urma urmei, sa ramâna în stat tot unul si acelasi sânge.

Acestea sunt singurele principii stiintifice ale naturalizatiunii. Asadar, pentru ca naturalizarea sa fie folositoare, rationala si conforma cu stiinta, ea nu trebuie acordata decât acelor straini care se contopesc, care se dispun a se contopi, prin casatorie cu indigeni. Altminterea, întelegeti bine ca daca s-ar acorda cetatenia la indivizi care nu au aplicare si nici nu o pot avea. de a se contopi în sângele rasei dominante, atunci ar fi a expune acea tara la o lupta perpetua între tendinte contrare.

”Nu zic ca nu se poate ca diferite rase ce ar exista într-o tara sa aiba câte o data un interes comun, ca tendintele ereditare ale uneia sa fie deopotriva favorizate, ca si tendintele ereditare ale alteia de aceleasi împrejurari. Cât timp aceasta stare de lucruri ar dura, împamânteniti si pamânteni ar trai negresit în pace. Dar împrejurarile se schimba si cu ele se poate schimba si interesul diferitelor rase; si daca nu astazi, mâine; daca nu mâine, poimâine, tendintele împamântenitilor se vor gasi în conflict cu tendintele pamântenilor si atunci interesul unora nu se va mai împaca cu interesul celorlalti, si atunci interesele unora nu vor putea fi satisfacute fara sacrificiile intereselor celorlalti; si atunci va fi lupta de existenta între o rasa si alta, vor fi lupte înversunate, care nu vor putea fi terminate decât sau prin dizolvarea completa a Statului sau când una din rase va fi zdrobita cu totul pentru a ramâne iarasi o singura rasa dominanta în Stat… Ei bine, istoria noastra nationala si experientele de toata ziua ne-au dovedit si ne dovedesc ca dintre toti strainii care vin la noi, turcii si mai cu seama jidanii sunt aceia care nu se amesteca niciodata cu noi prin casatorie, pe când ceilalti straini: rusi, greci, italieni, germani, se amesteca cu noi prin casatorie si se contopesc cu noi, daca nu la întâia generatiune, la a doua sau la a treia, ar în fine vine un timp când nu mai este nici o deosebire între acesti straini si noi, nici în privinta sângelui, nici a iubirii de patrie. Nu tot asa este si cu jidanii…

Oricum s-ar pune chestiunea, oricum s-ar interpreta, noi, daca nu vom lupta contra elementului jidovesc, vom pieri ca natiune”.

(Din discursul contra revizuirii art. 7 din Constitutie, tinut la Camera Deputatilor, sesiunea extraordinara, sedinta de la 4 septembrie 1879 si publicat în Monitorul Oficial cu nr. 201 cu data de miercuri 5 (17) septembrie 1879, paginile 5755 si 5756)

VASILE ALECSANDRI

În timp ce în Camera, Vasile Conta tinea discursul de mai sus, la Senat, poetul Unirii, Vasile Alecsandri, exprima sentimentul românilor în felul urmator:

„Astazi România se prezinta noua cu istoria sa în mâna pentru ca noi sa înscriem pe paginile sale sau umilirea si pierderea neamului nostru sau demnitatea si salvarea lui…

În prezenta acestei situatii, fara seaman în analele istorice ale lumii, trebuie sa stim a ne ridica cu inima si cu cugetul la înaltimea datoriei noastre, fara patimi, fara violente, dar cu spirit linistit, cu patriotism luminat si cu nobilul curaj ce se cere de la oameni chemati a decide soarta tarii lor…

Ce este aceasta noua cumpana? Ce este aceasta noua navalire? Cine sunt navalitorii, de unde vin, ce vreau? Si cine este noul Moise, care-i conduce la noul pamânt al fagaduintei, asezat de asta data pe malurile Dunarii?

Ce sunt navalitorii? Sunt un popor activ, inteligent, neobosit întru îndeplinirea misiunii sale; sunt adeptii celui mai orb fanatism religios; cei mai exclusivisti din toti locuitorii pamântului, cei mai neasmilabili cu celelalte popoare ale lumii…

Ce vor ei de la noi?

Sa devie proprietari ai pamântului acestui popor, iar din vechii stapâni ai tarii sa faca niste iloti, precum sunt astazi taranii din Galitia si din o parte a Bucovinei.

Tara e frumoasa, îmbelsugata; ea are orase mari, drumuri de fier, institutii dezvoltate si un popor cam neprevazator, ca toate popoarele de vita latina… Ce este mai usor, decât sa substitui locuitorii acestei tari si de a face din tara întreaga o proprietate israelita?

Daca este acesta planul navalitorilor de astazi, precum totul ne induce a o crede, el probeaza înca o data spiritul întreprinzator al neamului israelit si departe de a merita un blam, el e de natura a-i atrage lauda si admirarea oamenilor practici.

Blamul s-ar cuveni noua, românilor, daca prin nepasarea noastra sau prin aplicarea unor fatale si absurde teorii umanitare, am da însine o mâna de ajutor la realizarea acestui plan. Blamul ar cadea pe capul nostru, daca înselati de aceleasi teorii, întelese pe dos, sau dominati de o spaima imaginara sub influenta unor amenintari imaginate, am uita ca patria româneasca este un depozit sacru încredintat noua de parintii nostri, pentru ca sa-l transmitem întreg si nepatat copiilor nostri…

Ce ar zice dar tara întreaga, daca i-am crea o asemenea situatie în istorie? Ce ar zice românul care s-a luptat voios pentru independenta mosiei stramosesti?

Tara si-ar întoarce ochii cu durere de la noi.

Românul ar zice: nu-mi mai cereti de astazi înainte sângele meu, daca acel sânge varsat nu slujeste decât la trunchierea tarii si la înjosirea demnitatii nationale.

Pentru aceste considerente, când astazi România vine cu istoria sa în mâna pentru ca noi sa înscriem pe paginile sale al nostru veto, eu unul rup pagina destinata pentru înscrierea umilirii tarii, iar pe cealalta pagina scriu cu inima mea: demnitatea si salvarea ei!”

(Din discursul contra revizuirii art. 7 din Constitutie, rostit în Senatul României, sesiunea extraordinara, sedinta de la 10 octombrie 1879 si publicat în Monitorul Oficial nr. 230 de joi 11/23 octombrie 1879, paginile 6552 pâna la 6558)

MIHAIL KOGALNICEANU

Iata pozitia de mândra tinuta nationala pe care întelegea sa se aseze în raport cu problema jidaneasca si cu presiunile exercitate din afara, ministrul de interne Mihail Kogalniceanu, titular al aceluiasi departament, care astazi a de venit locul de unde pornesc ordinele de tortura împotriva celor care mai luptam ca sa ne aparam neamul:

„Toti cei ce poarta un interes viu pentru tara lor s-au preocupat a opri exploatarea poporului prin jidovi.

În România, chestiunea jidovilor nu este o chestiune religioasa; ea este o chestiune nationala si totodata o chestiune economica.

În România jidovii nu constituiesc numai o comunitate religioasa deosebita; ei constituiesc în toata putere cuvântului o nationalitate, straina de români prin origine, prin limba, prin port, prin moravuri si chiar prin sentimente.

Nu este, prin urmare, la mijloc persecutiune religioasa; caci, de ar fi asa, israelitii ar întâmpina interdictiunea sau restrictiunea în exercitiul cultului lor, ceea ce nu este. Sinagogile lor nu s-ar ridica libere alaturea cu bisericile crestine. Învatamântul lor religios, publicarea lor de cult, asemenea nu ar fi învoite.

Toti acei care au vizitat principatele, si îndeosebi Moldova, s-au înspaimântat de aspectul trist, spre a nu zice mai mult, ce-l înfatiseaza israelitii polonezi care împoporeaza orasele noastre. Când ei au cercetate mai în fond comertul, industria si mediile de convietuire a acestei multimi, acesti calatori s-au spaimântat si mai mult, caci au vazut ca jidovii sunt consumatori fara a fi producatori. Si ca marea, si pot zice, singura lor industrie, este debitul bauturilor…

Eu nu am scos pe nici un evreu din domiciliul sau pe simplul cuvânt ca dupa toate legile tarii, israelitii din România nu au drept de domiciliu la sate, precum acesta este cazul si în Serbia.

Eu am marginit închirierea pe viitor de cârciume si accisuri la israeliti, si mai în special, al cei ce se numesc galitiani si podoliani. Masura aceasta este întemeiata pe regulamentul organic si pe legea votata de adunarea generala si sanctionata de Domnul Mihai Sturza si pe care nici o lege posterioara n-a desfiintat-o pâna astazi, ba chiar toti ministrii de interne si înainte si în urma convietuirii, au ordonat si mentinut aplicarea ei. Dovada sunt ordinele predecesorilor mei si anume: din 17 si 28 iunie 1861, din timpul ministrului Costa Foru, din 5 februarie 1866, subscris de generalul Florescu, din 11 martie si 11 aprilie 1866 catre Prefectura de Râmnicul-Sarat, subscris de Principele Dimitrie Ghica etc.

În aceasta situatiune nu un ministru, ci zece ministri, succedându-se la putere, unul dupa altul, n-ar putea face altfel decât ceea ce am facut eu si predecesorii mei.

Ministri ai României, ai unei tari cu un regim constitutional, noi nu putem guverna decât cu vointa natiunii.

Suntem datori a tine seama de trebuintele, de pasurile, si pâna la un oarecare punct si chiar si de prejudiciile ei…

Aceasta dovedeste marea iritatiune din partea populatiunilor române, provenita din grele suferinte si de o legitima îngrijire, caci este vocea unei natiuni ce se simte amenintata în nationalitatea sa si în interesele sale economice. Aceasta voce strainii o pot înabusi, dar nu este permis nici unui ministru român, de orice partid ar fi, de a nu o asculta.

De aceea, nu de astazi, ci de pururea, în tot timpul si sub toate regimele, toti domnii, toti barbatii de stat ai României, toti acei ce poarta un interes viu pentru tara lor, s-au preocupat de necesitatea de a opri exploatarea poporului român printr-un alt popor strain lui, prin jidovi”.

(Din comunicarea Ministrului de Interne, Mihail Kogalniceanu catre Ministerul de Externe, în iunie 1869, privitor la chestiunea jidoveasca. Publicata în „Colectiunea de legiuirile României vechi si noi câte s-au promulgat pâna la finele anului 1870”, de Ioan M. Bujoreanu, Bucuresti, 1873, Noua tipografie a laboratorilor români, partea F. Titlul, dispozitiuni si circulare, capitolul X, paginile 813-816).

MIHAIL EMINESCU

„Daca astazi, când n-au plenitudinea drepturilor civile si nici pe cele politice, au pus mâna pe tot negotul si pe toata industria mica din Moldova, daca astazi se lafaiesc înspaimântator asupra sesului românesc, daca astazi se încuiba în vatra harnicilor olteni, ce va fi oare mâine, când vor avea drepturi egale, când vor avea putinta de a-si zice români, când vor avea înscris în legi dreptul formal ca patria aceasta este a lor tot deopotriva cu noi!”

(Opere complete, Chestiunea israelita, pag. 489, Iasi, libraria româneasca Ionescu-Georgescu, 1914. Citat de Alex. Naum)

**

„Prin ce munca sau sacrificii si-au câstigat dreptul de a aspira la egalitate cu cetatenii români! Ei au luptat cu turcii, tatarii, polonii si ungurii? lor le-au pus turcii, când au înfrânt tratatele vechi capul în poale? Prin munca lor s-a ridicat vaza acestei tari, s-a dezgropat din învaluirile trecutului aceasta limba? Prin unul din ei si-a câstigat neamul românesc dreptul la soare?”

(Op. cit., pag. 481)

ION HELIADE RADULESCU

„Nu vedeti dumneavoastra ca târtanii din Englitera si Franta nu cer drepturi de cetateni în România, ci privilegii, suprematia; vor fonda o aristocratie a banilor, a vitelului de aur?

Cer aceea ce noi nu putem da pâna la ultimul român.

Cred oare târtanii din Englitera si Franta, credeti oare si dumneavoastra dimpreuna cu dânsii, ca românii se vor uita cu sânge rece la a se stabili între dânsii cea mai sordida si imunda, cea mai badarana dintre aristocratii, dominatia de martafoi, de jidani, de rusiani ai lui Mamona?

Pe ce cuvânt însa, si pe ce drept se va putea stabili o asemenea abominabila dominatie înaintea atriului, înaintea portilor secolului douazeci, unde umanitatea întreaga, afara de fiii pieirii, se va prezenta ca o mireasa înaintea divinului sau mire?

Vin târtanii din Englitera si Franta cu dreptul omului bazat de egalitate sa pretinda numai ei privilegiile si suprematie?

Si fiindca nu pot invoca dreptul acesta, cuteaza, dupa cum le-a plesnit în cap paradoxul de român de ritul israelit, sa-si împinga cutezanta si mai jidaneasca de a ne ameninta cu numele suveranilor Europei!…

Cu ce oare ne vor cuceri jidanii? Cu cantitatea, cu numarul, cu forta?

Pentru binele ce le-am dorit si le dorim, în numele regenerarii popoarelor si însusi a evreilor pe pamântul Palestinei, îi plângem de pietate si le dam tot sfatul ce le poate da un crestin, – gelos de mântuirea umanitatii întregi, prin ranile lui Christ ce din înaltimea crucii ierta pe însisi calaii sai, – sa nu cumva sa încerce la una ca aceasta si nici sa cuteze nici a cugeta, necum a pretinde ceva în aceasta epoca de agitatiune provocata de îngerii satanei ce i-a indus în tentatiune, sa nu cerce la una ca aceasta ca Dumnezeu stie unde vor ajunge românii în legitima lor si cea mai sacra din toate urgiile, aparându-si drepturile lor ca orice natiune ce îsi are instinctul de conservare!”

