MAI 1924 – MAI 1925

Cuprins - Capitolul anterior  - Capitolul urmator

CAMINUL CULTURAL CRESTIN

Sedintele noastre, în vederea planului ce urmaream, se faceau foarte anevoios, din cauza lipsei de local. Fiind toti saraci, nu ne dadea mâna sa închiriem doua camere cel putin, pentru începerea organizarii tineretului. Sedintele le tineam într-o baraca de scânduri care se afla din timpul razboiului în curtea d-nei Ghica. Într-o zi ne-am hotarât sa ne facem singuri o casa de câteva camere. Cum?

Am adunat la 6 mai 1924 vreo 60 de tineri, studenti si elevi de liceu (membrii primei fratii de cruce care luase fiinta la Iasi). Iata cum le-am vorbit:

– Dragi camarazi, cât timp o sa ne mai chinuim, tinând sedintele noastre în acesta baraci? Pâna acum, studentimea româna avea dreptul sa se întruneasca în Universitatea sa. Noi am fost izgoniti din ea. Pâna ieri aveam dreptul sa ne întrunim în camine. Am fost alungati. Astazi, am ajuns în niste baraci de lemn, darapanate, în care ne ploua. În toate orasele, studentimea este ajutata în scopurile ei nobile. Aici n-are cine sa ne ajute. Pentru ca lumea din jur este compusa din populatie jidaneasca vrajmasa si din politicieni sterpi la suflet. Românii nostri sunt împinsi la periferia oraselor, traind într-o neagra mizerie. Suntem singuri. Puterea de a ne croi o alta soarta si acum ca si mâine, nu vom gasi-o decât în noi. Trebuie sa ne învatam cu aceasta idee, ca de la Dumnezeu si pâna la noi nu mai este nimeni care sa ne ajute.

De aceea nu exista alta dezlegare decât de a ne face singuri, cu bratele noastre, casa de care avem nevoie. Desigur, nici unul dintre noi n-am zidit case si nici n-am facut caramizi. Înteleg ca ne trebuie în primul rând curajul de a sfarâma mentalitatea în care crestem noi, mentalitatea care face pe tânarul intelectual sa-i fie rusine, de a doua zi dupa ce a devenit student, sa mai duca un pachet în mâna pe strada. Ne trebuie curajul si vointa de a porni de la nimic. Vointa de a rasturna obstacolele si înfrânge greutatile.

Olimpiu Lascar, un mic antreprenor cu suflet mare, care avea casa la Ungheni, m-a întarit în ideea mea, spunându-ne:

– Domnilor, eu va propun sa mergeti si sa faceti caramizile la Ungheni, pe malul Prutului. Am un loc si vi-l cedez Dv. Va pun casa mea la dispozitie.

Am primit propunerea. Dar n-aveam bani de drum pâna la Ungheni. Ne trebuiau trei sute de lei pentru vreo doua zeci de persoane. Acesti bani ni i-a dat tot Olimpiu Lascar.

PRIMA TABARA DE MUNCA

8 MAI 1924

În ziua de 8 mai am plecat, unii cu trenul, altii pe jos. Total 26.

N-aveam nimic: nici sape, nici un fel de unealta, nici bani, nici mâncare. Am tras la Lascar, care ne astepta bucuros.

– Bine ati venit, Domnilor, caci târgul Ungheni e plin ca un stup de jidani. Poate, vazându-va, îsi vor mai taia din obraznicie. Noi, o mâna de crestini, suntem terorizati de ei.

În sfârsit s-au format mai multe delegatii care sa mearga pe la casele crestinilor sa ceara cu împrumut sape, hârlete si alte unelte trebuitoare. A doua zi ne-am dus la locul de pe malul Prutului. Preotul satului ne-a facut o rugaciune. Mai mult de o saptamâna am muncit cu totii, sa ajungem la pamântul sanatos, caci spre nenorocul nostru pe locul acela, timp de 50 de ani tot târgul aruncase gunoi care ajunsese în unele locuri pâna la 2 m grosime. Ajutati de câtiva caramidari de meserie, dintre care mi-aduc cu drag aminte de mos Chirosca, am început sa framântam lutul si sa facem caramizi. Eram împartiti în echipe de câte 5 si fiecare faceam câte 600 de caramizi, în total 3.000 de caramizi pe zi. Mai târziu, când numarul nostru a crescut, faceam si mai multe, muncind de la 4 dimineata pâna seara. Problema cea mai mare era masa. La început ne-au ajutat oamenii din Ungheni, mai târziu ne-au venit alimente si de la Iasi. Batrânii, atât profesorul Cuza cât si profesorul Sumuleanu, priveau cu oarecare neîncredere încercarea noastra. Gaseau ca e ceva copilaresc, ca nu vom putea ajunge la nici un rezultat, Dupa un timp însa au început sa aprecieze ceea ce faceam si sa ne ajute.

Când a venit Corneliu Georgescu la Iasi, retragându-se de la Universitatea din Cluj, unde facuse un an la Farmacie, de comun acord cu ceilalti, am dat la caramidarie cei 17.000 lei pe care îi strânsesem noi din donatii, cât timp am stat la Vacaresti.

Totusi problema hranei fiind grea, am luat în Iasi o gradina de 1 ha de la d-na Ghica spre a semana, cu alte echipe de studenti, zarzavaturi si cele necesare hranei la Ungheni, asa încât munca noastra era acum împartita în doua: o parte din studenti lucrau la Ungheni, o alta la Iasi la gradina. Studentii faceau cu schimbul: fiecare câte trei-patru zile.

Prima noastra tabara de munca a avut efectul unui început de revolutie în mentalitatea curenta. Toata lumea din jur – tarani, muncitori si, nu mai putin, intelectuali – se aduna plina de curiozitate sa ne priveasca. Aceasta lume era învatata sa-i vada pe studenti plimbându-se eleganti pe strada Lapusneanu sau cântând cântece de veselie în jurul meselor din berarii, în ceasurile lor libere. Acum îi privea cum framânta lutul cu picioarele, plini de noroi pâna la brâu, cum cara apa din Prut cu caldarile, cum stau aplecati pe sapa sub arsita soarelui. Lumea asista la sfârsitul unei mentalitati stapânitoare pâna atunci: e rusine pentru un intelectual sa munceasca cu bratele, mai ales în muncile greoaie, rezervate în trecut robilor sau claselor dispretuite.

Cei dintâi care au înteles valoarea, din acest punct de vedere, a taberei, au fost tocmai cei din clasele dispretuite.

Taranii si muncitorii, despartiti sufleteste de celelalte categorii si sfiosi, pentru ca munca lor nu era pretuita, s-au luminat la fata, vazând în aceasta, din primul moment, un semn al pretuirii muncii istovitoare si a pretuirii lor.

Ei s-au simtit onorati si poate au întrezarit în viitor zile mai bune pentru ei si pentru copiii lor.

De aceea, din putinul pe care-l aveau, ne aduceau zilnic, cu drag, hrana.

**

Viata studenteasca curgea linistita, manifestatii si incidente nu mai erau. Munceam plini de voie buna, de nadejdi, cu gândul ca în curând vom avea casa noastra.

O NOUA LOVIRE

Într-o zi a venit tatal meu la Iasi si m-am dus sa-l vad.

Pe la 10 seara ma întorceam acasa. La un restaurant din Piata Unirii aud scandal. Ma opresc sa vad ce este. Doi studenti, fratii Tutoveanu din Bârlad, avusesera un conflict cu profesorul Constantinescu-Iasi. Sosise prefectul de politie la fata locului, le pusese catuse la mâini si-i ducea spre politie, lovindu-i. Eu, fara sa spun ceva, ma uitam la acest tablou, cuprins de durere.

Observ ca vine spre mine comisarul Clos, însotit de 3-4 politisti. Apropiindu-se la doi pasi, îmi striga:

– Ce cauti pe strada la ora asta, derbedeule?

Stau si ma uit la el nedumerit. Pentru ca el ma cunostea de atâtia ani, nici nu mi-am închipuit, ca ar putea vreodata sa mi se adreseze astfel. Am crezut ca ma confunda cu cineva. Dar ma vad apucat de gât si îmbrâncit înapoi. Si iarasi:

– Te mai uiti înca la mine, haimana?… escrocule!…

Eu nu am spus nimic, dar am ramas pe loc, uitându-ma la el. Atunci, din lovitura în lovitura, urmat de cei patru politisti, m-au dus peste 30 de metri, pâna în colt la Smirnov. Aici mi-am scos palaria din cap, i-am salutat si le-am spus:

– Va multumesc, Domnilor.

Ranit în suflet, înecat de durere si rusinat, m-am dus acasa unde m-am chinuit toata noaptea. Pentru a doua oara în viata eram lovit, în interval de o luna. M-am stapânit. Dar voi, asupritori din toata lumea, nu contati pe puterea de stapânire a omului, pentru ca cel ce se stapâneste, la urma rabufneste îngrozitor.

A doua zi am povestit tatalui meu ceea ce patisem.