(Din „Echilibrul între antithese sau spiritul si materia”, de I. Heliade Radulescu, Bucuresti, publicat de la 1859 pâna la 1869, partea III, titlul „Israelitii si Jidanii”, capitolul X, pag. 380-383)

BOGDAN PETRICEICU HASDEU

„Asa dara, Talmudul prevede pentru jidani doua cai de purtare în privinta noastra:

Daca sunteti mai puternici decât crestinii, exterminati-i.

Daca sunteti mai slabi decât crestinii, lingusiti-i…

Însa un om mai slab decât mine, pentru ca sa poata ajunge odata a fi mai tare decât mine, trebuie mai întâi sa treaca prin o treapta de mijloc, în care sa fie egal cu mine.

Acum întelegeti oare ce va sa zica a acorda jidanilor drepturile asa numite politice?”

(Din „Studii asupra iudaismului”. Talmudul ca profesiune de credinta a poporului israelit, de B. P. Hasdeu, Directorul „Arhivei Istorice a României”, presedintele sectiunii stiintelor morale si politice a Atheneului Român, Bucuresti. Tipografia Theodor Vaidescu, Casa Bossel, nr.34, 1866; pag. 30, 31).

COSTACHE NEGRI

„Jidovimea, adica 1/7 parte din poporatiunea noastra totala, este cea mai trista lepra cu care ne-au osândit slabiciunea, neprevederea si venalitatea noastra.

(Din scrisoarea catre Lupascu trimisa din Ocna, cu data de 12 Ianuarie 1869 si publicata în vol. C. Negri, „Versuri, proza, scrisori”, cu un studiu asupra vietii si scrierilor sale de E. Gârleanu, Editura „Minerva”. B-dul Academiei 3, Bucuresti, 1909, pag. 116)

A. D. XENOPOL

Ne permitem a introduce în aceeasi culegere de citate, parerea aceluia care a fost marele istoric A. D. Xenopol, profesor la Universitatea din Iasi, aceasta, având în vedere necontestata autoritate stiintifica a savantului care a trait si a vazut cu proprii sai ochi dureroasele realitati pe care la constata.

„Daca un român s-ar hotarî sa deschida o pravalie, nici un jidan nu-i va trece pragul, fiind astfel ocolit de o clientela numeroasa, în timp ce românii nu se opresc deloc de la a cumpara de la jidani. Se întelege dar ca chiar fara cartelarea preturilor, rezistenta negustorului si meseriasului român poate fi înfrânta.

Niciodata un jidan nu va primi în întreprinderea sa un român daca acesta din urma ar putea sa învete de la el câte ceva; caci românii nu sunt primiti în casele jidovesti decât ca slugi sau hamali. Acest sistem de exclusivism persista cu toata puterea. Nu se afla, în nenumaratele ateliere sau pravalii ale jidanilor care au întasat Moldova de la un capat la altul, nici un singur crestin sau român ca ucenic, lucrator, contra-maistru, contabil, casier, vânzator.

Jidanii practica deci fata de români exclusivismul economic cel mai riguros si nu pot renunta la el caci le este prescris în însasi religia lor”.

(Din „La question israelite en Roumanie” par A. D. Xenopol, studiu aparut în „La renaissance latine”, Rue Boissy-d’Anglas 25, Paris, 1902, pag. 17)

GREVA GENERALA A STUDENTIMII CONTINUA

Dupa Pasti lupta reîncepe.

Pe frontul L.A.N.C., profesorul Cuza continua actiunea prin presa, iar noi ceilalti ne ocupam de organizare. Începe seria întrunirilor prin orase si sate.

Pe frontul studentesc, modificarea art. 7 din Constitutie aduce schimbari. Conducatorii de la Bucuresti si Cluj, care crezusera ca pâna la capat o miscare studenteasca va putea convinge guvernul sa recunoasca cererile drepte ale studentimii, vazând ca acesta nu numai ca nu recunoaste nimic, dar ca acorda drepturi politice jidanilor, se descurajeaza amarâti si încep sa fluture tot mai mult ideea capitularii.

La Cluj, chiar presedintele convoaca o adunare unde sustine teza intrarii la cursuri. Masa studenteasca respinge propunerea si declara ca ea lupta pentru onoare si ca lupta va trebui dusa pâna la limita cea de pe urma a rezistentei. Sustinatorii acestei teze sunt: Ion Mota, Corneliu Georgescu, Isac Mocanu, împreuna cu tot grupul nostru.

Alexa îsi da demisia si este ales în locul lui presedinte al centrului studentesc „Petru Maior”, Ion Mota cu un comitet nou.

Asaltul guvernului pentru a determina pe studenti sa intre la cursuri cade si de asta data, dar cu sacrificarea conducatorilor. Ion Mota si înca sase sunt eliminati pentru totdeauna din toate universitatile pentru tinuta lor dârza.

La Bucuresti, un grup în frunte cu Simionescu si Danulescu, începe sa ia locul conducerii din ce în ce mai nehotarâte si mai slabe. Nici aici guvernul nu reuseste sa deschida cursurile dupa Pasti.

IUNIE 1923

Au trecut înca doua luni de rezistenta eroica, de mizerie, de presiuni. Studentimea era epuizata. La Bucuresti se fixeaza deschiderea Universitatii în vederea examenelor, fie chiar numai pentru studentii jidani si pentru renegati. În ziua deschiderii, în Universitate se introduce armata. Slabele ciocniri din fata Universitatii nu mai pot determina închiderea acesteia.

Planul guvernului era sa le deschida pe rând, lasând Iasiul la urma si punându-l în fata a trei universitati deschise. Peste o saptamâna, la Cluj, si înca peste câteva zile la Cernauti, universitatile se deschid cu armata, în aceleasi conditii ca la Bucuresti. Peste o alta saptamâna venea si ceasul greu al Iasiului, care, izolat prin masurile guvernului, ramasese singur cu puterile mult scazute.

În ajunul deschiderii, stiind ca a doua zi dimineata armata va intra în Universitate, am facut planul de a o ocupa noi, în timpul noptii.

De cu ziua, am trimis un student de încredere care a intrat în sala pasilor pierduti si a desfacut zavoarele la doua geamuri mari, fara ca sa se observe, în asa fel încât numai împinse din strada ele sa se deschida. Fara a comunica planul, am convocat, la ora 9, o suta de studenti în sala Bejan. La ora 10, Universitatea a fost ocupata de noi. Pe frontispiciul ei se arborase steagul cu zvastica.

Peste putin a sosit si rectorul Universitatii, profesorul Simionescu, caruia i-am deschis. El ne-a vorbit, îndemnându-ne sa parasim Universitatea. Noi i-am raspuns, explicându-i cauza noastra. Peste câteva ore a plecat. Ne-am organizat pentru paza si am ramas toata noaptea de veghe acolo.

A doua zi dimineata, studentii au sosit la Universitate în numar mare. Înviorati, au hotarât în unanimitate continuarea luptei.

Ziarele jidanesti ne-au atacat furibund.

Peste doua zile, Clujul, într-o lupta, încearca reluarea Universitatii din mâinile jandarmilor. Peste alte doua zile, Bucurestii si Cernautii. Aceste lupte duc din nou la ridicarea studentimii si la închiderea din nou a tuturor universitatilor. Anul scolar se terminase. Tineretul românesc daduse un examen unic de rezistenta, de caracter si de solidaritate.

*

Onoare studentimii care pentru credinta ei, înfruntând atâtea lovituri, a dat un exemplu de vointa colectiva nemaiîntâlnit în istoria universitatilor din întreaga lume. În nici o tara nu s-a vazut ca studentimea, unita într-un singur suflet, asumându-si toate responsabilitatile si toate riscurile, sa poata mentine greva generala timp de un an de zile, pentru a-si impune credintele, urmarind prin demonstratia ei trezirea la constiinta a natiei întregi, fata de cea mai grea problema a existentei sale.

Este o pagina frumoasa, o pagina eroica scrisa cu suferinta acestei tinerimi în cartea neamului românesc.

PLANURILE IUDAISMULUI

PLANURILE FATA DE PAMÂNTUL SI NEAMUL ROMÂNESC.

PLANURILE FATA DE MISCAREA STUDENTEASCA

Cine îsi închipuie ca jidanii sunt niste bieti nenorociti, veniti aici la întâmplare, mânati de vânt, adusi de soarta etc., se înseala. Toti jidanii de pe fata pamântului formeaza o mare colectivitate legata prin sânge si prin religia talmudica. Ei sunt încadrati într-un adevarat stat foarte sever, având legi, planuri si conducatori care formeaza aceste planuri si-i conduc. La baza, au Cahalul. Asa ca noi nu ne gasim în fata unor jidani izolati, ci în fata unei puteri constituite, comunitatea jidaneasca.

În fiecare oras sau târg, unde se strânge un numar de jidani, se formeaza imediat Cahalul sau comunitatea jidaneasca. Acest Cahal îsi are conducatorii lui, justitie separata, impozite etc. si tine strâns unita în jurul lui întreaga populatie jidaneasca din localitate.

Aici în acest Cahal marunt, de târg sau de oras, se fac toate planurile: cum sa capteze pe oamenii politici locali; cum sa capteze autoritatile; cum sa se strecoare în diverse cercuri unde ar fi interesati, ca de pilda printre magistrati, ofiteri, functionari superiori; ce planuri sa întrebuinteze pentru a cuceri cutare ramura a comertului din mâinile unui român; cum ar putea rapune pe un antisemit local; cum ar putea distruge pe un reprezentant corect al unei autoritati care s-ar opune intereselor iudaice; ce planuri sa aplice când, stoarsa, populatia se revolta si izbucneste în miscari antisemite.

Nu vom aprofunda aici aceste planuri. În general se întrebuinteaza urmatoarele sisteme:

I. Pentru captarea oamenilor politici locali;

1. Cadouri;

2. servicii personale;

3. finantarea organizatiei politice pentru propaganda, tiparire de manifeste, deplasari cu automobile etc. Daca în localitate sunt mai multi bancheri sau bogatasi jidani, ei se împart la toate partidele politice.

II. Pentru captarea autoritatilor:  

1. coruptiunea, mituirea. Un politai din cel mai mic oras din Moldova, în afara de leafa lui de la stat, mai primeste lunar înca o leafa sau doua. Odata ce a primit mita, devine robul jidanilor, pentru ca altfel se întrebuinteaza a doua arma;

2. santajul; daca nu se supune, îi da pe fata mituirea;

3. a treia arma este distrugerea. Daca vad ca nu te pot îndupleca si supune, atunci vor încerca sa te distruga. Cercetându-ti bine slabiciunile: daca bei, vor cauta prilejul sa te compromita prin aceasta; daca esti afemeiat, îti vor trimite o femeie care te va compromite sau te la lovi în inima, distrugându-ti familia; daca esti violent, îti vor trimite în cale pe un alt violent, care te va omorî sau îl vei omorî si vei intra la închisoare. Daca nu vei avea aceste defecte atunci vor întrebuinta: minciuna, calomnia la ureche sau prin presa, pâra fata de sefi.

În târgurile si orasele invadate de jidani, nu exista autoritate decât în stare de mituire, în stare de santaj sau în stare de distrugere.

**

III. Pentru a se strecura în diferite cercuri sau în jurul unor oameni de frunte folosesc:

1. slugarnicia;

2. consilii de adminstratie;

3. servicii personale josnice;

4. lingusiri.

Astfel toti oamenii politici au secretari jidani, pentru ca: aduc din piata, fac ghetele, leagana copiii, tin geanta etc., lingusesc, se insinueaza.

Românul nu va fi asa bun, pentru ca este mai putin rafinat, nu e parfid, e venit de la plug si mai ales pentru ca vrea sa fie un soldat credincios, bucurându-se de onoare, dar nu sluga.

IV. Planuri pentru distrugerea unui comerciant român:

1. flancarea românului cu un comerciant jidan sau încadrarea lui între doi comercianti jidani;

2. vânzarea marfurilor sub pretul de cost, pierderea acoperindu-se cu sume speciale date de Cahal.

Asa au cazut rapusi comerciantii români, unul dupa altul.

Daca la acestea mai adaugam:

1. superioritatea comerciala a jidanului, rezultând dintr-o practica comerciala cu mult mai îndelungata decât aceea a românului;

2. superioritatea jidanului luptând sub protectia Cahalului, românul neavând nici o protectie din partea statului românesc, ci numai mizerii din partea autoritatilor corupte de jidani. Românul nu lupta cu jidanul de alaturi, ci cu Cahalul si de aceea se întelege ca individul va fi rapus în lupta cu coalitia. Românul n-are pe nimeni, n-are un stat parinte, care sa-l creasca, sa-l îndrume, sa-l ajute. El este lasat singur, în voia sortii, în fata coalitiei jidanesti.

E usor de repetat formula tuturor politicienilor de categoria d-lui Mihalache: „Românul sa se faca comerciant”. Sa ne arate însa acesti oameni politici români un singur comerciant român ajutat de statul român, o singura scoala facuta de el care sa creeze cu adevarat comercianti, iar nu functionari de banca sau de birouri. Sa nu se arate o singura institutiune facuta de ei care sa fi ajutat cu un mic capital si sa fi îndrumat pe tânarul absolvent de scoala comerciala pe calea comertului.

Nu românul a dezertat de pe linia comertului, ci acesti oameni politici au dezertat de la datoria lor de conducatori si îndrumatori ai natiei.

Românul, parasit de conducatorii lui, a ramas singur în fata coalitiei organizate jidanesti, a manoperelor frauduloase si a concurentei neloiale si a cazut înfrânt. Va veni însa un ceas în care acesti conducatori vor trebui sa raspunda.

PLANURILE MARI ALE IUDAISMULUI FATA DE PAMÂNTUL SI NEAMUL ROMÂNESC

Deci, înca odata: nu ne aflam în fata unor bieti indivizi veniti la întâmplare, de capul lor, dupa adapost aici la noi.

Ne aflam în fata unui stat iudaic, a unei armate care vine la noi cu planuri de cucerire. Miscarile de populatie jidanesti sunt împinse spre România dupa un plan bine stabilit. Probabil, marele stat iudaic urmareste crearea unei noi Palestine, pe o portiune de pamânt care pleaca de la Marea Baltica, cuprinde o parte din Polonia si din Cehoslovacia, jumatate din România pâna la Marea Neagra, de unde usor ar putea avea legatura pe apa cu cealalta Palestina. Cine este naivul care sa creada ca miscarile de populatie ale maselor jidanesti se fac la voia întâmplarii?

Ei vin cu un plan, dar nu au curajul armelor, al înfruntarii riscului, al sângelui varsat, ca macar acestea sa le creeze o baza de drept ep acest pamânt.

*

De unde cunoastem aceste planuri? Le cunoastem sigur, tragând concluzii din miscarile adversarului. Orice comandant de trupa, urmarind cu atentie actiunea adversarului, îsi da seama de planurile pe care acesta le urmareste. Este un lucru elementar. În toate razboaiele lumii a fost vreun conducator care a cunoscut planurile adversarului pentru ca ar fi asistat la facerea lor? Nu! Le-a cunoscut perfect din miscarile adversarului sau.

***

Pentru ca poporul român sa-si frânga orice putere de rezistenta, jidanii vor aplica un plan unic si într-adevar diabolic.

1. Vor cauta sa rupa legaturile sufletesti ale neamului cu cerul si cu pamântul.  

Pentru ruperea legaturilor cu cerul, vor întrebuinta împrastierea, pe scara întinsa, a teoriilor ateiste, pentru a face din poporul român, sau macar numai din conducatorii lui, un popor despartit de Dumnezeu; despartit de Dumnezeu si de mortii lui, pentru a-l omorî, nu cu sabia, ci taindu-i radacinile de viata spirituala.

Pentru ruperea legaturilor cu pamântul, izvorul material de existenta al unui neam, vor ataca nationalismul ca o idee învechita si tot ce se leaga de ideea de patrie si pamânt, pentru ca sa rupa firul iubirii care uneste poporul român de brazda lui.

2. Pentru ca acestea sa reuseasca, vor cauta sa puna mâna pe presa.

3. Vor întrebuinta orice prilej, pentru ca în tabara poporului român sa fie dezbinare, neîntelegeri si cearta si, daca e posibil, chiar îl vor împarti în mai multe tabere, care sa se lupte între ele.

4. Vor cauta sa acapareze cât mai mult din mijloacele de existenta ale românilor.

5. Îi vor îndemna sistematic pe calea desfrâului, nimicindu-le familia si puterea morala.

6. Îi vor otravi si ameti cu tot felul de bauturi si otravuri.

Oricine va voi sa omoare si sa cucereasca un neam va putea sa o faca întrebuintând acest sistem: ruperea legaturilor lui cu cerul si cu pamântul, introducerea certurilor si luptelor fratricide, introducerea imoralitatii si a desfrâului, constrângerea materiala prin limitarea la maximum a mijloacelor de subzistenta, otravire fizica, betie. Toate acestea nimicesc o natie mai rau decât daca ai bate-o cu mii de tunuri sau cu mii de aeroplane.

Sa priveasca putin în urma românii si sa vada daca în contra lor nu s-au întrebuintat cu precizie si cu tenacitate acest sistem, în adevar ucigator.

Sa deschida românii ochii si sa citeasca presa de 40 de ani încoace, de când sta sub conducere jidaneasca. Sa reciteasca: „Adevarul”, „Dimineata”, „Lupta”, „Opinia”, „Lumea” etc. si sa vada daca din fiecare pagina nu tâsneste fara întrerupere acest plan.

Sa deschida românii ochii si sa si-i arunce asupra vietii publice românesti dezbinate, sa-i deschida si sa vada bine.

Aceste planuri sunt însa ca si gazele de razboi. Sa le întrebuintezi pentru adversar, dar sa nu se atinga de tine. Propovaduiesc ateismul pentru români, dar ei nu sunt atei, ci tin cu habotnicie la respectarea celor mai mici precepte religioase. Vor sa dezlege pe români de dragostea pamântului lor, dar ei acapareaza pamânturi. Se ridica împotriva ideii nationale, dar ei ramân nationalisti sovini.

PLANURILE IUDAISMULUI FATA DE MISCAREA STUDENTEASCA

Cine crede ca fortele puterii iudaice au ramas fara plan în fata miscarii studentesti, se înseala.

Pentru un moment jidanimea, lovita în directivele ei de pâna acum, ramâne dezorientata. Încearca sa opuna studentilor pe muncitorii din miscarea comunista, adica tot pe români, dar fara rezultat, caci, pe de o parte, muncitorii erau sleiti de puteri, iar pe de alta, începusera sa vada si ei ca noi luptam si suferim pentru drepturile lor si ale neamului. Multi dintre dânsii erau alaturi de noi cu sufletul.

Vazând ca nu pot reusi sa ne puna în fata pe muncitori, ridica în fata studentimii guvernul si întregul politicianism.

Prin ce mijloace?

Partidele au nevoie de bani, de împrumuturi în strainatate când sunt la guvern, de voturi si de presa buna în opozitie.

Jidanii vor ameninta cu taierea subventiilor necesare propagandei electorale a partidului respectiv. Cor ameninta cu finanta internationala-jidaneasca, nemaiacordând împrumuturi. Vor specula cu jocul unei mari mase de voturi prin care pot determina victoria sau înfrângerea, în sistemul democratic, având acum drepturi politice. Vor ameninta cu presa pe care o stapânesc aproape în întregime si fara de care un partid sau un guvern poate cadea înfrânt.

Banii, presa si voturile hotarasc viata sau moartea în democratie. Jidanii le au pe toate si prin acestea, partidele politice românesti devin simple unelte în mâinile puterii iudaice.

Încât noi, care începusem lupta împotriva jidanilor, ne vedem la un moment dat luptându-ne cu guvernul, partidele, autoritatile, armata, iar jidanii stând linistiti la o parte.

ARGUMENTE SI ATITUDINI JIDANESTI

Ce va zice strainatatea de miscarea antisemita din România care s-a întors la barbarie? Ce vor zice oamenii de stiinta, ce va zice civilizatia?

Oamenii nostri politici ne vor repeta noua la fiecare pas argumentul jidanesc, tiparit în toate foile si în fiecare zi. Când în sfârsit, dupa 8 ani de zile, Germania, cu toata civilizatia si cultura ei, se ridica împotriva jidanimii si biruieste hidra prin Adolf Hitler, argumentul cade. Atunci apare altul: „Sunteti în slujba Germaniei, platiti de germani ca sa faceti antisemitism. De unde aveti fonduri?”

Si iarasi politicienii români fara suflet, fara caracter si fara onoare, repeta dupa presa jidaneasca: „De unde bani? Sunteti în solda Germaniei”.

La 1919, 20, 21, întreaga presa jidaneasca dadea asalt statului român, dezlantuind pretutindeni dezordinea si îndemnând la violenta în contra regimului, a formei de guvernamânt, a bisericii, a ordinii românesti, a ideii nationale, a patriotismului”.

Acum, ca prin farmec, aceeasi presa, condusa exact de aceiasi oameni, s-a transformat în aparatoarea ordinii de stat, a legilor; se declara în contra violentei, iar noi am devenit: „dusmanii tarii”, „extremisti de dreapta”, „în solda si serviciul dusmanilor românismului” etc. Si pâna la sfârsit vom auzi-o si pe aceasta: suntem subventionati chiar de jidani.

Oare când va veni ziua aceea în care tot românul sa înteleaga argumentarile mincinoase si perfide ale jidanilor si sa le respinga ca pe ceva de origine satanica? Oare când va veni momentul ca sa înteleaga murdara constructie sufleteasca a acestei natii?

Iata acum un exemplu de modul în care erau tratati trei profesori universitari români: A. C. Cuza, Paulescu si Sumuleanu.

„Curierul Israelit”, organ al Uniunii evreilor pamânteni, din 23 aprilie 1922, publica în articolul de fond sub titlul „Strigoii”, urmatoarele:

„O tagma de mascarici si de insultatori publici s-au strâns sa formeze o banda de facatori de rele. Si spre rusinea tarii în aceasta tagma se afla trei profesori de la universitatile noastre.

Si acesti ipochimeni, acesti strigoi întârziati vor sa reînvie antisemitismul… si au sa reuseasca sa o faca niste caraghiosi întârziati, acum când antisemitismul oficial dispare si când votul universal va aduce fatal dupa sine si democratizarea vietii noastre publice si sociale. Nu! E munca zadarnica, strigoii nu vor opri omenirea în mersul ei înainte, nici nu va fi nevoie sa le bata câte un par în piept, îi va sfârsi definitiv ridicolul ticalosiei lor…

Ne-am ocupat de actiunea salbatica, pornita de asa zisa Uniune Nationala Crestina, compusa din vreo 5 caraghiosi si jumatate pentru ca sa-i fixam odata în infama lor postura si pentru a atrage atentia evreilor ca mai sunt facatori de rele împotriva carora vor trebui sa se apere”.

Asadar: tagma de mascarici, insultatori publici, banda de facatori de rele, ipochimeni, strigoi întârziati, ticalosie, actiune salbatica, infama postura; iata ce sunt profesorii românismului: Cuza, Paulescu si Sumuleanu, si iata ce este actiunea lor mântuitoare de neam.

***

Primim peste obraz si peste sufletele noastre românesti batjocura peste batjocura, palme peste palme, pâna la aceea de a ne vedea cu adevarat în grozava situatie: jidanii, aparatorii românismului, la adapost de orice neajuns, traind în liniste si belsug, iar noi, românii, dusmanii românismului, cu libertatea si viata în pericol, urmariti ca niste câini turbati de toate autoritatile românesti.

Eu am vazut cu ochii si am trait aceste ceasuri, amarât pâna în adâncul sufletului. Sa pornesti la lupta pentru tara ta, curat la suflet la lacrima ochilor si sa lupti ani de-a rândul într-o saraci e si foame ascunsa, dar sfâsietoare, pentru ca sa te vezi la un moment dat declarat în rândul dusmanilor tarii, urmarit de români si spunându-ti-se ca lupti pentru ca esti platit de straini, iar alaturi sa vezi întreaga jidanime stapâna pe tara ta, erijata în purtatoare de grija a românismului si a statului român amenintat de tine, tineret al tarii. este ceva îngrozitor.

Nopti de-a rândul ne munceau aceste gânduri si în unele ceasuri, în care eram scârbiti si rusinati peste masura, ne cuprindea jalea si ne gândeam, daca nu ar fi mai bine sa plecam în lume, sau daca nu ar fi mai nimerit sa provocam o razbunare în care sa ne gasim cu totii moartea; si noi si românii cei ticalosi si capetele hidrei iudaice.

CONGRESUL CONDUCATORILOR MISCARII STUDENTESTI

IASI, 22-25 AUGUST 1923

Într-un comitet restrâns la Bucuresti, se fixeaza tinerea celui dintâi congres al conducatorilor si delegatilor miscarii studentesti dupa un an de lupta.

Acest congres urma sa aiba loc la Cluj, în zilele de 22, 23, 24 si 25 august 1923. Mota, presedintele cercului „Petru Maior”, ne comunica printr-o adresa ca autoritatile i-au pus în vedere ordinul de interzicere a acestui congres. Noi, Iasiul, a, raspuns Clujului, precum si celorlalte centre, ca ne luam raspunderea ca acest congres sa se tina la Iasi, chiar daca guvernul va voi sa-l interzica. Centrele au aprobat, iar noi ne-am facut datoria de a îngriji de încartiruirea celor 40 de delegati anuntati.

În dimineata zilei de 22, am primit la gara pe rând delegatia Clujului, în frunte cu Ion Mota, a Cernautilor, în frunte cu Tudose Popescu si Cârsteanu, a Bucurestilor, în frunte cu Napoleon Cretu, Simionescu si Râpeanu.

La ora 10, am plecat in corpore la Mitropolie pentru a face o rugaciune si un parastas în amintirea studentilor cazuti în razboi, printre care era si capitanul Stefan Petrovici, fost presedinte al Centrului Studentesc Iasi.

Spre marea noastra mâhnire, am gasit însa portile Mitropoliei legate cu lanturi si pazite de jandarmi.

Între timp soseste si batrânul profesor Gavanescul. Atunci ne asezam cu totii în genunchi si descoperiti, ne facem rugaciunea în mijlocul strazii, în fata bisericii, pe care nici turcii n-au închis-o celor ce vroiau sa se roage. Sosind din întâmplare, preotul Stiubei si vazându-ne îngenuncheati, a venit si ne-a citit rugaciuni.

Apoi, descoperiti, tacuti si plini de durere, am parcurs prin mijlocul strazii drumul pâna la Universitate sub privirile jidanimii, care ni se pareau ca niste sageti aruncate din usile si ferestrele pravaliilor.

Pe scarile Universitatii se aflau autoritatile, flancate de numeroase forte politienesti, care ne-au anuntat ca Ministerul de Interne a interzis congresul. Procurorul ne-a oprit, somându-ne sa ne împrastiem. Enervat, am spus:

– Domnule procuror, eu stiu ca suntem într-o tara condusa de legi. Constitutia ne garanteaza dreptul de întrunire si Dv. stiti mai bine decât mine ca un ministru nu poate abroga drepturile garantate noua de catre Constitutie. De aceea, în numele legii pe care nu noi, ci D-voastra o calcati, va somam sa va dati la o parte.

Îndârjiti de sacrilegiul care fusese comis cu o ora înainte, când ni se închisesera cu lanturi usile bisericii, rapindu-ne dreptul de a ne închina, vazându-ne acum în fata unei a doua încercari nedrepte, provocatoare si umilitoare, aceea de a ni se fereca intrarea în propria noastra casa, Universitatea si dându-ne seama ca aceste masuri constituiau o sfruntata calcare a legii, am rasturnat tot ce ni se opunea în cale si în urma unei lupte, am ocupat prin forta Universitatea.

Regimentul 13, aparut un moment mai târziu, înconjoara Universitatea. Noi ne-am baricadat aparând intrarile. În dreptul fiecarui geam sunt postati trei soldati cu baionetele la arme.