– Lasa-l în pace, mi-a zis. Sa nu faci nimic. A trage doua palme unui asemenea individ este a-ti murdari palmele. Va sosi si timpul judecatii lui. Probabil ca sunt pusi sa va provoace. Dar tu trebuie sa-ti pastrezi calmul si sa te feresti de a mai umbla singur.

I-am primit sfatul. Dar un om lovit pare ca nu mai este om. Se simte rusinat, dezonorat. Purtam aceasta ofensa ca un pietroi pe inima.

Dar peste câteva zile avea sa vina si mai rau.

COPLESIT DE LOVITURI LA GRADINA

Terminasem de sapat gradina. Venisem de la Ungheni sa punem rosii. În dimineata de 31 mai, la orele cinci, erau în front, gata sa înceapa lucrul, 50 de studenti. Facusem apelul. Nu terminasem bine, când observ câtiva soldati prin dosul gradinii. Apoi un numar de peste 200 navalesc în curte încarcând armele. Ne înconjoara. Eu spun baietilor:

– Toata lumea sta pe loc si nu face nimic.

În acelasi minut vad dinspre poarta ca un nor negru, vreo 40 de persoane, venind în pas alergator, cu revolvere în mâna, scotând strigate si înjurând. Era prefectul Manciu cu politia. În scurt timp au fost lânga noi. Doi comisari de politie îmi pun trei revolvere în frunte. Se uita la mine cu ochii injectati si ma înjura. Manciu striga:

– Legati-l cu mâinile la spate!

Ma loveste. Alti doi se reped la mine, îmi scot brâul cu forta, ma leaga cu mâinile la spate cât de strâns pot. Apoi simt o lovitura trasa pe la spate, cu pumnul în maxilarul drept. Un altul, Vasile Voinea, se apropie si-mi sopteste la ureche:

– Pâna deseara te omorâm. Nu mai ajungi tu sa dai jidanii afara!

Ma înjura si-mi trage un picior. Au urmat mai multe lovituri peste fata, dupa care unii m-au scuipat în obraz. Tot frontul nostru, fixat si el între arme si revolvere, statea nemiscat si se uita la mine, fara sa-mi poata veni în ajutor. De sus coborâse D-na Ghica, întrebând:

– Ce-i asta, Domnule Prefect?

Acesta i-a raspuns:

– Te arestez si pe d-ta!

Mai al o parte, am zarit si pe procurorul Buzea, asistând la cele ce se petreceau.

Apoi cu revolverele în mâna au perchezitionat pe rând pe cei din front. Cine se misca era lovit si trântit la pamânt.

Dupa aceasta, pe mine m-au pus la 10 m înainte, încadrat de 8 jandarmi cu baionetele la arma; pe ceilalti i-au încadrat la fel între 200 de jandarmi. Si ne-au pornit. Eu mergeam înainte, legat cu mâinile la spate si scuipat în obraz, iar ceilalti în urma mea. Am fost purtati asa pe toata strada Carol, prin fata Universitatii, pe str. Lapusneanu, Piata Unirii si Cuza-Voda, pâna la Prefectura de Politie.

Prefectul si cu politistii mergeau pe trotuar frecându-si mâinile. Jidanii ieseau plini de multumire în usile pravaliilor si-i salutau respectuos. Eu, de suparare, aproape nu mai vedeam înaintea ochilor. Simteam ca de acum s-a sfârsit totul. Câtiva elevi de liceu din cursul superior, trecând pe lânga mine, s-au oprit si m-au salutat. Au fost imediat prinsi, loviti si introdusi între cordoane.

Dupa ce am fost purtati aproape 2 km prin mijlocul orasului si prin fata populatiei jidanesti, în aceasta stare de umilire îngrozitoare, a fost bagati la Prefectura de Politie. Pe mine m-au aruncat asa legat într-o încapere infecta, iar ceilalti au fost tinuti în curte.

SUS, ÎN CABINETUL PREFECTULUI

Acolo sus, în cabinetul prefectului, tinerii prizonieri din curte erau chemati la interogatoriu unul câte unul. Prefectul statea la birou, iar ceilalti, peste 30 la numar, pe scaune în jurul sau.

– Ce v-a spus Codreanu?

– Nu ne-a spus nimic, Domnule Prefect, raspundea tânarul student sau elev.

Cel interogat era descaltat de ghete si legat cu lanturi la picioare. I se introducea între picioare o arma si apoi era ridicat cu talpile în sus, arma fiind tinuta pe umeri de doi soldati. Manciu dezbracat de haina începea sa bata la talpi cu o rânca de bou. Sarmanii copii, spânzurati cu capul în jos si loviti peste talpile picioarelor, neamiputând suporta durerile, începeau sa racneasca.

Vazându-se în fata calailor de comisari, rânjind cu pofta la înfioratorul tablou – în care copiii neamului românesc erau torturati de niste canalii platite de dusmani – departe de orice inima care sa plânga si sa intervina pentru ei, strigau:

– Ajutor!

Atunci, comisarul Vasiliu îi baga cu capul într-o caldare cu apa pentru ca sa nu se auda afara strigatele de durere si disperare.

Când, în sfârsit, durerile ajungeau la culme si simteau ca trupurile lor nu mai puteau suporta loviturile, atunci strigau ca declara totul.

Prefectul trecea la masa în asteptarea destainuirilor, iar ei, dezlegati de lanturi, priveau ametiti în jur. Apoi izbucneau în plâns si cadeau în genunchi în fata prefectului:

– Iarta-ne, Domnule, caci nu stim ce sa declaram.

– Nu? Nu stii? Mai ridicati-l odata, striga comisarilor si jandarmilor.

Si bietul copil, cu inima înghetata, privea cum i se fac din nou preparativele supliciului.

Din nou ridicati pe arma si spânzurati cu capul în jos si cu picioarele în sus. Din nou lovituri peste picioare. Din nou simteau cum cad peste talpile lor una câte una râncile prefectului nemilos. Talpile deveneau negre de sânge ca abanosul si picioarele umflate, încât tinerii nu se mai puteau încalta. Printre cei schingiuiti astfel au fost: copilul actualului procuror de Ilfov, Dimitriu, baiatul maiorului Ambrozie, caruia i s-a spart timpanul si care a ajuns si el comisar la aceeasi prefectura de politie si altii.

Batuti în modul acesta, erau dusi într-o camera separata, secreta. Pe la orele 9 m-au chemat pe mine. Cu mâinile legate si amortite m-au dus sus într-o camera doi jandarmi. Acolo, la birou, statea prefectul, iar în jurul lui, pe scaune, peste 30 de persoane, comisari, subcomisari si agenti.

M-am uitat în ochii lor. Poate din toti voi gasi pe vreunul cu durere. Nimic! O satisfactie generala. Surâdeau: seful Sigurantei, Botez, Dimitriu, directorul Prefecturii, comisarul Vasiliu, Clos si ceilalti.

Prefectul ia o coala de hârtie. Îmi scrie numele. Apoi:

– Cum te cheama exact?

– Sunt Corneliu Codreanu, student la doctoratul juridic si avocat în acelasi barou cu Dv.

– Pune-ti-l jos.

Trei, cu inima de sluga, se reped si ma trântesc jos, în fata biroului.

– Descaltati-l de ghete!

Doi ma descalta, unul de o gheata si unu de alta.

– Puneti-i lanturi!

Îmi leaga picioarele în lanturi.

Le spun:

– Domnule prefect, acum esti d-ta mai puternic, stapân pe viata si pe moarte, dar mâine când voi iesi de aici, ma voi razbuna pe d-ta si pe d-lui care m-a înjurat.

În acest moment aud zgomot si glasuri în sala.

Venisera profesorul Cuza, profesorul Sumuleanu si parinti de ai copiilor: col. Nadejde, maior Dumitriu, Butnariu, maior Ambrozie si altii, cu procurorul si cu medicul legist, profesor universitar Bogdan.

Prefectul si cu ceilalti sar de pe scaune si ies pe sala.

Aud pe prefect:

– Ce cautati aici? Va poftesc sa iesiti afara!

Aud glasul profesorului Cuza:

– Pe cine dai D-ta afara? Am venit în vizita la D-ta ca sa ne dai afara? Noi am venit cu procurorul ca reclamanti în contra d-tale.

– Jandarmi, dati-i afara!

Profesorul Sumuleanu se posteaza la usa camerei în care erau închisi cei batuti si spune:

– Domnule procuror, un plecam de aici pâna nu ni se deschide aceasta camera!

Mai multi comisari:

– Nu e nimeni în camera asta. E goala.

Profesorul Sumuleanu:

– Sa se deschida acum aceasta camera!

Cu interventia procurorului se deschide camera si sase tineri sunt scosi aproape pe brate de parintii lor si introdusi în cabinetul prefectului. Medicul legist, profesorul Bogdan, cerceteaza pe toti si elibereaza certificate medicale. Peste câteva ore sunt eliberati toti ceilalti din curte. Eu sunt însa retinut doua zile, dupa care sunt trimis la judecatorul de instructie.

Îmi da drumul. Îi spun:

– Domnule judecator de instructie, daca nu mi se va face dreptate, am sa mi-o fac eu singur.