În aceasta situatie, într-o atmosfera apasatoare, adunarea se deschide în amfiteatrul Facultatii de Drept, al ora 12. Congresistii, palizi de enervare si muti de durerea celor petrecute la Mitropolie si aici, raspândesc în jurul salii pustii un aer de adânca tristete. Domneste în toti îngrijorarea atacului armatei, a intrarii ei în Universitate, peste noi si a consecintelor care vor urma.

Nu tinem discursuri, dar congresul întelege tragedia situatiei si presimte ca se vor întâmpla lucruri grave.

Pentru prima zi sunt ales presedinte eu. Se începe cu înfierarea celor petrecute. Câtiva cer cuvântul si protesteaza. Apoi se încep discutii asupra miscarii.

Ce atitudine adoptam la începutul anului care se deschide? Capitulam? Greu! Un an de lupta fara nici un rezultat. Din contra, rusinati, umiliti, batuti. Mergem înainte? Iarasi greu! Studentii sunt sleiti de puteri.; ei nu mai pot începe un al doilea an de lupta.

Totusi Mota, Tudose Popescu, Simionescu si eu sustinem teza luptei mai departe. Pentru jertfa. Din capitularea noastra nu va iesi nimic decât rusine si umilinta. Din jertfa noastra nu se poate sa nu rodeasca ceva mai bun pentru neamul nostru.

Pe la ora 8, se înserase. Auzim larma si zgomot în strada. Constantin Pancu, vechiul luptator de la 1919, înconjurat de studentii ramasi afara, de un mare numar de cetateni, se adunasera la Tufli, cu faclii aprinse în mâini si încercau sa înainteze în sus spre Universitate, pentru a ne aduce câtiva saci cu pâine.

Noi sarim cu toti le geamuri si privim. Manifestantii rup cordonul de la Tufli si urca în pas alergator la deal. Al doilea cordon din dreptul strazii Coroiu este rupt într-o lupta grea. Auzim izbucniri de urale. Al treilea cordon este de asemenea rupt. Noi ne pregatim sa asaltam dinauntru, sa iesim, dar la al patrulea cordon, ai nostri nu mai pot razbi. Se aude glasul lui Pancu, care sta cu sacul de pâine la picioare:

– Sunt copiii nostri.

Noua ne curg lacrimi de bucurie. Pentru neamul acesta luptam noi si al nu ne lasa.

La ora 9, încep tratativele între noi si autoritati, prin Napoleon Cretu. Acestea promit imediata eliberare a tuturor studentilor încercuiti în Universitate, cu conditia ca ei sa ma predea pe mine. Studentii refuza. Pe la ora 11, ne trimit vorba ca se admite eliberarea în grupuri de câte trei. Desigur, cu intentia de a ma prinde pe mine la iesire. Noi primim.

Din cinci în cinci minute, ies grupuri de câte trei. La usa sunt observati cu atentie de 4 comisari si agenti. Eu ma dezbrac la repezeala de hainele mele nationale, le dau unui camarad si ma îmbrac cu ale lui. Ies cu Simionescu si cu un altul. La deschiderea usii, scap din buzunar câtiva lei. La zgomotul lor, toti comisarii se uita în jos si întreaba:

– Ce ati pierdut, d-lor?

Noi toti cu capetele aplecate, cautând împreuna cu ei, raspundem:  

– Niste bani.

Simionescu mai ramâne de vorba cu ei, cautând si aprinzând chibrituri, iar eu scap.

***

În cel mai mare secret fixam continuarea congresului a doua zi, afara din oras, la Mânastirea Cetatuia.

Ma strecor pâna acolo îmbracat în hainele unui fochist si a norocul sa nu ma cunoasca nici congresistii. Prezideaza Ion Mota. Cu observatori plasati în locuri bune, lucram în liniste, pentru ca din deal, orice apropiere de om se observ de la 2 km. Stam acolo pâna seara târziu. Se fac propuneri si se iau hotarâri.

Tot în aceasta sedinta se proclama ziua de 10 decembrie ca sarbatoare nationala a studentimii române.

***

A treia zi, congresul continua într-o padurice din dealul Galatei. În majoritate, se decide continuarea luptei. Se alege nu comitet de actiune de cinci care sa dea directive de actiune întregii miscari studentesti de la toate universitatile. Comitetul e compus din: Ion Mota – Cluj, Tudose Popescu – Cernauti, Ilie Gârneata – Iasi, Simionescu – Bucuresti si eu.

Prin înfiintarea acestui comitet, vechea conducere studenteasca de la Bucuresti, insuficient lamurita si decisa, cade pentru totdeauna. Ramâne ca forma, dar nu mai conduce.

Acum se hotaraste oficial, pentru prima data, o noua orientare: lupta împotriva partidelor politice, socotite ca înstrainate de neam si credinta într-o noua miscare româneasca pe care studentimea trebuie s-o ajute oficial pentru a birui: „Liga Apararii Nationale Crestine”.

A patra zi, congresul îsi încheie lucrarile în casele d-nei Ghica din str. Carol.

Seara, studentii pleaca fiecare pe la centrele lor, iar eu plec la Câmpulung pentru a organiza congresul L.A.N.C. din Bucovina, la care va lua parte prof. Cuza cu toti fruntasii miscarii. Ma strecor cu greu, deoarece mi se lansase mandat de arestare.

Pe drum, ma bucuram de toate hotarârile acestui congres care era în spiritul vederilor noastre, dar mai ales pentru ca în grupul nostru câstigasem un om: pe Ion Mota, presedintele centrului „Pentru Maior” din Cluj.

CONGRESUL DE LA CÂMPULUNG AL L.A.N.C.

Congresul de la Câmpulung a avut loc în ziua de luni, 17 septembrie 1923.

S-a putut tine numai dupa o lupta grea, deoarece guvernul l-a interzis si a trimis pentru împiedicarea lui trupe din Cernauti sub comanda unui colonel. La toate intrarile au fost postate puternice cordoane.

Noi am concentrat toate fortele noastre la bariera dinspre apus a orasului, Sadova, Pojorâta. Acolo am rupt cordoanele datorita arcasilor din Vatra Dornei si Cândreni, asigurând timp de o ora trecerea întregului convoi, compus din mai multe sute de carute.

Congresul s-a tinut în curtea bisericii din oras. Au vorbit: profesorul Cuza, tatal meu, Dr. Catalin – presedintele Bucovinei, Tudose Popescu, fratii Octav si Valerian Danieleanu, care, cu sufletul prin de credinta au organizat, alaturi de Dr. Catalin, acest impunator congres.

Taranii aceia mândri din munte, cu plete mari, îmbracati în camasi albe si sumane, s-au adunat la sunetele buciumului din munti, în orasul lor, multi la numar si vijeliosi ca niciodata.

Credeau ca a sosit ceasul, de veacuri asteptat, ca românul sa calce în picioare hidra care-i suge si sa se înalte în drepturile de stapân al tarii, al muntilor, al apelor, al oraselor sale.

Razboiul l-au purtat din greu. Jertfa lor de sânge de pe toate fronturile a creat România mare. Dar spre marea lor durere si dezamagire, România Mare nu le-a adus tot ceea ce asteptau. Pentru ca România Mare a refuzat sa le rupa lanturile robii jidanesti, care-i chinuise atâta amar de vreme.

România Mare i-a dat pe mai departe în exploatare la jidani si le-a adus pe cap politicianismul, care-i va bate cu biciul si-i va trimitem în temnite, când vor încerca sa-si reclame istoricele drepturi furate.

Toate padurile din Bucovina, toti muntii aceia încarcati de brazi, apartinând Bisericii Ortodoxe, politicianizata si înstrainata si ea, sunt dati în exploatare jidanului Anhauh cu pretul nemaipomenit de 10 lei m.c., în timp ce taranul român îl platea cu 350 lei.

Cad padurile de pe munti sub nemiloasa secure jidaneasca. Se întinde saracia si jale peste satele românesti, ramân muntii numai stânca goala, si cara mereu, cara fara odihna geamantane pline cu aur peste hotare, Anhauh si cu toate neamurile lui.

Si din acest fabulos câstig se înfrupta politicianul român, tovaras cu jidovul în exploatarea mizeriei miilor de tarani.

***

Adunarea deleaga un numar de 30 tarani fruntasi care sa mearga la Bucuresti sub conducerea d-rului Catalin si Valer Danieleanu, pentru a se prezenta primului-ministru, spre a-l ruga sa ia masuri în contra pustiiri muntilor, reziliind contractul Anhauh – Fondul Bisericesc, iar pe de alta parte, spre a-i cere „numerus clausus” în scoli, pentru ca în modul acesta sa-si arate dragostea si recunostinta fata de tineretul care i-a trezit la lupta.

Adunarea ne-a ales si pe noi, pe Tudose Popescu si pe mine, sa mergem la Bucuresti alaturi de ceilalti 30 de tarani, ca reprezentanti ai lor.

Eu am plecat mai înainte, pentru a face ca acesti tarani, care veneau pentru prima oara în capitala tarii lor, cu atâta curatenie în suflete, cu atâta durere si cu atâtea nadejdi, care veneau si pentru noi, studentii, facând cheltuieli uriase fata de punga lor saraca, sa fie bine primiti de studentimea româna.

În ziua sosirii, pe peronul garii din Bucuresti, studentimea i-a primit regeste – pe acesti regi din toate timpurile ai pamântului românesc – iar ei coborau din vagoane cu ochii plini de lacrimi în sfânta lor capitala.

În dosul garii astepta procurorul Rascanu, comisari de politie si cordoane de jandarmi, care opreau trecerea. Se da ordin jandarmilor si comisarilor sa loveasca. Paturi de arma si cauciucuri se astern unul dupa altul peste pletele albe ale taranilor si peste fetele lor blajine. Noi, studentimea, bagam la mijloc pe batrâni si rupem primul cordon. La Politehnica sfarâmam pe al doilea, apoi pe al treilea si scapam în Piata Matache Macelaru. Taranii plâng. Unul cuprins de o indignare pe care nu si-o poate stapâni, îsi rupe camasa de pe el.

A doua zi, ne ducem cu totii sa ne primeasca primul-ministru la Consiliul de Ministri din str. Gogu Cantacuzino. Ne amâna pentru a doua zi; în sfârsit, suntem anuntati ca vom fi primiti a trei zi. Venim.

Intram într-o sala si asteptam. Asteptam vreo ora, tacuti, vorbind în soapta si umblând în vârful degetelor. Apare seful de cabinet:

– Domnilor, plecati, ca dl. prim-ministru nu va poate primi. Intra acum în Consiliul de Ministri.

– Dar suntem de departe – încercam noi sa spunem. Ni se închide usa. Ma gândesc: fiecare om a cheltuit câte 1.000 lei numai pentru tren. Sa ne întoarcem înapoi fara rezultat? Ei nu mai pot sta.

Apuc usa cu amândoua mâinile si încep sa o zgâltâiesc din toate puterile si strig cât pot de tare:

– Dati drumul ca sparg usa si intru cu forta. Izbesc cu piciorul în usa. Taranii încep sa vocifereze si pun umarul la usa.

Se deschide usa si apar vreo zece insi speriati cu parul vâlvoi si galbeni la fata. Cred ca erau ziaristi.

– Ce vreti domnilor?, întreaba ei.

– Spuneti primului-ministru ca daca nu ne da drumul înauntru, spargem tot de aici si intram cu forta.

Peste câteva minute si se deschid usile larg si intram. Ne suim pe o scara, ajungem sus. Acolo, într-o sala, în picioare, înalt si drept ca o linie, Ion Bratianu; în spatele lui, ministrul Angelescu, Florescu, Constantinescu, Vintila Bratianu si altii.

– Ce vreti, oameni buni?, întreaba el.

Noi eram înca stapâniti de revolta si am fi voit sa aparem mai dârji, dând nota reala starii de spirit, dar taranii, pasind cu opincile pe scarile de marmura si covoarele fine, se muiasera.

– Maria-Voastra, domnule prim-ministru, va sarutam mâinile si stam plecati la picioarele Mariei-Voastre; ce sa vrem? Vrem dreptate, ca ne-au napadit jidanii. Ei care lemnele cu sutele de vagoane, iar pe noi ne ploua în case, caci nu avem nici macar dranita cu ce sa le acoperim.

– Nu mai putem sa ne tinem copiii la scoli. Ei ne-au umplut si scolile, iar copiii nostri vor ajunge slugi la ei. Au mai vorbit apoi si alti tarani.

Ionel Bratianu a ascultat, n-a facut nici o aluzie la razmerita noastra anterioara audientei si la urma, dupa ce taranii au adaugat:

– Cerem si pentru studenti, copiii nostri, sa se faca asa cum au cerut ei: „numerus clausus”.

Ionel Bratianu, a raspuns:

– Duceti-va acasa si aveti rabdare, caci am sa pun sa se cerceteze chestiunea padurilor: cât priveste „numerus clausus”, nu se poate. Aratati-mi un singur stat din Europa care a introdus masura aceasta si o voi introduce si eu.

***

Dar Europa se va trezi abia peste 10 ani si va introduce „numerus clausus”, dând dreptate credintei noastre, însa Ionel Bratianu nu va mai fi, ca sa se poata tine de cuvânt, iar urmasii lui se vor fi transformat în niste slugi ordinare ale iudaismului, care-si vor ridica pumnul sa ne loveasca si ne vor omorî din ordinul stapânilor straini.

*

Am plecat cu totii fara nici o nadejde. Nu se va face nimic.

Ca rezultat imediat al audientei, peste câteva ore au fost arestati Dr. Catalin, seful delegatiei si Valer Danieleanu.

Un grup de studenti am facut seara o manifestatie ostila în fata casei ministrului de interne.

A fost prins studentul Vladimir Frimu si încarcerat la Vacaresti.

Am plecat apoi la Câmpulung.