M-am dus acasa. Acolo a venit profesorul Cuza cu Liviu Sadoveanu:

– Am auzit ca ai spus ca vrei sa-ti faci singur dreptate. Sa nu faci una ca asta. O sa raportam la minister si o sa cerem ancheta. Nu se poate sa nu ni se dea satisfactie.

Eu eram zdrobit sufleteste. Mi s-au naruit toate planurile. Am lasat în voia sortii si caramidaria si am plecat cu primul tren în Bucovina la Câmpulung. De acolo, pe cararile înverzite, m-am ridicat încet în munte, ducând poveri în suflet, durerile umilintei de ieri si chinurile nelamuririi pentru ziua de mâine.

Pare ca nu mai aveam nici un prieten în lume în afara de muntele acesta: Raraul, cu schitul de pe el. Sus, m-am oprit la aproape 1.500 m înaltime. Privesc peste munti si peste dealuri la sute de kilometri, dar nici o priveliste nu-mi putea alunga dinaintea ochilor privelistea infamiei si umilirii la care am fost expus, alaturi de tinerii mei camarazi. Plânsul lor îl auzeam si acum si ma durea.

Se însereaza!

Nici o tipenie de om. Numai copaci si vulturi care tipa la stânci.

Cu mine nu am decât sumanul si o pâine. Manânc putina pâine si beau apa dintr-un izvor care serpuieste printre pietre.

Îmi adun lemn cu lemn si-mi fac un adapost. O coliba. Aici în aceasta locuinta am ramas o luna si jumatate. Putina hrana de care aveam nevoie, mi-o aduceau ciobanii de la stâna lui mos Piticaru.

Stateam pe gânduri si-mi era rusine sa ma dau jos printre oameni. Oare ce pacate voi fi facut de mi-a trimis Dumnezeu aceasta nenorocire pe cao, tocmai acum când voiam sa încep un plan asa de mare si frumos?

Îi scriu lui Mota: „Nu stiu ce am: parca nu mai sunt eu! M-a parasit norocul. Ma urmareste pas cu pas nenorocul de o bucata de vreme ; de orice ma apuc, îmi merge rau. Si când în lupta nu te mai slujeste norocul, încep sa te paraseasca toti cei din jur. Cu 30 de victorii îi aduni, e suficient o singura înfrângere ca sa te praseasca.”

Sufletul îmi era strabatut de îndoieli. Eram la raspântie de drumuri. Luptam pentru tara si eram tratati ca inamici ai neamului. Eram loviti fara mila de guvern, de politie, de jandarmi, de armata.

Sa întrebuintam si noi forta? Ei sunt Statul: cu zeci de mii, cu sute de mii. Noi, o mâna de tineri, cu trup istovit de greutati, de foame, de frig, de închisoare. Ce forta suntem noi, ca sa putem avea macar o mica sansa de victorie? Daca încercam, vom cadea striviti. Si la urma, Tara zapacita de presa jidaneasca, va zice ca am fost niste nebuni.

Sa nu întrebuintam violenta si forta, cum o întrebuinteaza ei? Te provoaca, îti schingiuiesc oamenii, ti-i împrastie si te omoara.

Sa ne lasam omorâti? Dar pâna la vârsta noastra, noi n-am apucat sa scriem nimic si lumea nici macar nu va sti pentru ce ne-au omorât.

Mai bine sa plecam cu totii din tara. Sa plecam si sa blestemam; sa pribegim prin lumea larga. Mai bine sa cersim din tara în tara, decât sa fim umiliti aici pe pamântul nostru, pâna la ultima expresie a umilirii.

Sau sa cobor de aici cu arma în mâna si sa fac dreptate.

Sa înlatur fiara care s-a pus de-a curmezisul drumului si a vietii unui neam. Dar ce mai facem cu planurile noastre dupa aceea? Voi muri, atunci pe loc, ori voi muri în închisoare; caci eu nu mai pot rezista regimului din temnita. Mie-mi place libertatea. Daca nu o am, mor. Dar cu Mota ce fac? Caci o astfel de încercare înseamna sacrificare mea si sacrificare lui Mota, ale carui sorti de achitare vor scadea complet. Tot grupul nostru va fi sfarâmat. Degeaba toate gândurile noastre, toate planurile de organizare; totul se sfârseste aici.

O luna jumatate, stând acolo în vârful muntelui, m-au chinuit aceste gânduri fara sa le pot da o dezlegare. De griji, de chinuri, începuse sa ma doara pieptul si simteam cum mi se sleiesc puterile.

Eu fusesem un om aprig, caruia nimeni nu-i statea înainte. Aveam siguranta si încredere în puterile mele. Oriunde ma duceam, învingeam. Acum ma încovoiasera greutatile vremii!

Ma cobor. Las totul în voia sortii; au nu pot sa dau nici o dezlegare. De acum însa umblu cu revolverul la mine. Si la cea dintâi, cea mai mica provocare, trag; de la aceasta hotarâre nu ma va mai clinti nimeni.

Plec la caramidarie. Acolo, Grigore Ghica, ramas sef, si-a facut datoria în mod exemplar. Numarul caramizilor se înmultise în mod simtitor. Se facusera doua cuptoare de câte 40.000 de caramizi. Era pe 15 iulie. Baietii m-au primit cu duiosie. Pe santier nu se întâmplase nimic deosebit.

La Iasi am gasit schimbari. Comisarii care nu avea ghete în picioare, erau acum înnoiti din talpi pâna în crestet. Îmbracati de jidanime. Prefectura de politie avea automobil pus al dispozitie de jidani. Acestia se simteau stapâni absoluti. Erau de o obraznicie pe care nu o mai întâlnisem de la 1919, din timpul miscarilor comuniste, când se credeau în ajunul revolutiei si fiecare jidanas de peste Prut sau din Iasi îsi lua aere de comisar al poporului.

ÎNCERCAREA DE SFARÂMARE A BLOCULUI NOSTRU

Puterea iudeo-liberala a auzit de blocul nostru, de legamântul facut la Vacaresti. Ea îsi dadea seama ca în jurul acestui bloc studentimea se va ridica unitara. Nici nu înspaimânta mai mult pe jidani decât unitatea perfecta: blocul sufletesc al unei miscari, al unui popor. De aceea ei vor fi necontenit pentru „democratie” care are un singur avantaj si acela pentru inamicul natiei. Pentru ca democratia va sparge unitatea si blocul sufletesc al unui neam si în fata unitatii si solidaritatii perfecte a iudaismului din tara si din întreaga lume, natia, divizata în partidele democratiei, se va prezenta dezbinata si va fi înfrânta.

Tot astfel si în miscarea studenteasca: pâna acum, nefiind o unitate perfecta, jidanii gaseau fractiuni sau conducatori pe care îi convingeau masonic, adica le sugerau anumite idei, care nu aveau alt rost decât acela de a dezbina.

Or, grupul nostru se prezenta într-o unitate nezdruncinata si cu posibilitati de a strânge în jurul sau întreaga miscare studenteasca.

Si atunci, ne pomenim cu o nesfârsita serie de minciuni si de intrigi tesute cu grija, cu scopul de a-l rupe pe Mota de mine si pe ceilalti unul de altul.

Jidanii gaseau în mijlocul studentimii elemente slabe pe care le întrebuintau – fara ca ele sa-si dea seama – ca unelte. Facându-se ca li se încredinteaza mari secrete, lansau intrigi. Acestea ajunsesera sa prinda pâna si la parinti, care devenisera, unii dintre ei, cei mai îndârjiti adepti ai ruperii legaturilor fiilor lor cu acest grup.

Cum am putut rezista? Numai datorita prevederilor noastre de la Vacaresti. Noi ne-am dat seama, din primul moment, ca vom primi si acest atac clasic întrebuintat de masonerie si iudaism. Ne-am pus în garda. Asa încât, în momentul în care el s-a afirmat, noi am rezistat chiar în contra celor mai apropiate rude. Imediat când se semnala o intriga, ne adunam si o comunicam grupului întreg.

Dau cu aceasta ocazie un sfat tuturor organizatiilor, atragându-le atentia asupra acestui sistem care se întrebuinteaza frecvent si pretutindeni. Pentru pararea atacului: a) a nu se da niciodata crezare ori de unde ar veni informatia; b) a se comunica imediat încercarea de intriga grupului respectiv, persoanelor vizate si sefilor. În modul acesta atacul va fi respins.

LOGODNA

La caramidaria de la Ungheni, la 10 august 1924, în mijlocul camarazilor si al parintilor, am facut logodna cu d-ra Elena Ilinoiu, fiica d-lui Constantin Ilinoiu, controlor la calea ferata. Un om de o mare bunatate si de o mare delicatete sufleteasca. În casa lor m-am mutat dupa aceea si m-au primit cu bratele deschise, pe lânga cei cinci copii pe care îi mai aveau. familia aceasta mi-a fost un sprijin permanent în lupta pe care o duceam, prin îngrijirea si întretinerea ce mi-au asigurat-o tot timpul.

La 13 septembrie m-am dus acasa, la Husi, si mi-am sarbatorit în casa parinteasca ziua numelui si a nasterii.

Împlineam 25 de ani.