COMPLOTUL STUDENTESC DIN OCTOMBRIE 1923

O ÎNCERCARE DE RAZBUNARE CARE SA SERVEASCA DREPT PILDA VEACURILOR VIITOARE

La Câmpulung a venit Mota ca sa mergem la schitul de pe Rarau al lui Petru Rares, muntele pe care îl iubesc eu cu deosebire. Urcând Raraul, Mota începe sa-mi spuna framântarile lui sufletesti:

– Studenti nu mai pot rezista pâna la toamna si decât o capitulare rusinoasa, a noastra a tuturora, dupa un an de lupta, mai bine sa-i îndemnam sa intre la cursuri, iar noi, care i-am condus, sa terminam frumos miscarea sacrificându-ne, dar facând sa cada alaturi de noi toti acei pe care îi vom gasi mai vinovati de tradarea intereselor românesti. Sa ne procuram revolvere si sa tragem în ei, dând un exemplu groaznic care sa ramâna de-a lungul istoriei noastre românesti. Ce se va alege dupa aceasta de noi, vom muri sau vom ramâne toata viata în închisoare, nu mai intereseaza.

Eu am fost de acord, ca actul final al luptei noastre sa fie, cu însusi pretul prabusirii noastre, un act de pedepsire a pigmeilor care, dezertând de la posturile de mare raspundere pe care le detineau, au umilit si au expus tuturor primejdiilor natia româneasca.

Si am simtit în momentul acela clocotind în noi sângele care cerea razbunarea nedreptatilor si a lungului lant de umiliri suportate de neamul nostru.

În scurt timp dupa aceea, ne gaseam adunati la Iasi, în casele d-lui Butnaru din str. Savescu 12, urmatorii: Ion Mota, Corneliu Georgescu si Vernichescu de la Cluj, Ilie Gârneata, Radu Mironovici, Leonida Bandac si eu de la Iasi, Tudose Popescu de la Cernauti.

Cea dintâi problema care ni se punea era aceasta: cine trebuie sa raspunda mai întâi? Cine sunt mai vinovati pentru starea de nenorocire în care se zbate tara: românii sau jidanii? Am cazut unanim de acord, ca cei dintâi si mai mari vinovati sunt românii ticalosi, care pentru argintii iudei si-au tradat neamul. Jidanii ne sunt dusmani si în aceasta calitate ne urasc, ne otravesc, ne extermina. Conducatorii români care se aseaza pe aceeasi linie cu ei, sunt mai mult decât dusmani: sunt tradatori. Pedeapsa cea dintâi si cea mai crunta se cuvine în primul rând tradatorului si în al doilea rând dusmanului.

Daca as avea un singur glont, iar în fata mea un dusman si un tradator, glontul l-as trimite în tradator.

Ne-am pus de acord asupra câtorva elemente aflate pe linia tradarii si am ales sase ministri în frunte cu George Mârzescu. În sfârsit, venea si acel ceas în care, cei cu atitudini de canalie, care niciodata nu si-au imaginat ca vor raspunde pentru faptele lor, într-o tara în care se considerau stapâni absoluti, peste un popor incapabil de orice reactiune, aveau sa raspunda cu viata lor.

De data aceasta natia îsi trimitea, prin firele nevazute ale sufletului, razbunatorii.

Am trecut apoi la a doua categorie: jidanii. Pe care sa-i luam din cele doua milioane?

Am stat, ne-am gândit, am discutat si la sfârsit am gasit ca adevaratii comandanti ai atacului iudaic asupra României sunt rabinii, toti rabinii din toate târgurile si orasele. Ei conduc masa jidaneasca la atac si oriunde cade un român, n-a cazut la întâmplare. El cade ochit de rabinul respectiv. În dosul fiecarui om politic cumparat, exista un cap de rabin care a studiat si a ordonat Cahalului sau bancherului jidan respectiv, sa plateasca. În dosul fiecarui ziar jidanesc si a fiecarei metode: calomnia, minciuna, atâtarea, exista planul unui rabin.

Noi eram însa putini si i-am luat numai pe cei mari din Bucuresti. Daca am fi avut însa posibilitatea numerica, i-am fi luat absolut pe toti.

Apoi am luat bancherii: Aristide si Mauritiu Blank, care au corupt toate partidele si toti oamenii politici români, punându-i membri în consiliile de administratie si coplesindu-i cu bani: Bercovici, care finanteaza partidul liberal (Blank luase asupra sa cu deosebire pe national-taranisti, dar se simtea în stare sa cumpere si pe liberali).

Apoi, pe jidanii din presa. Pe cei mai obraznici. Pe otravitorii de suflete: Rosenthal, Filderman, Honigman (Fagure), directorii ziarelor: „Dimineata”, „Adevarul”, „Lupta”, toti acesti dusmani ai românismului.

Am plecat în grupuri spre Bucuresti, luându-ne ramas bun pentru totdeauna de la Iasi. eu am lasat o scrisoare studentilor prin care le explicam gestul nostru, îmi luam ramas bun de la ei si-i îndemnam sa intre la cursuri, dar sa pastreze credinta intacta pâna la victoria finala. Fiecare am lasat scrisori catre parinti si catre camarazii de lupta.

La Bucuresti ne-am întâlnit din nou. Ne-am dus la Danulescu pe care-l cunosteam de câtava vreme si care ne facuse o impresie buna. El nu intra în aceasta echipa, dar l-am rugat sa ne adaposteasca, lucru pe care l-a facut cu multa bunavointa.

De la Danulescu am plecat pe la ora 8 seara acasa la Dragos, în str. 13 Decembrie 41, unde urma sa precizam unele lucruri ramase nelamurite si sa discutam asupra stabilirii datei la care urma sa pornim actiunea.

Abia ne adunasem, când Dragos intra palid pe usa spunând:

– Fratilor, politia a înconjurat casa.

Era în seara zilei de 8 octombrie 1923 pe la orele 9.

O secunda de nelamurire, în care n-am mai avut timp nici macar sa vorbim. Ne-am încrucisat privirile, uitându-ne fiecare în ochii celorlalti.

În a doua secunda, eu am iesit în sala si prin geamul usii am vazut figura generalului Nicoleanu si a comisarilor care fortau usa. În a treia secunda, usile s-au deschis si casa s-a umplut de comisari. Generalul Nicoleanu striga:

– Mâinile sus!

Dar n-am mai avut vreme, pentru ca am fost prinsi fiecare de câte doi comisari si asezati în linie: la flancul drept eram eu, apoi Mota, Corneliu Georgescu, Tudose Popescu, Radu Mironovici, Vernichescu, Dragos.

– Scoateti revolverele!

– Nu avem, am raspuns noi. Avea numai Mota un Browning 6,35 si Vernichescu.

Apoi ne-au scos rând pe rând din casa, tinuti de brat de câte 2 comisari si am fost pusi fiecare în câte o masina care astepta în strada.

Din casa se auzea cum plânge batrâna mama a lui Dragos.

Masinile pornesc. Oare unde ne duc? Nu vorbim nici un cuvânt, nu întrebam nimic pe cei carora le suntem prizonieri. Nici el nu ne întreaba. Dupa ce strabatem mai multe strazi, intram la Prefectura Politiei. Suntem coborâti, apoi introdusi într-o camera. Acolo suntem cautati prin buzunare. Ni se ia tot ce aveam asupra noastra, plus guler si cravata. Aceasta cautare prin buzunare, aceasta despuiere de gulere, acest tratament de pungasi de buzunare ne umileste pâna la ultima expresie. Dar suntem abia la începutul acestui drum al umilintei. Pusi apoi în picioare cu fata la perete, fara a avea dreptul sa întoarcem capul si tinuti mai multa vreme în situatia aceasta ne gândeam: oameni de acum câteva ceasuri, liberi, mândri si hotarâti de a sfarâma lanturile neamului nostru, iata ce am ajuns: niste bieti neputinciosi, stând cu fetele la perete nemiscati, la porunca unor nenorociti de agenti de politie, cautati prin buzunare ca pungasii, despuiati de gulere, cravate, batiste, inele.

De acum va veni marea noastra suferinta, care încetul cu încetul ne va sfâsia inima. Ea începea prin umilirea noastra.

Cred ca nu exista suferinta mai mare pentru un luptator, care traieste din mândrie si din onoare, decât dezarmarea si apoi umilirea lui. Totdeauna, moartea e mult mai dulce decât aceasta.

Suntem introdusi apoi într-o camera cu banci si asezati la câte 5 metri cu agenti lânga noi, fara voie de a ne uita unul la altul. Asa am stat ore întregi pâna la început sa ne cheme la interogator. Partasi ai acestor ore lungi, apasatoare, eram: Mota, Tudose Popescu, Radu Mironovici, Corneliu Georgescu, Vernichescu, Dragos si eu.

Dupa un timp am fost chemati câte unul la interogator. Acesta se facea într-o camera mare în prezenta procurorului, judecatorului de instructie, a generalului Nicoleanu si a unor reprezentanti ai ministrilor. Mie mi-a venit rândul spre dimineata. Acolo mi s-au pus în fata niste scrisori ale mele si doua cosuri în care erau toate revolverele noastre pe care le ascunsesem într-un loc bun. Si nu stiam cum de ajunsesera acolo. Întelegeam: pe noi ne-au prins, dar cine a spus unde sunt revolverele?

Începe interogatoriul meu. Eu nu stiam ce au declarat ceilalti si nici nu avusesem vreo întelegere anterioara între noi, ce sa declaram, deoarece nu ne-am imaginat ca am putea ajunge într-o asemenea situatie. De aceea am judecat singur situatia si am luat hotarârea pe care am crezut-o eu cea mai buna.

Un minut de raspântie.

Când mi s-a pus prima întrebare, desi trecusera peste 3 minute de la intrarea mea în sala, înca nu convenisem sa judec situatia în care ma aflam si sa pot lua vreo hotarâre. Eram coplesit de oboseala si zbuciumat sufleteste.

De aceea când mi s-a cerut sa raspund, am zis:

– Domnilor! Va rog sa-mi dati un minut de gândire înainte de a raspunde.

Se punea problema: a nega sau a nu nega. În acel minut mi-am încordat toate puterile mintii si ale sufletului si am ajuns la hotarârea de a nu nega. De a afirma adevarul. Si nu cu timiditate si cu regrete, ci de a sarja cu el.

– Da, ale noastre sunt revolverele; cu ele am vrut sa împuscam pe ministri, pe rabini si pe marii bancheri jidani.

M-au întrebat numele acestora.

Când am început sa le spun numele, începând cu Alex. Constantinescu si terminând cu bancherii Blank, Filderman, Bercovici, Honigman, toti cei de fata îsi holbau ochii din ce în ce mai mari, îngroziti. De aceea am banuit ca ceilalti camarazi, ascultati pâna la mine, negasera.

– Dar pentru ce, Domnule, sa-i omorâti?

– Pe cei dintâi pentru ca si-au vândut tara, pe cei de ai doilea ca dusmani si corupatori.

– Si nu regretati?

– Nu regretam… Daca am cazut noi, nu e nimic; în urma noastra mai sunt zeci de mii care gândesc ca noi!

Spunând acestea, parca ma eliberam de sub pietroiul umilirii, sub care atitudinea de negare m-ar fi cufundat mai mult. Acum stateam pe credinta mea, care ma adusese aici si înfruntam cu mândrie si soarta grea care ma astepta si pe acei care pareau stapânii mei pe viata si pe moarte.

Pe tema negarii trebuia sa stau în defensiva, sa ma apar de acuzatiile care mi le aduceau, sa cer indulgenta, sa captez bunavointa lor. La procesul care ar fi urmat, pe baza probelor scrise pe care ei le posedau, ar fi trebuit sa trecem printr-o dureroasa si rusinoasa situatie, negându-ne propriul nostru scris si propria noastra credinta, negând adevarul. Ceea ce era în contra constiintei noastre si în contra onoarei întregii noastre miscari. Reprezentanti ai unei mari miscari studentesti, sa nu avem curajul raspunderii faptelor si credintelor noastre?

Iar pe deasupra, ai nostri si tara nu ne-ar fi stiut gândurile, ori singurul rod al suferintei noastre, oricât de lunga ar fi fost, acesta era: o tara nelamurita sa-si cunoasca macar bine dusmanii ei.

Pe urma am fost pus sa scriu aceste declaratii cu mâna mea. Le-am scris.

La sfârsit însa, am adaugat: termenul nu era fixat. Pe noi ne-a prins în discutie, eu sustineam fixarea datei peste o saptamâna sau doua, atunci anchetatorii s-au oprit, insistând din ce în ce mai mult sa ma faca sa renunt la aceasta precizare.

Mai târziu mi-am dat seama de ce insistau. Pentru ca aceasta ultima fraza desfiinta valoare juridica a întregii acuzatii si forma punctul nostru de aparare, deoarece un complot cere patru lucruri: 1. o asociere în acest scop; 2. fixarea persoanelor; 3. adunarea armelor; 4. fixarea datei actiunii. Noi nu aveam data fixata si ne aflam în faza discutiei.

Termenul era de o importanta capitala, caci în doua saptamâni se putea întâmpla; ori sa ne îmbolnavim noi, ori sa moara persoanele fixate de noi, ori sa cada guvernul, ori sa cedeze etc.

Întreaga noastra aparare juridica se va baza pe acest punct.

***

Dupa aceasta declaratie am fost condus de agenti într-un beci, bagat acolo într-o celula singur si închis cu lacat pe dinafara. În celulele vecine am înteles ca sunt camarazii mei. Am batut cu pumnul în perete si am întrebat cine mai este. Am auzit prin zid raspunzând: Mota. M-am asezat pe scânduri sa adorm, fiindca eram distrus de oboseala, dar, neavând palton, m-a apucat frigul si am început sa tremur. Apoi au început sa ma manânce paduchii. Misunau cu zecile. Am întors scândurile pe partea cealalta; ei se ridicau deasupra. Am facut de mai multe ori aceasta operatie pâna ce am înteles ca s-a facut ziua.

Am auzit zgomot la usa. S-a deschis si am fost scosi toti afara, apoi condusi separat si asezati în câte o masina, însotiti fiecare de câte doi jandarmi si doi comisari. Masinile au pornit una dupa alta. Si aceeasi întrebare: oare unde mergem?