PROCESUL MOTA-VLAD

La 26 septembrie 1924, se fixase spre judecare procesul lui Mota si al studentului Leonida Vlad care procurase revolverul. Acesta se predase si el dupa câteva zile si ramasese arestat tot timpul cu Mota.

Am plecat la Bucuresti. Acolo au început dezbaterile în fata Curtii cu Jurati. Mota si-a sustinut cu tarie tema, ca tradarea trebuie pedepsita. Opinia publica satula de tradatori, urmarea cu viu interes si cu entuziasm desfasurarea procesului. Ea vedea în gestul lui Mota un început de actiune în contra tradatorilor si o dovada de sanatate morala. Gestul lui aparea ca o lumina în mijlocul vietii românesti, în care, veac de veac, luptatorii pentru neam au fost doborâti prin tradare.

Întreaga studentime de la toate universitatile a facut mari manifestatii pentru achitarea lui. La Bucuresti, în jurul Tribunalului, erau masati din nou mii de oameni, care doreau o viata noua pentru tara lor si cereau eliberarea lui Mota.

În zorii zilei, justitia populara a adus un verdict de achitare, primit în întreaga tara cu un mare entuziasm.

Mota, dupa ce-si vede parintii, paraseste Clujul si se stabileste la Iasi, conform legamântului nostru.

ÎN JURUL CELOR PETRECUTE LA GRADINA

Nelegiuirile de la 31 mai ne-au strivit sufleteste prin loviturile, umilinta si dezonoarea la care am fost expusi. O rana deschisa, care se adâncea tot mai mult, ne consuma viata si parca ne atragea spre mormânt.

Umilirea pe care o simti când ai fost dezonorat, tu si toti ai tai, îti da un sentiment de profunda durere, care te face sa ocolesti lumea din cauza rusinii de a te mai întâlni cu ea. Pare ca simti ca aceasta lume te dispretuieste, râzându-ti în fata, ca n-ai fost capabil sa-ti aperi onoarea; ca primejduiesti însasi societatea, lasând sa se creada, prin lasitatea ta, ca un zbir are putinta, nepedepsit, sa o dezonoreze si sa o loveasca dupa bunul sau plac.

Aceste dureri cresteau în masura în care încercarile noastre de a capata o satisfactie legala erau respinse cu un cinism care ducea la disperare. La procesele pe care cei lezati le intentasera, acestia riscau sa fie batuti din nou de politie, de asta data în chiar pretoriul justitiei si chiar în fata judecatorilor. Iar la urma, ieseau condamnati reclamantii.

Faptul petrecut la 31 mai n-a ramas fara rasunet. Extrag din ziare mai jos ecoul acestor fapte în lumea româneasca si în acelasi timp încercarile ei de a capata o satisfactie.

„Universul” din 8 iunie 1924, publica sub titlul:

POLITIA DIN IASI.

STUDENTII AU FOST BATUTI DE ÎNSUSI PREFECTUL POLITIEI

„Ni-l închipuim pe Dl. Manciu, prefectul politiei din Iasi, ca pe unul din cei mai straluciti politisti ai veacului trecut, ilustrat prin violenta si brutalitate.

Dl. prefect Manciu, desi politist din 1924 si într-un oras de carturari ca Iasii, si-a inaugurat sistemul de anacronice violente politienesti, anul trecut la congresul profesorilor universitari. D-sa a fost în stare sa tie în loc un congres de dascali universitari, fiindca asa-i dictau impulsiile politiste.

Degeaba s-a protestat apoi, caci Dl. prefect al politiei Iasi îsi avea temeiuri sprijinitoare politice, împotriva jignirii aduse celei mai alese categorii de intelectuali.

Si de atunci Dl. Manciu si-a continuat cu osârdie procedeele politienesti pe care le-a ilustrat mai ales zilele trecute, când a batut, a batut cu sete, a lovit cu staruinta, a însângerat cu rautate pe studenti si a ordonat apoi subalternilor d-sale sa-l imite cu aceeasi râvna de brutalitate.

Orice ar fi facut studentii de la Iasi, daca ar fi fost asasini chiar, nu trebuia sa fie batuti.

Întâi, sa se fi facut ancheta, sa se fi sesizat parchetul, sa fi fost arestati, legati în fiare dar nu snopiti în bataie.

Dl. prefect Manciu e desigur obligat în însarcinarile sale sa aplice si anume ordonante în ce priveste protectia animalelor. Credem chiar ca le aplica.

Prin urmare D-sa pazeste sa nu fie batuti caii, sa nu fie torturati porcii.

Si totusi Dl. Manciu, care va fi facut ca student, studii de drept penal si va fi citit ceva din literatura penala, pe care poate ca îi va fi recomandat-o chiar distinsul penalist, Dl. Iulian Teodorescu, care propovaduieste spulberarea actiunilor brutale si din puscarii, a batut personal pe studenti, i-a schingiuit, i-a umplut de sânge.

Dar daca studentii batuti nu vor fi vinovati de nici una din absurditatile ce li se arunca în spate?

Atunci? Bataia se întoarce?

E desigur nevoie de o ancheta judecatoreasca.

Dar mai e nevoie de o sanctiune care sa puna pe dl. Manciu în imposibilitate de a-si mai fortifica muschii pe capetele studentilor.”

B. Cecropide

„Universul” din 9 iunie 1924, continua, sub titlul:

„Ei au fost provocati de Politie si schingiuiti fara nici o vina. Un prefect de politie bataus. Manciu trebuie destituit.

Am scris într-un numar precedent asupra banditismelor savârsite de Dl. Manciu, prefectul Politiei din Iasi, împotriva studentilor.

Pentru azi vom reproduce câteva pasaje din Memoriul studentilor înaintat Ministerului de Interne.

Studentii zidari.

În memoriu se spune:

Studentimea crestina de la Universitate din Iasi a luat hotarârea înca de acum o luna, sa cladeasca prin munca proprie, un camin cultural…

Provocarea prefectului de politie.

Abia întruniti, ne-am si vazut înconjurati de o companie de jandarmi si întreg aparatul politienesc, în frunte cu prefectul Manciu.

În vreme ce noi stateam cu totii foarte linistiti, ei cu armele întinse s-au repezit asupra noastra încercând a ne înjura si a ne lovi în modul cel mai barbar posibil. Crezând ca vor gasi arme la noi ne-au perchezitionat pe toti fara a gasi ceva la vreunul. În timpul perchezitiei, au încercat sa introduca colegului Corneliu Zelea Codreanu un revolver si niste hârtii, contra carui fapt el a protestat. Pentru acesta a fost batut de catre politaiul Manciu, inspectorul Clos, comisarul Vasiliu si împreuna cu toti ceilalti agenti si jandarmi l-au legat ca pe cel din urma borfas. La fel ni s-a întâmplat si la o buna parte din cei ce eram acolo. Am fost declarati arestati si împrejmuiti de cordoane de armata, dusi la Prefectura de Politie.

Si copiii de pe drum au fost batuti.

Pe drum au fost întâlniti mai multi elevi de la diferite licee din localitate, care mergeau la parcul sportiv pentru a exercita jocul oina, convocati fiind de d-nii directori ai liceelor respective. Toti acestia au fost arestati si dusi împreuna cu noi, studentii, la politie dupa ce bineînteles au fost batuti în vazul tuturora, de însusi politaiul Manciu si ceilalti politisti. La politie au fost tinuti toata ziua. Pe o parte dintre noi ne-a batut pâna la lesin si ne-a eliberat: o parte am dat declaratii scoase prin amenintare, iar alta parte am fost eliberati fara sa ni se mai ia vreo declaratie.”

Si ca încheiere „Universul” adauga:

„Faptele de mai sus nu pot ramâne nepedepsite. Prefectul de politie Manciu, dovedit agent provocator si vinovat de torturarea studentilor de la Iasi, trebuie sa-si primeasca pedeapsa faradelegilor sale.”

Între altele „Universul ” din 10 Iunie 1924, publica sub titlul:

IASII SUB TEROARE PREFECTULUI DE POLITIE

„…Transportati în beciurile Politiei, acesti studenti au fost supusi la cele mai groaznice chinuri.

Unii dintre ei au fost spânzurati cu capul în jos, loviti peste talpile picioarelor cu vâna de bou. Studentul Corneliu Codreanu a fost legat, apoi palmuit si torturat de însusi prefectul de politie. Sanatatea lui este zdruncinata.

Ceilalti studenti arestati prezinta grave leziuni corporale.

Trei sute de studenti au reclamat faptele de mai sus procurorului general, cerând ca medicul legist sa examineze starea colegilor torturati.”

CUVÂNTUL D-LUI PROF. A. C. CUZA

În editia speciala a ziarului „Unirea” din 1 iunie 1924, Dl. Prof. A. C. Cuza publica un judicios articol din care extrag:

„Dar în fata acestor necontenite brutalitati si samavolnicii nenumarate, fara motiv – facute anume ca prin teroare sa îngrijeasca studentimea crestina – doua întrebari se pun hotarâtoare:

Ce vrea guvernul, care sustine un asemenea politai în fruntea unui oras ca Iasiul?

Ce vrea politaiul el însusi?

Voiesc ei însisi ca din mijlocul acestei continue enervari sa se produca reactiuni necugetate, la care se pare ca anume provoaca, pe fiecare zi?

Aceasta provocare este cu atât mai nedemna si mai iritanta, cu cât în acelasi timp politaiul Manciu se duce la întrunirile societatii jidanesti Macabi si se pune în fruntea acestor macabei sportivi cu care pleaca ostentativ în excursie, având în frunte steagul bicolor alb albastru.

Iar zilnic îl vezi tolanit în automobil – nu în cel cu care a calatorit deunazi la Ciurea – ci în acela nou care se pare ca i-a fost harazit prin subscriptie publica de comunitatea israelita din Iasi încurajându-l si prin ziare, la orice ocazie, pentru atitudinea sa în contra studentimii crestine.

Protestând cu toata indignarea contra acestei actiuni de provocare continua, cerem ca autoritatile superioare sa intervina pentru ca sa puna capat unei situatii nedemne si primejdioase, pe care Iasiul si studentimea lui crestina nu o mai pot tolera.”

A. C. Cuza

ÎNTRUNIRILE DE PROTESTARE CONTRA LUI MANCIU DIN 3 SI 5 IUNIE

S-au expediat urmatoarele telegrame:

MAJESTATII SALE REGELUI

„Fata de nelegalitatile politaiului Manciu împotriva studentilor si copiilor nostri loviti si insultati zilnic, voind a ne întruni, am fost împiedicati de politie si jandarmi cu toate ca procurorul a aprobat întrunirea.

Supunem respectuos Majestatii Sale plângerea noastra si rugam a fi ocrotiti. (Urmeaza 1200 semnaturi).”

MINISTERULUI DE INTERNE

„Copiii nostri luati de pe strada si salbatic maltratati de prefectul de politie Manciu, cerem ancheta imediata, urmata de sanctionari severe.

Loviti în sentimentele noastre parintesti si pierzând orice rabdare, asteptam neîntârziat dreptate.

ss. maior I. Dumitriu, maior Ambrozie, D. Butnaru, Elena Olanescu, Capitan Oarza, Gheorghiu etc.”

ACTIUNEA ROMÂNEASCA

Anul I, nr.2, 15 noiembrie 1924

sub semnatura cunoscutului publicist Dr. Ion Istrate, scrie:

„În ziua de 8 Iunie 1924 s-a tinut în sala Bejan o grandioasa manifestatie publica de protestare sub presedintia de onoare a d-lui general Tarnovschi. Au înfierat procedurile lui Manciu d-nii: prof. univ. A. C. Cuza, studentul Grigorescu în numele studentilor crestini, meseriasul Artur Rus, metalurgistul C. Pancu, prof. univ. C. Sumuleanu de la Facultatea de Medicina care a facut un tablou impresionant de ceea ce a vazut la politie: timpane sparte, urechi umflate, ochi însângerati, mâini rupte si picioare vinete de loviturile râncilor salbaticilor lui Manciu.

Declara ca de ar fi avut un copil care sa fi fost schilodit de barbarul din capul politiei n-ar fi ezitat o clipa sa-i zboare creierii canaliei. Vorbeste apoi d. maior I. Dumitriu care încheie: am încredere ca justitia tarii ne va face dreptate. Altfel, jur aici în fata Dvs. si voi sti sa-mi respect juramântul, ca-mi voi face singur dreptate.

Mai vorbeste avocatul Bacaloglu, meseriasul Cristea, avocatul Nelu Ionescu si profesorul Ion Zelea Codreanu. La urma s-a votat o motiune de protestare prin care se cerea justitiei satisfactie si guvernului destituirea lui Manciu.”

UN AVERTISMENT ZADARNIC

În „Tara Noastra” nr. 24 din 15 iunie 1924, cunoscutul scriitor Al. O. Teodoreanu publica un articol din care reproducem urmatoarele pasagii:

„Justitia chemata sa-si spuna cuvântul îi declara pe toti studentii arestati nevinovati si dispune da fie pusi imediat în libertate.

Studentul Zelea Codreanu e mentinut totusi arestat, trimis judecatii de catre politaiul Manciu care e si avocat, pentru complot.

Cele mai elementare manuale de drept si cel mai bun simt ne spun ca în casatorie, duel sau complot nu poate figura o singura persoana.

Pentru a da o calificare ca cea de mai sus, cel de la care emana trebuie sa se gaseasca într-o particulara stare de ebrietate, care sa-i permita viziunea cel putin dubla.

Prin urmare cu el nu putem vorbi.

E loc însa în numele întregii suflari românesti, ultragiata, din care scoatem, bucurosi si fara paguba pentru nimeni, pe timizii ei reprezentanti din parlament si presa, sa întrebam guvernul, daca socoate util sa lase sanctiunea (inevitabila) în sarcina celor lezati si daca nu gaseste oportun s-o previna.

Întariti de cuvântul hotarâtor al justitie nu ezitam a taxa complotul de la Iasi ca o ticaloasa înscenare…”

Al. O. Teodoreanu

SE ORDONA ANCHETA ADMINISTRATIVA

MEMORIUL D-LUI AMBROZIE

În urma celor întâmplate a venit în ancheta inspectorul administrativ Vararu. Iata memoriul înaintat de dl. maior Ambrozie, inspectorului Vararu:

„Domnule Inspector,

Hotarât lucru ca dl. ministru de interne, dorind sa stie adevarul adevarat asupra celor raportate de noi telegrafic cu schingiuirea fiilor nostri, v-a trimis pe Dvs. si, cum credem ca doriti a face completa lumina, am facut acest memoriu cu naratiunea faptelor.

Faptul s-a petrecut dupa cum urmeaza: era lucru stiut în Iasi de catre directorii de scoli si de parintii elevilor, ca acestia fabrica caramida la Ungheni, pentru a construi o casa proprie în Iasi si ca, lucreaza la o gradina de zarzavat pusa la dispozitia lor de D-na Ghica, în str. Carol. O parte din studenti si elevi se întrunea odata pe saptamâna, sub conducerea studentului Zelea Codreanu, când se facea repartitia la munca, adica: 40 studenti erau trimisi la Ungheni la facerea de caramizi, iar 20-25 elevi erau repartizati pentru a uda gradina de zarzavat.

Despre cele aratate mai sus a aflat si prefectul de politie; pentru ce oare nu ar inventa ceva de senzatie la Iasi, de exemplu complot, mai ales ca jurnalele din Iasi sunt socotite ca o proprietate a D-sale si-i vor bate în struna si atunci; zis si facut. În ziua de 31 mai 1924, ora 4.30-5.00 dimineata, când stia ca în curtea D-nei Ghica erau adunati vreo 65 studenti si elevi, a dat navala peste ei cu întregul aparat de politie si cu multa armata, dupa gravitatea faptului închipuit.

Mintea omeneasca refuza sa priceapa ce s-a petrecut atunci, când studentii si elevii au fost înconjurati de ca cei mai ordinari criminali si chiar pe loc loviti barbar de agenti, armata si chiar de politaiul Manciu.

Dupa o jumatate de ora, cu totii, în cap cu studentul Zelea Codreanu, bine încadrati si în convoi, mergeau la vale pe strada mare catre politie; în drum au întâlnit un alt grup de elevi de liceu, care din ordinul profesorilor mergeau la joc de oina la Copou. Acestia, fiindca si-au permis luxul sa salute pe cei aflati în fiare, imediat au fost arestati, batuti si dusi la politie, ca complici cu cei dintâi.

Ajunsi la politie, prefectul, fara sa anunte parchetul, dupa gravitatea faptului, a început singur interogarea. Deci si bataia, maltratarea si schingiuirea studentilor si elevilor, pentru a declara ca au luat parte la complot si sa spuna ce stiu. Dar ce era sa spuna acestia, când nu stiau nimic? Aproape toti studentii si elevii au fost batuti. Mai grav însa au fost:

1. fiul meu, Cezar Ambrozie, elev clasa a VIII-a, seminarul pedagogic, caruia prefectul, personal, i-a aplicat lovituri peste cap cu rânca de bou, iar la urma, fiindca nu a raspuns cum vroia el, i-a aplicat un pumn puternic peste urechea stânga, spargându-i timpanul;

2. elevul Dumitriu Spinti, fiul maiorului Dumitriu; acesta a fost legat cu lanturi de ambele picioare si întors cu capul în jos; dupa ce i-a bagat o arma printre picioare (tinuta de sergentul Cojocaru si caporalul Teodoroiu), a fost batut la talpi cu rânca, personal, de prefect, pâna când a lesinat;

3. elevul de scoala Gurguta Gh. a fost legat de mâini si picioare si pus cu fata în jos pe podea apoi batut cu rânca, iar pentru a nu se auzi tipetele sale, i s-a pus în dreptul gurii un lighean cu apa si un agent avea grija sa-i apese cu capul în apa când striga mai tare.

La toate schingiuirile acestea, au fost de fata si doi ofiteri de jandarmi: capitanul Velciu si locotenentul Tomida, pe care, nu cred ca demnitatea de ostas sa-i lase a nu spune adevarul, desi nu era de demnitatea lor de a sta acolo, întrebuintând oameni de trupa sa schingiuiri si întrebuintând o arma militara ca unealta de tortura, când este stiut ce menire are aceasta.