Am strabatut mai multe strazi necunoscute, cu oameni curiosi care se uitau dupa noi. Iesim afara din capitala si masinile se opresc în fata unor porti mari, deasupra carora era scris: „Închisoarea Vacaresti”.

Suntem dati jos si pusi între baionete, la distanta de 10 m. unul de altul. Se aude un uruit de lacate si de lanturi si portile mari se deschid. Unul câte unul ne facem cruce si pasim înauntru. Condusi sus la directie, nu se dau mandatele de arestare. Ne dam seama ca suntem arestati pentru complot contra sigurantei statului, cu pedeapsa prevazuta: munca silnica.

Am fost introdusi într-o alta curte, în mijlocul careia stapâneste o biserica înalta. De jur-împrejur sunt ziduri si pe lânga ele celule si încaperi. Am fost bagat într-o celula din fund, lata de 1 m si lunga de 2 m si închis pe dinafara cu lacate. Înauntru este numai un pat de scânduri, lânga usa, o mica ferestruica cu gratii de fier. Ma întreb unde or fi ceilalti. Ma culc apoi cu capul pe scânduri si adorm. Dupa vreo doua ore ma trezesc tremurând. Era frig în celula si nu intra nici o raza de soare. Privesc buimacit în jurul meu si nu-mi vine sa cred unde sunt. Ma uit bine si vad mizeria de lânga mine. Îmi zic: în grea situatie am ajuns. un val de durere mi se coboara în inima. Dar ma mângâi singur:

– E pentru neamul nostru.

Apoi încep sa fac miscari de gimnastica cu bratele, pentru a ma încalzi.

Pe la ora 11, aud pasi. Un gardian îmi deschide usa. Ma uit la el. Poate sa-l fi cunoscut vreodata în viata. E un om strain si ursuz. Se uita la mine cu ochi rai. Îmi da o pâine neagra si o strachina cu bors. Îl întreb:

– Domnule gardian, nu cumva ai sa-mi dai o tigara?

– N-am!

Ma închide din nou cu lacatul si pleaca. Eu rup din pâinea neagra si sorb câteva linguri din strachina de bors. Le asez apoi jos pe cimentul din celula si încep sa-mi adun gândurile. Nu puteam sa ma lamuresc cum de ne-a prin politia. A spus vreunul dintre noi din greseala cuiva? Ne-a tradat cineva? Cum de au gasit revolverele?

Iar aud pasi. Ma uit pe ferestruica. Un preot si mai multi domni se apropie de usa mea si încep sa-mi spuna:

– Bine Domnilor, se poate Dvs. tineri culti sa faceti una ca aceasta?

– Daca se poate ca acest popor român sa piara invadat de jidanime si coplesit de vânzarea, desfrâul si batjocura conducatorilor lui, se poate si ceea ce am facut noi.

– Dar aveti atâtea cai legale!

– Am batut noi toate caile legale pâna când am ajuns aici. Si daca ni se deschidea vreuna, poate nu ajungeam nici noi în aceste celule.

– Si acum e bine? Va trebui sa suferiti pentru ceea ce ati facut!

– Poate din suferinta noastra va iesi ceva mai bun pentru neamul acesta.

Au plecat.

Pe la ora 4 a venit un gardian si mi-a adus o patura roasa de vremi si un sac mare plin cu paie în loc de saltea. Mi le-am asezat cât am putut mai bine. Am mai mâncat putina pâine si m-am culcat.

Ma gândeam la discutia cu preotul si-mi spuneam: din petrecerile si din traiul tihnit al fiilor lui, un neam nu a câstigat niciodata nimic. Din suferinta totdeauna a iesit ceva mai bun pentru el.

Izbutisem sa gasesc un rost al suferintei noastre si în acelasi timp un suport moral pentru aceste ceasuri triste.

M-am sculat atunci, m-a pus în genunchi si m-am rugat:

– Doamne! Ne luam asupra noastra toate pacatele neamului acestuia. Primeste-ne suferinta de acum. Fa ca din aceasta suferinta sa rodeasca o zi mai buna pentru el.

M-am gândit apoi la mama mea si la cei de acasa, care poate vor fi auzit de soarta mea si se gândesc la mine. M-am rugat pentru ei si m-am culcat.

Desi m-am culcat îmbracat si m-am învelit cu patura, mi-a fost frig si am dormit rau din cauza saltelei de paie. M-am trezit la ora opt când îmi deschidea un gardian usa, întrebându-ma daca nu vreau sa ies câteva minute afara. Am iesit si am început sa fac gimnastica pentru a ma încalzi.

Rândul meu de celule era mai ridicat si vedeam toata curtea. La un moment dat vad pe cineva îmbracat în costum national plimbându-se printre hoti. Era tatal meu. Dar nu-mi venea sa cred. Ce sa caute el aici? L-or fi arestat si pe el? Fac câteva semne si ma vede. Gardianul ma opreste:

– Domnule, nu ai voie sa faci nici un semn!

– E tatal meu, îi raspund eu.

– Poate sa fie, dar nu ai voie sa faci semne.

Ma uit la el si îi spun:

– Camarade, lasa-ne în plata lui Dumnezeu cu suferinta pe care ne-a dat-o El; nu mai pune si tu deasupra.

Si am intrat în celula.

Dupa masa m-au scos din nou. M-au luat între baionete si m-au condus afara din închisoare. Acolo, în drum, erau asezati toti în flanc câte unul, la câte 10 metri distanta, fiecare între doua baionete. În cap era tatal meu, între doi soldati cu baioneta la arma. Mai venisera câtiva noi: Traian Breazu de la Cluj, Leonida Bandac de la Iasi, Danulescu. N-aveam voie sa ne întoarcem capul sau sa ne facem semne unul altuia. O secunda doar am putut sa prind cu privirea fetele slabite ale bietilor mei camarazi de suferinta.

Ceea ce îmi rodea inima, era situatia nedreapta în care era pus tatal meu. Nu era vinovat cu nimic. Luptator de o viata pentru neamul acesta, profesor de liceu, maior, fost comandant de batalion pe linia I-a a frontului tot timpul razboiului, de mai multe ori parlamentar si nu dintre cei obscuri, era purtat acum între baionete pe strazile capitalei.

Am plecat astfel încolonati spre tribunal. Românii se uitau la noi nepasatori. Când am ajuns însa în cartierul jidanesc, jidanii au iesit cu totii la usi si la geamuri. Unii de aruncau priviri batjocoritoare si râdeau; altii faceau comentarii în gura mare, altii scuipau.

Noi am plecat capul în pamânt si am mers asa tot timpul cu inima încarcata de durere.

Tribunalul ne-a confirmat mandatele. Am fost aparati de D-l avocat Paul Iliescu care s-a oferit cel dintâi sa pledeze pentru noi.

Am fost trimisi înapoi la în aceeasi formatie si pe acelasi drum. Pe la chioscuri vedeam anunturile ziarului „Dimineata” si a celorlalte foi jidanesti scrise cu litera mare: „Complotul studentesc”, „Arestarea complotistilor”.

Si iarasi am ajuns în celula mea. Timp de doua saptamâni am stat acolo în frig, fara ca sa mai stiu nimic de ceilalti si fara ca sa mai am vreo veste de afara.

***

Dupa doua saptamâni, lungi ca doua veacuri, am fost scosi din celula si am fost pusi în camere cu sobe, câte trei în fiecare. Ni s-a îngaduit sa ne facem de mâncare în comun si sa luam masa împreuna.

Când ne-am revazut a fost o adevarata sarbatoare.

Eu am fost pus în aceeasi camera cu Dragos si Danulescu. Între timp se predase si Gârneata, presedintele Asociatiei Studentilor Crestini din Iasi, asa încât numarul nostru crescuse la 13. Tatal meu, fara nici o vina, Mota, Gârneata, Tudose Popescu, Corneliu Georgescu, Radu Mironovici, Leonida Bandac, Vernichescu, Traian Breazu si eu, acuzati de complot; Dragos si Danulescu retinuti pentru ca fuseseram în casa la ei. În afara de acestia mai era si Vladimir Frimu, pe care l-am gasit aici, arestat cu prilejul manifestatiei de la casa ministrului de interne. Am obtinut un primus si cu alimente pe care începusera a ni le trimite rudele si cunoscutii de afara ne faceam singuri mâncare. Masa care se dadea detinutilor era în adevar ceva înspaimântator, iar mizeria în care traiau era de nedescris.

Tatal meu obtinuse de la Directie permisiunea ca în fiecare dimineata, la ora 7, sa ne ducem la biserica din curtea închisorii, pentru a ne închina. Ne asezam cu totii în genunchi în fata altarului si spuneam „Tatal nostru”, iar Tudose Popescu cânta „Prea Sfânta Nascatoare de Dumnezeu”.

Acolo gaseam mângâiere pentru viata noastra trista din închisoare si nadejde pentru ziua de mâine.

Ne facusem apoi fiecare program de munca. Mota se ocupa de proces, Danulescu îsi pregatea examenele de la Medicina. Eu lucram la un plan de organizare a tineretului în vederea luptei nationale: organizarea centrelor studentesti, a flacailor de la sate si elevilor de liceu. La el am lucrat pâna la Craciun si îl pusesem la punct pâna în cele mai mici amanunte, urmând ca atunci când vom iesi din închisoare, sa-l punem în practica; daca nu, sa gasim pe cineva din afara pentru a începe organizarea. Aceasta trebuia sa se faca în cadrul „Ligii”. „Liga” sa fie organizatia politica, iar alcatuirea noastra, organizatie de educatie si de lupta a tineretului.

În ziua de 8 noiembrie, Sfintii Arhangheli Mihail si Gavril, discutam ce nume sa dam acestei organizatii tineresti. Eu am spus „Arhanghelul Mihail”.

Tatal meu spune:

– Este în biserica o icoana a Sfântului Mihail, pe usa din stânga altarului.

– Sa mergem s-o vedem!

M-am dus cu Mota, Gârneata, Corneliu Georgescu, Radu Mironovici si Tudose.

Ne uitam si în adevar ramânem uimiti. Icoana ni s-a aratat de o frumusete neasemuita. Eu niciodata nu fusesem atras de frumusetea vreunei icoane. Acum însa ma simteam legat de aceasta cu tot sufletul si îmi facea impresia ca Sfântul Arhanghel e viu. De aici am început sa iubesc icoane.

De câte ori gaseam biserica deschisa intram si ne închinam la icoane. Ni se umplea sufletul de liniste si de bucurie.

Începe chinul drumurilor la Tribunal. Pe jos, între baionete, prin noroi, cu ghetele rupte si uzi la picioare.

Niste samsari jidani, care furasera statul cu câteva sute de milioane, erau dusi cu masinile, iar noi pe jos. De multe ori deplasarile erau facute degeaba, numai ca sa fim chinuiti. Pe mine, judecatorul de instructie m-a chemat de 25 ori, pentru a ma interoga numai de doua ori. Din declaratiile noastre de la început, n-am schimbat nimic.

***

Un gând ne framânta necontenit: cine ne-a tradat? Stam nopti, cautam sa dezlegam aceasta enigma. Ajunseseram sa ne banuim unii pe altii.

Într-o dimineata m-am dus în biserica si m-am rugat la icoana, sa ne descopere pe acel care ne-a tradat. În seara aceleiasi zile, asezându-ne cu totii la masa, m-am adresat camarazilor:

– Sunt nevoit sa va aduc o veste trista. Tradatorul a fost descoperit. El se afla în mijlocul nostru si sta la masa cu noi.

Toti se uitau unul la celalalt. Eu cu Mota urmaream figurile fiecaruia, cautând sa surprindem vreun gest care ar fi putut sa ne dea o cât de slaba indicatie. Am dus mâna la buzunarul de la piept si am spus:

– Acum sa va arat si actele.

În acest moment, Vernichescu s-a ridicat drept în picioare, a stat o clipa nelamurit, apoi a dat cheia de la lada cu alimente lui Bandac si a zis:

– Eu plec.

Noua ni s-a parut curioasa plecare lui Vernichescu, dar ne-am continuat discutiile pe tema actelor pe care refuzam sa le arat, deoarece nu le aveam.

Când am plecat de la masa, l-am gasit pe Vernichescu singur. Ni s-a adresat:

– Codreanu ma banuieste pe mine.

I-am spus ca eu nu banuiesc pe nimeni si ne-am împacat.

***

Trecusera saptamâni peste saptamâni si viata noastra se scurgea cu greu în închisoare. Pe peretele din dreptul patului însemnam fiecare zi care trecea prin câte o liniuta facuta cu creionul. Viata din închisoare e grea, istovitoare pentru omul care s-a nascut liber si care a trait mândru. E îngrozitor sa te simti înlantuit, între ziduri înalte si dusmanoase, departe de ai tai, despre care nu mai stii nimic. Si nici macar între aceste ziduri nu esti liber; trei sferturi din timp stai sub lacat, în celula sau în camera. În fiecare seara, zgomotul sinistru al zavoarelor care se închid la usa ta, te arunca într-o atmosfera de tristete. Afara, dusmanii acestui neam stau liberi, se bucura de onoare, de toate bunatatile, iar noi, pe deasupra mizeriilor morale de multe ori ne culcam flamânzi si tremuram toata noaptea de frig pe paturile de scânduri si pe paie.

Dar iata, ne vin si zile de bucurie. Dupa doua luni de închisoare ne vine vestea ca a sosit ordinul ca tatal meu si Danulescu sa fie eliberati.

O mare bucurie pentru noi. Le ajutam sa-si faca pachetele si în scurt timp sunt dusi din mijlocul nostru. Îi privim cum pleaca, urmarindu-i cu ochii pâna ce ies pe prima poarta. Am rugat pe tatal meu sa-i spuna mamei si celor de acasa sa nu aiba nici o grija.

Orice eliberare este un prilej de mare bucurie pentru cei ce ramân. Toti se bucura. Probabil ca prin eliberarea unuia, fiecare se întareste în speranta propriei sale eliberari.