Dupa spusele studentilor si ale elevilor, în timpul când politaiul Manciu se îndeletnicea cu asemenea operatii, au trecut în cabinetul sau d-nii procurori Culianu si Buzea. Cred ca d-lor vor arata adevarul.

Toate bataile si schingiuirile nu au încetat decât mai târziu, când domnul prim-procuror Catichi a venit la politie, fiind cerut de o comisie compusa din d-nii: profesor Cuza, Sumuleanu, avocat Bacaloglu, colonel Nadejde si medicul legist Bogdan care a constatat cele aratate în copie dupa actul alaturat si chiar în localul prefecturii.

Dupa cum vedeti, Domnule Inspector, noi pâna astazi am procedat legal, adica:

1. am chemat pe domnul prim-procuror si medicul legist chiar la prefectura, unde am constatat bataia studentilor si elevilor;

2. am dat în judecata pe schingiuitori la Judecatoria Ocolului II;

3. am sesizat parchetul, unde s-a trimis si actul medico-legal, afacerea fiind repartizata d-lui jude instructor Ieseanu;

4. ca oameni de onoare si ofiteri am fi putut cere d-lui Manciu satisfactie pe calea armelor, dar d-sa este descalificat de când a refuzat sa se bata în duel cu capitanul Ciulei.

În mod cinstit, acesta este adevarul.

Va rog a cunoaste, ca între toti parintii ofensati, suntem doi ofiteri superiori, care pâna în prezent, fiindca am procedat legal, suntem descoperiti, deoarece nu ni s-a dat nici o satisfactie pâna astazi de catre nimeni. Credinta noastra este ca dl. ministru de interne ne va da satisfactie completa, dând în judecata pe prefectul Manciu pentru faptele aratate si va interveni la Ministerul de Razboi, caci prefectul Manciu, fiind ofiter de rezerva (sublt. de rezerva Manciu face parte din Reg. 10 Vânatori, iar pentru mobilizare este la adapost la atelierul de reparatie al Corpului III Armata) cu buna stiinta a schingiuit pe copiii camaradului superior fata de gradul sau.”

Maior (ss.) Ambrozie

Rezultatul anchetei este urmatorul:

1. prefectul Manciu a fost decorat cu „Steaua României” în gradul de comandor;

2. toti comisarii care ne-au schingiuit au fost avansati;

3. încurajati de aceste masuri, ei dezlantuie o noua prigoana în contra noastra, de asta data extinsa în întreaga Moldova. Orice comisar, pentru a-si face o sursa de venituri de la jidani sau pentru o avansare, punea mâna în piept unui student, îl batea pâna la sânge în strada sau la politie, fara a fi obligat sa raspunda pentru faptele sale.

ZIUA FATALA, 25 OCTOMBRIE 1924

În atare conditiuni sufletesti si de fapt m-am prezentat la Judecatoria Ocolului 2 Iasi, sâmbata dimineata, ca avocat alaturi de colegul Dumbrava, în procesul colegului Comârzan, schingiuit de Manciu.

Prefectul s-a prezentat cu întreaga politie si în plina sedinta, în fata avocatilor si a judecatorului Spiridoneanu care prezida, s-a napustit asupra noastra.

În aceste împrejurari, cu riscul de a ma pierde, strivit de cei douazeci de politisti înarmati, am scos revolverul si am tras.

Am tintit în cine se apropia de mine.

Primul, a cazut Manciu. Al doilea, a cazut inspectorul Clos, al treilea, un om cu mult mai putin vinovat, comisarul Husanu.

Ceilalti au disparut.

Peste câteva minute, în fata Judecatoriei, se gaseau câteva mii de jidani, care cu mâinile ridicate în sus si cu degetele crispate de ura, asteptau sa ies pentru a ma sfâsia.

Eu am luat în mâna dreapta pistolul, în care mai aveam cinci cartuse si cu stânga am apucat de brat pe d-l Victor Climescu, avocat din Iasi, rugându-l sa ma însoteasca pâna la Tribunal.

Am iesit si astfel am strabatut printre jidanimea care urla, dar care a avut totusi bunul simt ca, în fata revolverului, sa-mi faca loc.

Pe drum m-au prins jandarmii, m-au despartit de domnul Climescu si m-au introdus în curtea Prefecturii de Politie. Aici comisarii au sarit pe mine sa-mi ia revolverul. Era singurul prieten pe care-l mai aveam în mijlocul acestei nenorociri. Mi-am adunat toate puterile opunând, cinci minute, rezistenta, ca sa nu-l scap din mâna. Dar pâna la sfârsit am cedat. Mi s-au legat mâinile la spate cu lanturi si am fost asezat între patru soldati cu baioneta la arma.

Peste putin, m-au scos din biroul în care eram si m-au dus în fundul curtii, asezându-ma lânga un gard înalt. Jandarmii s-au retras si m-au lasat singur acolo. Am banuit ca vor sa ma împuste. Am stat asa mai multe ore pâna seara târziu, asteptând sa fiu împuscat. Aceasta asteptare nu mi-a provocat nici un sentiment.

Vestea tragicei razbunari s-a raspândit cu o viteza în adevar fulgeratoare. La camine, când s-a aflat, a fost o adevarat explozie. De al toate cantinele si caminele, studenti si studente s-au ridicat si au pornit în fuga pe strazi, coborând spre Piata Unirii. Aici au manifestat îndelung cântând, apoi au încercat sa se îndrepte spre Prefectura de Politie. Dar armata, care sosise între timp, i-a oprit cu mare greutate. Am auzit cântecul studentilor si, desi eram în lanturi, ma bucuram ca ei au fost eliberati.

Târziu am fost chemat sus, în acelasi cabinet al supliciilor, unde acum la masa era instalat judecatorul de instructie Esanu, acela caruia ma plânsesem acum patru luni, cerându-i sa mi se faca dreptate. M-a interogat sumar dupa care mi-a lansat mandat de arestare.

Am fost urcat în duba si dus la Galata, sus pe deal, deasupra Iasiului, în jurul Mânastirii zidita de Petre Schiopul, Domnul Moldovei.

Am fost introdus într-o camera în care mai erau 10 arestati. Acolo mi s-au luat lanturile. Cei din camera mi-au dat un ceai dupa care m-am culcat. A doua zi, am fost pus la secret. Singur, într-o camera cu ciment pe jos, cu un pat de scânduri, fara patura, fara perna si închis cu lacat. Camera avea doua geamuri vopsite cu var pe dinafara. Nu vedeam nimic. Un perete era asa de umed încât curgea apa pe el. În prima zi, un gardian – Mos Matei – mi-a aduso pâine neagra. A deschis usa si mi-a întins-o, caci nici el nu avea voie sa intre înauntru. Nu-mi era foame deloc. Noaptea m-am culcat pe scânduri si m-am învelit cu sumanul. Sub cap n-am putut sa-mi pun nimic. Mi-a fost frig.

Dimineata, am fost scos afara doua minute, apoi din nou închis. În cursul zilei, studentul Miluta Popovici, care era arestat, s-a putut apropia de fereastra, a sters geamul cât un vârf de deget, prin care puteam sa vad afara. Apoi s-a dus la o distanta de 20 m si cu mare atentie îmi facea semne cu degetele. Am înteles ca-mi facea semnalizare prin alfabetul Morse. Astfel, am putu afla ca fusesera arestati din nou toti Vacarestenii: Mota, Gârneata, Tudose Popescu, Radu Mironovici, afara de Corneliu Georgescu pe care nu-l prinsesera. Ei fusesera adusi în aceeasi închisoare si pusi toti într-o camera. Am aflat ca fusese adus si tatal meu. A doua noapte am dus-o mai rau. Mi-a fost foarte frig si nu am putut atipi deloc. Aproape toata noaptea m-am plimbat prin camera.

Dimineata, iar m-au scos afara doua minute si iar m-au închis; Mos Matei mi-a dat o pâine. La ora 12 mi s-au pus catusele cu lacat la mâini. Am fost urcat în duba si dus la Tribunal pentru confirmarea mandatului. Dupa confirmare, readus la Galata, m-am vazut din nou în aceeasi camera întunecoasa. Afara începuse vreme rea. Lipsit de foc, m-a cuprins frigul. Am încercat sa adorm pe scânduri. Am atipit vreo jumatate de ora, dar ma dureau oasele. Din cauza frigului de venea de la cimentul de jos, începusem sa am dureri la rinichi. Vazând ca-mi pierd puterile, am facut apel la vointa si la gimnastica. Toata noaptea, din ora în ora, ma sculam, faceam câte zece minute gimnastica si cautam cu îndârjire sa ma mentin în puteri.

Ziua urmatoare nu ma simteam bine. Îmi scadeau puterile vazând cu ochii, cu toata lupta pe care o duceam cu ajutorul vointei si încapatânarii. Noaptea care a urmat, frigul a fost mai mare si vointa n-a mai functionat; am fost doborât. Mi s-a întunecat înaintea ochilor si am cazut. Cât ma tinuse vointa, nu aveam nici o grija. Îmi dadeam seama ca de acum e de rau. Îmi tremura tot corpul si nu ma puteam opri. Cât de grele erau noptile acelea care pareau ca nu se mai sfârsesc!

A doua zi a venit procurorul si a intrat în celula la mine. Am cautat sa ascund starea în care ma aflam.

– Cum stai aici?

– Foarte bine!… Domnule procuror.

– Nu ai nimic de raportat?

– Nu am nimic.

Am mai ramas asa timp de 13 zile; apoi mi s-a facu putin foc. Mi s-a dat asternut si rogojini care au fost puse pe perete. O ora pe zi, mi se îngaduise sa stau afara. Într-una din zile i-am zarit pe Mota si pe Tudose, departe în fundul curtii si le-am facut semn. Tot atunci am aflat ca tatal meu fusese eliberat. De asemenea, Dl. Liviu Sadoveanu, Ion Sava si înca un student care fusese si el arestat.

DOUA ARTICOLE ÎN JURUL CAZULUI MANCIU

Afara, a doua zi dupa întâmplarea din Târgul Cucului, a aparut în „Cuvântul Iasiului” din 27 octombrie 1924, un articol al lui Nelu Ionescu, avocat, fost presedinte al Societatii Studentilor în Drept, din care extrag:

„Comentariile facute de presa liberala jidaneasca în jurul mortii lui C. Manciu, sunt de rea credinta si interesate; ele pornesc de la falsificarile grosolane de fapte, pentru a face cu orice pret un erou din cel ce nu a fost decât un instrument si a da pe seama unor pretinse comploturi fascisto-antisemite, ceea ce nu a fost decât consecinta inevitabila a unui regim de ilegalitati si abuzuri.

Studentii au fost împiedicati cu forta sa intre sa se închine la Mitropolie, au fost împiedicati sa ia masa în comun la restaurant, au fost bruscati si împiedicati sa circule pe strada, împiedicati sa se întruneasca în universitate, împiedicati sa se întruneasca la sediul societatii lor, împiedicati sa-si lucreze gradina pentru propriul lor camin, batuti pe strada, în beciurile politiei si în pietele publice de la cel din urma zbir, pâna la acela care mai deunazi fusese prefectul de politie al acestui oras.

Studentii cu o stapânire de sine demna de admirat si cu o încredere în justitie care le face cinste, au deschis o serie de procese în contra prefectului Manciu si a subalternilor lui, pentru loviri grave, abuzuri de putere si atentate la libertatea individuala, cu credinta în hotarârea justitiei.

Acest gen al studentimii nu a fost înteles. Si cu regret spunem ca justitia nu a raspuns sperantelor, pe care o tinerime întreaga însufletita de cel mai cald sentiment de legalitate si ordine si-a pus-o în ea.

Studenta Silvia Teodorescu, lovita de catre Manciu în plina strada cu piciorul în spate, în strada Carol, în ziua de 11 decembrie 1923, în dreptul casei colonelului Vesla – fapt afirmat si depus prin prestare de juramânt de numerosi martori – nu numai ca nu reuseste sa-l condamne pe Manciu în fata Jud. de Ocol I Urban, dar reclamanta ramâne condamnata pentru ultraj, întrucât judecata constata ca în timpul loviturilor ar fi adresat lui Manciu cuvintele: aceasta este o salbaticie.

În seara de 14 decembrie 1923, studentul de la drept Lefter, Galati, în momentul în care intra în hotelul Bejan, unde locuia, fara nici un motiv a fost înconjurat de o banda de politisti si jandarmi, care împreuna cu Manciu si din ordinul lui l-au lovit cu tesace, bastoane, paturi de arma, picioare si pumni, pâna ce a cazut jos în nesimtire, dupa care târât de toti acestia a fost zvârlit fara de nici un ajutor pe o strada laterala.

Studentul Lefter a facut proces lui Manciu si Manciu a fost achitat fara sa aiba nevoie sa depuna macar un singur martor în contra dovada.

Dar barbaria si salbaticia de asta vara, care lucrau la gradina imobilului Ghica:

25 de studenti batuti hoteste la talpi timp de o zi întreaga, fapt constatat de primul-procuror si medicul legist al Tribunalului pentru fapte închipuite care macar n-au fost de natura sa motiveze o instructie în privinta lor.

Dar nu numai atât, studentii au cerut si o ancheta administrativa. Aceasta a avut loc asta vara si s-a efectuat de Dl. Vararu, care a ramas profund indignat de abuzurile constatate, dar asupra carui raport Ministerul de resort a pus ordinul de decorare al lui Manciu cu Coroana României.

Iata omul care a murit: de morti nu se spune decât bine, dar aceasta nu ne împiedica sa spunem adevarul.

Manciu suprima întruniri, Manciu te împiedica sa intri la Mitropolie, Manciu batea în strada, la Politie si în Piete, insulta pe cei care reclamau, ameninta pe aparatorii lor, Manciu lovea cu o bestialitate de posedat la adapostul cordoanelor de agenti si jandarmi, atunci când studentii legati de mâini si de picioare nu puteau zvârli prin ploaia de scuipat si lovituri a subalternilor lui inconstienti, decât priviri de dispret si momentana resemnare.

Iata omul datoriei si iata ce fel de ordine facea acest om!

Opinia publica este alaturi de Corneliu Codreanu. Ei îi plac gesturile hotarâte si apreciind mobilul superior al acestui gest, care avertizeaza un regim si serveste o idee, îl dezlantuie de considerentele obisnuite de incriminare a unor atari fapte, îl justifica în totul si-l aproba în special.

Personal salut gestul eroic al lui Corneliu Zelea Codreanu, care ramâne si de aceasta data intransigent pe chestiuni de onoare si hotarât când este vorba de demnitate.”

Peste câteva zile, în ziarul „Unirea”, din… oct. 1924, apare articolul profesorului Cuza:

MOARTEA PREFECTULUI MANCIU, SISTEMUL FATAL SI URMARILE LUI

„Politia din Iasi – de un an încheiat – traieste o adevarata tragedie cu ultimul act pe care îl stim, datorita înlantuirii fatale a faptelor, ale caror victime au cazut:

Prefectul Manciu, Inspectorul Closs, subcomisarul Husanu si nu mai putin, studentul doctorand Corneliu Zelea Codreanu.

Prefectul Manciu a murit; subcomisarul Husanu se lupta cu moartea; inspectorul Closs are o rana adânca; Corneliu Zelea Codreanu zace în închisoare.

Ce este aceasta tragedie care face atâtea victime? În ce fel putem vorbi de înlantuirea fatala a faptelor? Cine sunt vinovatii?

Manciu a fost prefectul de politie al D-lui G. G. Mârzescu.

Numai în calitatea aceasta a fost adus si mentinut pâna la urma – cu toate excesele de care s-a facut vinovat – la Prefectura Politiei. Ceea ce o dovedeste cu prisosinta, ca a fost aprobat; ca a lucrat dupa un plan stabilit, din inspiratia directa a D-lui G. G. Mârzescu, care-l sustinea, sunt distinctiile ce i s-au acordat, meritele lui în serviciu si înaintarile personalului sau.

Sistemul fatal inspirat lui Manciu a fost terorizarea studentimii crestine; ca sa se dea satisfactie jidanilor si sa se faca dovada ca ordinea se poate mentine prin mijloace energice.

Sistemul fatal, nefericitul Manciu, lipsit de orice însusiri speciale, l-a pun în aplicare, cu o deosebita brutalitate fata chiar de profesorii universitari: debutând în cariera cu prilejul adunari generale a Asociatiei profesorilor universitari din România, care s-a tinut la Iasi, sub presedintia eminentului nostru coleg, Dl. Prof. Gavanescul, în zilele de 23, 24 si 25 septembrie 1923.

Prefectul Manciu a insultat Universitatile si a brutalizat si arestat pe studenti fara nici o vina ceea ce a provocat protestarea profesorilor lor, cerând satisfactie.

Comisiunea celor 4 Universitati – compusa din d-nii profesori: Dr. Hurmuzescu – Bucuresti; Dr. Sumuleanu – Iasi; M. Stefanescu – Cluj si Hacman – Cernauti a redactat apoi, imediat în sedinta chiar, urmatoarea telegrama cu trei adrese: 1. D-lui Presedinte al Consiliului de Ministri; 2. D-lui Ministru de Interne; 3. D-lui Ministru al Instructiei Publice, semnata de Dl. I. Gavanescul:

Asociatia Generala a Profesorilor Universitari din România, în sedinta sa de deschidere, blameaza interventia jignitoare a politiei Iasi si strâns unita în jurul Presedintelui, cere autoritatilor superioare cercetarile cuvenite si sa i se dea deplina satisfactie.

Presedintele Asociatiei (ss) I. Gavanescul

Aceeasi comisie redacteaza si trimite d-lui Primar la Iasiului urmatoarea adresa:

Domnule Primar

Asociatia Generala a Profesorilor Universitari, în sedinta de deschidere, vazând masurile jignitoare ale d-lui Prefect de politie, fata de congresul ei, regreta ca, în starea sufleteasca în care a fost pusa, nu poate lua parte la banchetul oferit de Primaria orasului, multumindu-va pentru bunele dvs. intentiuni.