Dupa putin timp au plecat: Dragos, Bandac, Breazu si Vernichescu, fiind si ei ca si tatal meu si Danulescu scosi din proces. Am ramas numai sase, dati în judecata pentru „complot contra sigurantei statului”.

Dragos, dupa câteva zile, ne-a trimis vestea ca Vernichescu este acela care ne-a denuntat. El a copiat si declaratiile acestuia care se aflau la dosar. Am primit aceasta veste cu sufletul plin de amaraciune. Neamul nostru mereu a avut parte de tradatori.

AFARA

La toate Universitatile studentii au reintrat la cursuri. Se pare ca ne gasim în fata unui moment de dezorientare. De doua luni ei traiesc sub teroarea presei jidanesti. Aceasta exagereaza necontenit gravitatea încercarii noastre razbunatoare si consecintele „dezastruoase” pentru tara. Ea striga, ca ne-am pierdut orice încredere în fata „lumii civilizate”; ca suntem un stat balcanic. Neîncetat se întreaba: ce va spune Berlinul, ce va spune Viena, ce va spune Parisul. Si astfel, transformati în aparatorii „intereselor permanente ale statului”, jidanii îndeamna în fiecare zi pe conducatori la masuri radicale în contra miscarii nationale care trebuie reprimata cu „ultima violenta”.

Cu un an în urma, pe când Max Goldstein punea bomba la Senat si politia aresta pe jidanii comunisti, aceeasi presa striga:

„Un stat nu se poate mentine prin violenta împotriva vointei populare. Unde este Constitutia? Unde sunt legile? Unde sunt libertatile garantate de Constitutie? Ce va zice strainatatea în fata unui stat care ia asemenea masuri restrictive? Nu se poate mentine un stat prin arestari, închisori, baionete, teroare. Pentru ca la violenta statului multimea sau indivizii izolati vor raspunde cu violenta La forta, cu forta. La teroare, cu teroarea. Si nu vor fi vinovati ei, ci vinovat va fi statul care i-a provocat.”

Iar acum cu o nerusinare pe care numai cei legati la ochi nu o vad, tot aceasta presa scrie:

„Nu-i de ajuns ca au fost arestati acesti teroristi. Ei trebuiesc condamnati în asa fel încât sa se dea un exemplu. Si nici atât nu-i de ajuns: trebuie arestati toti acei care vântura asemenea idei antisemite, care aduc atâta rau tarii noastre. Aceasta buruiana antisemita trebuie smulsa din radacini. Si trebuie procedat fara crutare si fara mila.”

Acestui puhoi de vrajmasie, presa nationala îi opune o dârza rezistenta. În afara de ziarul „Universul”, care a avut totdeauna o atitudine corecta fata de manifestatiunile constiintei nationale, miscarea nationalista avea atunci urmatoarele foi:

„Cuvântul Studentesc”, foaie îngrijita de studentimea bucuresteana, care intrase abia acum sub conducerea neobositilor nostri camarazi de afara: Simionescu, Râpeanu, Fanica Anastasescu, Danulescu si altii, ale caror nume îmi scapa;

„Dacia Noua”, organ al studentilor din Cluj, cu Suiaga, Mocanu, poetul Iustin Iliesu, autorul „Imnului Studentesc” etc.;

„Cuvântul Iasiului”, organ al studentimii iesene;

„Desteapta-te române”, organ al studentimii din Cernauti, mutat de curând la Câmpulung sub conducerea Drului Catalin si Danieleanu;

„Apararea Nationala”, organ al L.A.N.C. Bucuresti, cu articolele sfinte ale profesorului Paulescu, din care desprindem urmatoarele rânduri:

„…S-a aplicat constrângerea prin frig, foame si teroare, întrebuintate cu succes de jidanii bolsevici.

Cine a putut sa-si închipuie vreodata ca va veni o vreme când copiii nostri, floarea natiei românesti, vor fi siliti sa sarbatoreasca închisi în beciurile unei temnite, sau alungati în viscol fara adapost si fara hrana, sarbatoarea unirii tuturor românilor.

E probabil ca nu v-ati dat seama ca va razboiti împotriva întregii natii românesti.”

„Unirea”, organ al L.A.N.C., Iasi, sub conducerea profesorului Cuza, cu articole de logica nemuritoare;

„Nationalistul”, organ popular al Ligii-Iasi;

„Libertatea”, foaie populara din Orastie, a parintelui Mota, care arata gestul nostru în adevarata lumina, despicând primul, fara nici o ezitare, valul de tacere care ne înconjura în cele dintâi momente.

***

Studentimea întelege jertfa noastra. De aceea, miscare studenteasca se va strânge tot mai mult în jurul acestor ziduri ale închisorii „Vacaresti” , unde fiecare centru studentesc îsi are pe ai sai.

Taranii încep sa ne poarte de grija. Ei ne trimit bani si fac slujbe prin biserici pentru noi, îndeosebi în muntii Bucovinei si în Ardeal, unde strabatea „Libertatea”.

Iata un mic exemplu:

OBOLUL MOTILOR

PENTRU STUDENTII DE LA VACARESTI

(„Cuvântul Studentesc”, nr. 7, anul II din 4 martie 1924)

„.Printre darurile de bani pe care le-au primit studentii închisi la Vacaresti de la taranii multor sate din cuprinsul tarii se gaseste unul mai stralucitor si mai de pret decât toate. E darul trimis de motii din Muntii Apuseni. Câte 2, câte 3, câte 5 lei si-au scormonit si ei dintr-un colt de serpar ori de naframa si i-au îndreptat la vale, pe potecile batute de Iancu, i-au trimis împreuna cu sufletul lor, hat acolo, departe, la Vacarestii de peste munte, unde au auzit ei ca stau întemnitati fiii lor, care au vrut sa-i scape de nevoi si de nedreptate, de saracie si obida. Din cel mai sarac colt de tara, despre care cântecul spune cu atâta amar si jale:

Muntii nostri aur poarta,

Noi cersim din poarta-n poarta

Li s-a trimis studentilor de la Vacaresti cel mai scump dar: o mâna de banuti si o frântura de suflet de cersetor flamând si gol far’ adapost, suflet care ascunde sub o zdreanta comoara cea mai de pret: sanatatea, izvorul nesecat de tarie, din care porneste la vreme de cumpana Mântuirea Neamului!

Motii se gândesc la studenti! Sufletul lor începe a întelege, a misca, a-si fauri un nou ideal.

E semnul cel mai bun si mai mult graitor!

Ascultati si câteva din numele lor:

Din Risca, de lânga Baia de Cris, au trimis: Nicolae Oprea, 2 lei; Nicolae Florea, 3 lei; N. Haragus, Aron Grecu, Tigan Adam, A. Hentiu, N. Bulg, Ion Asileu, Al. Vlad, N. Borza, N. Leucian, Antonie Florea, A. Leucian, toti câte 5 le; N. Chiscut, A. Riscuta, Ion Ancu, Saliu Faur, câte 10 lei; N. Florea, preot si N. Rusu, câte 15 lei; N. Baia, notar si Dutu Riscuta, câte 20 lei. Total, 210 lei.”

Taranii vor întelege în curând, se vor lega de noi cu sufletul lor tare si îndelung rabdator, în asteptarea unui ceas de dreptate.

GÂNDURI DE VIATA NOUA

Vin si sarbatorile Craciunului. Noi ramasi acolo singuri, ne gândeam la cei de acasa si în noptile lungi, în care nu puteam dormi, ne framântau mereu gândurile. Oare când vor învinge ai nostri? Când vom iesi de aici? Daca vom fi condamnati la 10-15 ani, vom putea rezista pâna la sfârsit, sau suferinta si grijile ne vor macina sanatatea zi cu zi si vom muri în închisoare?

Pluteam în necunoscut. Starea aceasta de incertitudine ne consuma. Am fi dorit sa se fixeze odata termenul procesului pentru a sti ce e cu noi si ce soarta ne asteapta.

Suferinta si soarta comuna care ne astepta ne legau unul de altul din ce în ce mai mult, iar discutiile asupra nenumaratelor probleme, pe care nu le puneam ne duceau la aceeasi concluzie, ne formau încetul cu încetul acelasi mod de a gândi. Cele mai mici chestiuni interesând miscarea nationala ne framântau ore si zile întregi. Acolo ne-am învatat a gândi adânc si a urmari o problema pâna în cele mai mici amanunte. Am reluat cercetarea problemei jidanesti, a cauzelor ei, a posibilitatilor de rezolvare. Am stabilit planuri de organizare si actiune. Dupa un timp, terminaseram cu discutiile. Ajunseseram la legi, la adevaruri indiscutabile, la axiome.

Priveam la dibuirile celor ce încercau sa se ocupe cu problema nationala, dând nastere fie unei foi, fie vreunei parodii de organizatie, la concluziile false la care ajungeau pe linia doctrinara, la incertitudinile în materie de organizare, la lipsa de conceptie în materie de actiune.

Ne dadeam seama acum si mai mult, în urma unei cugetari mai adânci, ca:

1. Problema jidaneasca nu este o utopie, ci o grava problema de viata si de moarte pentru poporul român; conducatorii tarii, grupati în partide politice, devin din ce în ce mai mult o jucarie în mâna puterii iudaice;

2. Politicianismul acesta, prin conceptia lui de viata, prin morala lui, prin sistemul democratic din care îsi trage fiinta, constituie un adevarat blestem cazut peste capul tarii;

3. Poporul român nu va putea rezolva problema jidaneasca mai înainte de a-si fi rezolvat problema politicianismului sau.

Prima tinta de atins a poporului român, în drumul sau de naruire a puterii iudaice care-l apasa si sugruma, va trebui sa fie naruirea acestui politicianism. O tara îsi are si jidanii si conducatorii pe care îi merita. Dupa cum tântarii nu se pot aseza si nu pot trai decât în mlastina, tot asa si acestia nu pot trai decât înfipti pe mlastina pacatelor noastre românesti. Deci, pentru a birui, va trebui sa ne stârpim întâi propriile noastre pacate. Problema este mai adânca chiar decât ne-a aratat-o profesorul Cuza. Misiunea acestei lupte este încredintata tineretului românesc, care, daca vrea sa raspunda acestei misiuni istorice, daca vrea sa mai traiasca, daca vrea sa mai aiba tara, trebuie sa se pregateasca si sa-si adune toate puterile pentru a duce lupta si a birui. Ne-am hotarât ca atunci când vom iesi de aici, daca ne va ajuta Dumnezeu sa nu ne mai despartim, sa ramânem uniti si sa ne închinam viata acestui scop.

Dar pâna sa ne ocupam de defectele neamului, am început sa ne ocupam de propriile noastre pacate. Tineam sedinte de ore întregi si fiecare spunea celuilalt defectele pe care le-a observat. Si cautam sa facem sfortari pentru a ni le îndrepta. Era o problema delicata, deoarece asa e facut omul: nu-si asculta cu inima usoara critica propriilor defecte. Fiecare crede sau vrea sa se arate ca e perfect. Dar noi spunem: întâi sa ne cunoastem si sa ne îndreptam pacatele noastre si pe urma vom vedea daca avem dreptul sau nu de a ne ocupa si de ale altora.

Asa ne-au trecut sarbatorile si dupa sarbatori si iarna. A venit primavara. Despre soarta noastra viitoare, înca nu stiam nimic. Atât doar, ca afara se determinase un mare curent popular pentru noi si pentru cauza noastra, cu toate încercarile disperate ale presei jidanesti de a-i pune stavila. Acest curent crestea mereu printre studenti, oraseni si tarani, deopotriva de puternic în Ardeal, în Basarabia, în Bucovina si în Vechiul Regat. Acum, de pretutindeni primeam scrisori de încurajare si de îndemn.

***

Primavara ne aduce în sfârsit o mare bucurie. Fixarea procesului pentru 29 martie, la Curtea cu Jurati de Ilfov. Începem sa ne pregatim. Dar ce pregatire sa facem? Noi am declarat totul. Am spus tot ce aveam de spus. Se înscriu avocati care ne viziteaza. Ne atrag atentia ca situatia noastra e grea, din cauza declaratiilor facute si ca ar fi bine sa renuntam la ele si la atitudinea noastra de pâna acum. Ca ar fi mai prudent a ne pune pe tema negarii. Noi refuzam categoric si rugam, daca pot sa ne apere în cadrul declaratiilor facute de noi, pe care nu întelegem sa le schimbam întru nimic, oricare ar fi rezultatul procesului.

***

Daca printr-o întâmplare ne achita, cum de despartim de icoana noastra la care ne-am rugat în fiecare dimineata?

Am cautat printre toti arestatii si am gasit un pictor. Am vorbit cu el si în timp de trei saptamâni ne-a facut o icoana mare de peste 2 m lungime, copiata exact dupa aceea din biserica, una mica pe care s-o port cu mine si alta mijlocie pe care s-o dau mamei mele. Mota îsi face si el una pe care s-o dea parintilor.

Apoi ne facem socoteala ca fata de declaratiile noastre, cel putin cinci ani, e mai mult ca sigur ca vom primi. Si atunci ne rugam în fata icoanei:

– Doamne! Noi tot îi socotim pierduti acesti cinci ani. Daca vom scapa, ne legam ca acest timp sa-l întrebuintam în lupta.

Si am hotarât ca în caz de vom fi achitati sa ne mutam la Iasi cu totii. Acolo sa ne facem centrul nostru de actiune. De acolo sa începem, dupa planurile care erau gata, organizarea întregului tineret al tarii cu elevii si elevele cursului superior de liceu si chiar cu cei din cursul inferior, cu scolile normale, cu scolile de meserii, cu seminarele, cu scolile comerciale si cu flacaii de la tara. În sfârsit urma reorganizarea centrelor studentesti. Toti acestia trebuiau sa creasca în spiritul credintei care ne însufletea pe noi, pentru ca pâna la majorat, sa apara pe câmpul politic, unde se va decide soarta luptei noastre, serii dupa serii, ca niste valuri de asalt care vin din urma si nu se mai sfârsesc.

IZOLAREA POLITICIANISMULUI

Politicianismul infecteaza viata noastra nationala. Organizarea acestui tineret, în afara de necesitatea autoeducarii, mai este necesara si spre a-l feri si izola de politicianism si de infectia lui. Coborârea infectiei spre tineretul român înseamna nimicirea noastra si victoria deplina a lui Israel.

Mai mult! Aceasta organizare a tineretului va rezolva însasi problema politicianismului care nemaiprimind elemente tinere, va fi condamnat la moarte prin inanitie, prin lipsa de alimentare. Lozinca întregii generatii trebuie sa fie: nici un tânar nu va mai intra pe poarta vreunui partid politic. Acela ce se va duce, este un tradator al generatiei sale si al neamului. Pentru ca el, prin prezenta lui, prin numele lui, prin banul lui, prin munca lui contribuie la înaltarea puterii politicianiste. Tradator este acel tânar, dupa cum tradator este acela care pleaca de pe frontul fratilor sai si trece pe pozitia inamicului. Desi poate nu va trage cu propria sa arma, dar chiar daca va aduce numai apa pentru a racori pe cei ce trag, el este partas la uciderea acelora care cad din rândurile camarazilor sai si deci tradator al cauzei.

Teoria care ne îndeamna sa intram toti în partide, pentru a le face mai bune, daca zicem ca sunt rele, e falsa si perfida. Dupa cum de le începutul lumii curge, zi si noapte, necontenit, prin mii de râuri, prin fluvii numai apa dulce în Marea Neagra si nu reuseste sa-i îndulceasca apa, cin din contra se face sarata si cea dulce, tot asa si noi în cloaca partidelor politice, nu numai ca nu le vom îndrepta, dar ne vom strica si pe noi.

***

Cu aceste gânduri si hotarâri plecam în cazul ca am fi fost achitati. Sistemul de organizare era gata. Planul nostru de actiune era stabilit pâna în cele mai mici amanunte. Rostul fiecaruia era fixat. Foaia ce trebuia sa apara avea sa poarte numele „GENERATIA NOUA”, iar întreaga noastra organizare trebuia sa se cheme „ARHANGHELUL MIHAIL”. Toate steagurile trebuiau sa poarte pe ele chipul Sfântului Arhanghel Mihail din biserica de la Vacaresti.

Aceasta organizare, asa acum o vedeam noi, a unei întregi generatii tinere românesti, urma sa fie sectia tinereasca a organizatiei politice L.A.N.C., cu scop de educatie.

Pentru noi, aceasta conceptie zamislita între zidurile închisorii „Vacaresti”, era un început de viata. Era ceva nou, ceva complet si ca gândire si ca organizare si ca plan de actiune, deosebit de tot ce gândiseram mai înainte. Era un început de lume. O temelie pe care vom cladi de acum ani de-a rândul.

La iesire, urma sa mergem pe la toate centrele universitare si sa împartasim studentilor hotarârile noastre, aratându-le ca manifestatiile de strada, ciocnirile, nu-si mai au nici o ratiune în fata noului plan. Ne însusim manifestatiile din trecut, nu negam a fi fost ale noastre, nu ne este rusine de ale, dar timpul lor a trecut. Va trebui sa pornim cu totii la o mare organizare care va aduce biruinta.

PEDEPSIREA TRADARII SI PROCESUL

Pe Mota îl vedeam îngândurat. El mereu ne spunea ca de vom iesi de aici nu vom putea face nici un pas înainte fara pedepsirea tradatorului. Tradarea ne-a macinat puterile neamului. Noi, românii, nu ne-am asezat niciodata cu arma în mâna în fata ei; de aceea a prins radacini, de aceea tradatori s-au înmultit pe toate cararile, de aceea toata viata noastra de stat nu e decât o tradare permanenta de neam. Daca nu rezolvam problema tradarii, opera noastra va fi compromisa.

Mâine dimineata e procesul. Îl asteptam cu emotie. În sfârsit acum se va hotarî cu noi.

Suntem la cancelarie unde asteptam sa ne vada familiile. Erau parintii lui Corneliu Georgescu, veniti din Poiana Sibiului. La un moment dat intra si Vernichescu. Mota îl apuca de brat ca si cum ar vrea sa-i spuna ceva si pleaca cu el în camera vecina, în birourile functionarilor.

Peste câteva minute auzim sapte detunaturi de revolver si strigate. Iesim pe sala. Mota trasese în Vernichescu pentru ca sa pedepseasca tradarea.

Eu ma reped lânga el sa-l apar, caci era înconjurat de gardieni si functionari care îl amenintau. Lumea enervata se potoleste. Noi suntem luati imediat si încarcerati, fiecare într-o celula. Pe ferestruica observam cum Vernichescu este scos din infirmerie si dus la spital pe targa. Începem sa fluieram cu totii din celule imnul nostru de lupta „Studenti Crestini din România Mare”, si-l petrecem cu acest cântec pâna iese pe poarta închisorii.

Peste doua ore a sosit judecatorul de instructie, Papadopol. Ne cheama pe rând sus. Noi toti ne solidarizam cu Mota.

A doua zi, dupa o noapte dormita pe ciment, am fost dusi la Tribunal. Situatia noastra era acum foarte grea. Noi însa, în arestul din subsolul Tribunalului, am cântat tot timpul cântecele noastre de lupta.

Procesul începe la ora unu. Înca de la ora zece, mii de studenti si cetateni au început sa se adune în jurul Tribunalului. Pe la ora 12, au fost scoase toate regimentele din capital pentru a putea tine piept multimii.

La ora unu, am fost introdusi în sala Curtii cu Jurati. Presedintele Curtii era Dl. Davidoglu, iar procuror Dl. Racovicescu. Pe banca apararii se aflau: profesorul Paulescu, Paul Iliescu, Nelu Ionescu, Teodorescu, Donca Manea, Tache Policrat, Naum etc. Se trag juratii la sorti. Ni se citeste ordonanta definitiva într-o mare tacere. Noi ascultam. Ne dam seama ca se joaca soarta noastra. Ne vine rândul sa vorbim. Începe interogatoriul. Noi recunoastem totul, afara de faptul de a fi luat o hotarâre finala. Nu hotarâsem data , dar am aratat motivele care ne-au împins pe acest fagas. Am aratat pericolul problemei jidanesti si am acuzat pe politicieni de tradare de neam si coruptie.

Cu toate întreruperile presedintelui, noi am continuat pâna la capat marturisirile.

Urmeaza un aspru si în mai multe locuri nedrept si insinuant rechizitoriu al procurorului. Simtim ca balanta a trecut de partea sa. Succesul acuzarii nu tinem mult, caci profesorul Paulescu îsi citeste declaratia într-o atmosfera de biserica, pe care o crea marele sau prestigiu si figura sa de sfânt. Declaratia a fost scurta, dar a desfiintat rechizitoriul procurorului care se retragea jenat, parca mai în fundul scaunului.

S-a facut o pauza: era acum 8 seara. Afara multimea astepta în numar si mai mare. Au vorbit stralucit: Nelu Ionescu, Tache Policrat etc. si la urma Paul Iliescu. Era acum 5 dimineata. Procurorul, printr-un nou rechizitoriu, încearca sa-si refaca pozitia si sa-si recâstige curtea. I se raspunde. La ora 6 aveam ultimul cuvânt. Suntem scosi afara. Juratii intra în deliberare. Noi asteptam, peste o jumatate de ora, care ni se pare lunga ca o jumatate de an. Peste putin auzim urale. Un ofiter ne aduce vestea:

– Sunteti achitati.

Imediat apoi, am fost introdusi în sala, unde ni se citeste verdictul de achitare. Lumea înca mai astepta afara. La auzul achitarii a izbucnit în urale si cântece.

Suntem pusi într-un automobil si condusi pe niste strazi necunoscute la Vacaresti, pentru îndeplinirea formalitatilor de eliberare.

Ne luam bagajele si icoanele pregatindu-ne sa iesim din mormântul acela cu lungile lui nopti de frematare, cu suferintele lui. Însa bietul Mota ramâne si mai departe, cine stie pâna când, sa se chinuiasca de acum înainte singur.

Trebuie sa ne luam ramas bun de la el. Îl îmbratisam cu lacrimi în ochi si ne despartim cu adânca durere. Noi plecam afara, iar el intra din nou în celula, la secret. si câte saptamâni de acum va mai trebui sa stea acolo singur, pe cimentul acela!

Ne-am dus la Danulescu si la Dragos, sa cerem iertare familiilor pentru supararea pe care le-am pricinuit-o si sa le multumim pentru grija pe care au avut-o tot timpul cât am stat închisi.

Apoi am plecat acasa, unde pe fiecare, mamele noastre cu întreaga familie ne-au primit cu lacrimi de bucurie în ochi.

LA IASI

La Iasi, nerabdatori, ma asteptau camarazii cei mai tineri. Dintre colegii mei de an, nu mai gasisem pe nimeni. De asta toamna pâna acum se raspândisera toti prin orasele lor.

Am dus icoana la biserica Sf. Spiridon si am asezat-o în altar.

Rând pe rând m-am întâlnit cu toata lumea si cu studentii, bucurându-ne. Dar bucuria noastra n-a durat mult, caci plimbându-ma pe strada Lapusneanu cu cele doua surori ale mele si cu vreo 10 studenti, a sarit politia, fara nici un motiv, asupra noastra si au început sa ne bata cu cauciucurile în cap si cu paturile de arma.

Provocati în modul acesta si loviti fara nici o vina în Iasiul în care am dat atâtea lupte? În Iasiul în care am învins iudeo-comunismul în Universitate la 1919, 1920 si 1922? În Iasiul în care am pus la respect si am tinut la distanta ani de-a rândul jidanimea coplesitoare si presa ei? Lovit în casa la mine?

Atunci m-am întors sa ripostez. Indignarea pare ca îmi daduse o putere de leu si as fi fost în stare sa ma lupt cu toata politia. Dar studentii si studentele cu care eram, m-au prins unii de mâini, iar altii mi-au apucat picioarele în brate. Tinut asa, am capatat câteva lovituri cu paturile de arma. Lumea care era pe trotuare a început sa huiduiasca politia si sa strige. Eu am plecat acasa amarât si suparat pe cei ce m-au tinut. Ei însa îmi spuneau:

– Au ordin sa te provoace si daca ripostezi, sa traga ca sa scape de tine.

Dupa masa m-am dus împreuna cu Gârneata si Radu Mironovici la un camin, unde într-o camera mare s-au adunat fruntasii studentimii. Ei au început sa ne povesteasca cum au luptat si ce au avut de îndurat timp de o jumatate de an de când nu ne mai vazusem. Cum au intrat la cursuri si cum au procedat ca sa nu fie umiliti. Cum la 1 noiembrie, în ziua deschiderii, s-a adunat în aula întreaga studentime împreuna cu toti profesorii, s-a facut serviciul religios, si ce a spus studentul Lazareanu cu acest prilej.

– Noi vom intra la cursuri, dar nu acum. Întâi facem un memoriu profesorilor nostri, senatului universitar si asteptam un raspuns binevoitor.

Ne-a povestit apoi cum s-a înaintat memoriul si cum profesorii universitari, în frunte cu prorectorul Bacaloglu, au înteles sa tina în seama cea mai mare parte din punctele memoriului. La 6 noiembrie, studentimea a intrat la cursuri. Profesorii au stiut sa ocoleasca o umilire nedreapta a studentimii care luptase un an întreg pentru credinta ei.

Ne-au spus mai departe, cum ministrul Mârzescu a adus un om de-al sau ca prefect de politie cu misiunea de a strivi miscarea studenteasca si miscare nationala din Iasi. Cum acesta cu întreaga politie s-a pus în urmarirea miscarii.

Însa, deoarece studentii intrasera la cursuri si se facuse liniste si nestiind în ce mod ar putea sa-si culeaga laurii si sa capete bani, prefectul a început sa provoace.

Ne povesteau mai departe, cum la 10 decembrie, studentele care mergeau spre Mitropolie au fost întâmpinate de politisti îmbatati, lovite cu cauciucurile, apucate de par în vazul profesorilor universitari, târâte prin noroiul strazii. Cum, rând pe rând, studentii au fost batuti. Cum la 10 decembrie studentul Gheorghe Manoliu, conducatorul corului, a fost lovit cu betele peste fluierele picioarelor si apoi arestat; cum acesta, tinut la politia într-o stare de mare mizerie, s-a îmbolnavit de galbinare si a murit în spital.

Studentii de la Iasi trecusera prin mari greutati timp de o jumatate de an.

Noi, la rândul nostru, le-am povestit cele ce înduraseram. Le-am adus aminte ca aveam datoria sa-l scoatem pe Mota din închisoare.

La urma le-am facut o expunere asupra planului nostru de viitor. Cum va trebui sa organizam întreaga noastra generatie, s-o crestem si s-o educam într-un spirit eroic. Cum va trebui sa izolam politicianismul, pentru ca nici un tânar sa nu mai patrunda în rândurile lui. Cum acesta va fi învins si atunci va ajunge la guvern L.A.N.C. cu profesorul Cuza. Cum numai printr-un guvern nationalist, expresie a constiintei, a fortei si a sanatatii noastre românesti, se va putea rezolva problema jidaneasca, luându-se masuri legale de proteguire a elementului românesc si de înfrânare a actiunii de cotropire a jidanilor; cum în crearea acestei constiintei, acestei forte si acestei sanatati, generatia noastra are o mare si sfânta misiune. Ca noi, „Vacarestenii”, ne-am hotarât sa venim toti la Iasi, pentru a stabili aici centrul acestei actiuni pe care s-o asezam sub protectia Sfântului Arhanghel Mihail.

Camarazii nostri au ascultat si au primit cu mare bucurie planurile noastre de viitor.

Pe urma am vizitat pe profesorii: Cuza, Gavanescul, Sumuleanu etc., împartasindu-le si lor aceste gânduri.

Cuprins - Capitolul anterior  - Capitolul urmator