Presedintele Asociatiei (ss) I. Gavanescul

Sustinut cu mandat imperativ, ca sa terorizeze studentimea, Manciu a lucrat în conformitate cu scopurile urmarite si dupa planul stabilit: mergând pe caile fatalitatii. Vom enumera pe scurt fapte petrecute, numerotându-le:

1. Introducerea politiei si armatei în Universitate, la 10 decembrie 1923.

Cu prilejul manifestatiilor studentesti care au urmat, printre altii a fost batut asa de grav de politie studentul G. Manoliu, încât îmbolnavindu-se de icter, a murit peste câteva zile.

2. Brutalizarile de la gara. Cu prilejul sosirii profesorului Ion Zelea Codreanu la Iasi, dupa eliberarea sa din închisoare, prefectul Manciu s-a aruncat înca o data fara nici un motiv cu politia si armata asupra cetatenilor si studentilor care venisera la gara sa-l primeasca, brutalizându-i si gonindu-i pe strazi ca pe niste raufacatori.

3. Vizita Printului Carol. Cu prilejul acestei vizite Manciu a înscenat alte scandaluri, care au facut pe studenti sa se plânga Altetei Sale Regale.

4. Scandalul de la Teatrul Sidoli. Artistii români retrasi de la Opera, venind la Iasi, studentii le-au facut o manifestatie de simpatie. Aceasta manifestatie absolut pasnica, a dat prilej prefectului Manciu sa însceneze înca un scandal împotriva studentilor, care au fost batuti si împrastiati cu brutalizari odioase.

5. Complotul din strada Carol. Prin buna vointa a d-nei Constanta Ghica, în gradina d-sale din str. Carol, studentii au plantat o bucata de teren cu zarzavaturi, pentru întretinerea lor. În ziua de 31 Mai, în anul acesta, pe când studentii se adunasera la lucru, a aparut prefectul Manciu, cu toata politia si jandarmii având baioneta la arme si au arestat pe studenti. Corneliu Zelea Codreanu a fost descins si legat cu brâul sau, cu mâinile la spate si condus astfel pe strazi împreuna cu alti 25 de studenti si elevi la politie, unde au fost crunt batuti.

Corneliu Zelea Codreanu, ofiter de rezerva, doctorand în drept, a fost lovit peste fata si insultat în mod trivial cu cele mai degradatoare injurii.

Elevul Ambrozie, fiu al maiorului veteran Ambrozie, a fost batut cu palmele peste obraz, pâna ce i s-a spart timpanul, fapt constatat cu certificatul medicului legist Prof. Dr. Gh. Bogdan.

Ceilalti studenti si elevi au fost batuti la talpi cu râncele de bou, spânzurându-i de picioare si vârându-i cu capul în caldari cu apa ca sa nu poata striga.

Parintii copiilor batuti: dl. maior Ambrozie, Dimitriu, Butnaru, au reclamat de prefectul Manciu, Ministerului si l-au dat apoi în judecata, înaintea careia Manciu a avut atitudini revoltatoare.

Nu numai ca Prefectul Manciu a fost mentinut, dar a fost rasplatit pentru atitudinea lui si încurajat ca sa-si aplice sistemul fatal, mai departe.

Presa jidaneasca îi aduce zilnic cele mai mari laude, slavindu-l ca pe un salvator al ordinii si ca pe un om superior.

Guvernul, având ca reprezentant la Iasi pe G. G. Mârzescu, în loc sa dea curs celor stabilite de inspectorul Vararu, a decorat pe Manciu cu Coroana României si a înaintat personalul de care s-a servit pentru savârsirea nelegiuirilor lui. Astfel comisarul Closs, unul dintre cei mai vinovati, a fost înaintat ca inspector.

Justitia, având ca ministru pe acelasi G. G. Mârzescu, sustinatorul lui Manciu, în loc sa intervina energic si repede împotriva abuzurilor savârsite, a condamnat pe victimele lui.

Jidanimea din Iasi satisfacuta a daruit prefecturii un automobil pe care Manciu l-a primit în scandalul tuturor românilor, provocând astfel si mai mult resentimentul studentilor cu deosebire: vazând pe Manciu ca-i sfideaza din automobilul jidanilor, cu care se plimba falnic pe strazi.

Mentinut, sustinut si încurajat în modul acesta, prefectul Manciu, prin temperament, impulsiv, lipsit de orice rezerva launtrica, si-a închipuit ca a atins culmea gloriei prin aplicarea sistemului sau.

Înlantuirea fatala a faptelor: l-a adus pe prefectul Manciu la ultimul act al tragediei.

Corneliu Zelea Codreanu a fost în legitima aparare.

Raspunderea mortii prefectului Manciu o are acela în primul rând, care l-a pus si l-a sustinut în fruntea politiei:

Ministrul Justitiei G. G. Mârzescu.

Raspunderea o are presa jidaneasca si toti acei care l-au îndemnat si l-au încurajat, felicitându-l sa-si aplice sistemul fatal.”

GREVA FOAMEI

Cu vreo 10 zile înainte de Craciun, Mota, Gârneata, Tudose si Radu Mironovici au declarat greva foamei si a setei, fiind arestati de 60 de zile, fara sa aiba nici o vina. Ei spuneau: ori eliberarea, ori moartea.

Încercarea diferitelor autoritati de a vorbi cu ei dadea gres, deoarece se baricadasera în camera lor, nemailasând pe nimeni sa intre.

Tinerii acestia devenisera înca de mult o icoana a întregii studentimi române. Un simbol. Când s-a auzit afara de greva lor, studentii si lumea au înteles gravitatea faptului, cunoscându-le puterea de hotarâre. Sa moara acesti tineri între zidurile Galatei? Spiritele lor erau atât de agitate la Iasi si la Cluj, încât ar fi urmat o razbunare în masa asupra acelora pe care multimea i-ar fi crezut vinovati. Nu numai studentii, dar oameni batrâni si cu situatie în societate strigau în gura mare: Daca acesti copii mor acolo cu totii, tragem cu revolverele. Guvernul a început sa simta ca se afla în fata unei hotarâri si a unei încordari generale; ca natia aceasta a început sa aiba vointa si demnitatea ei.

Tatal meu a lansat atunci în Iasi un manifest din care extrag:

CHEMARE

Frati Români,

„Studentii: Ion I. Mota, Ilie Gârneata, Tudose Popescu si Radu Mironovici, mentinuti de doua luni în închisoarea Galata, au declarat marti, la ora 1 p.m., greva foamei si a setei.

Au luat aceasta grea hotarâre fiindca sunt cu totul nevinovati, fiindca tot nevinovati au stat în temnita de la Vacaresti si fiindca au vazut ca anumiti oameni politici, voiesc prin temnita nedreapta sa le ruineze încetul cu încetul sanatatea si viata.

Pe acesti tineri eroi, floarea cea mai aleasa a viitorului tarii, Dumnezeu i-a înzestrat între altele cu o vointa de otel. Deci, hotarârea lor de a muri prin foame si sete – spre a protesta contra nedreptatii ce li se face si contra robiei neamului nostru de catre jidani prin mijlocirea anumitor politicieni – nu este o gluma, ci o grava hotarâre.

ORI ELIBERARE, ORI MOARTE!

Frati Români

Vom astepta oare sa vedem peste 2-3 zile trecând în patru sicrie trupurile acestor eroi?

Batrâni si tineri, gânditi-va: în cele patru cosciuguri nu ar fi trupurile celor patru studenti, ci în ele ar fi trupurile propriilor vostri copii.

Datoria noastra a tuturora este sa luam grabnice masuri de protestare contra acestui guvern si prin protestare legala si pasnica, dar energica si neînfrânta, sa oprim nelegiuirea, sa oprim asasinare copiilor nostri.”

În sarbatorile Craciunului, dupa unsprezece zile de greva a foamei si a setei, ai au fost eliberati. Erau însa asa de slabiti, încât au fost scosi din închisoare pe targa si dusi la spital. Unii iesisera dintr-o grea închisoare, de abia de câteva luni, iar Mota numai de o luna, dupa un an de închisoare nedreapta, asa încât puterile lor erau sleite.

Urmarile acestei greve le mai suporta unii dintre ei si astazi, dupa zece ani, iar bietul Tudose le-a dus cu el în mormânt.

SINGUR LA GALATA

În aceeasi celula umeda si întunecoasa, stând pe marginea tare a patului cu bratele la piept si cu capul aplecat de greutatea gândurilor, trece timpul minut dupa minut.

E grozava singuratatea!

Cu parere de rau ma gândesc la acele versuri:

„Gaudeamus igitur

Juvenes dum sumus.”

Sa ne bucuram asadar, cât suntem tineri! Versuri care au încalzit, au bucurat, au încununat cu cununa veseliei tineretea tuturor generatiilor de studenti. Este un drept al tineretii de a se veseli, de a petrece, mai înainte de a fi sosit vârsta care începe sa apese sub greutati si griji, tot mai multe si tot mai mari, viata omului.

Mie nu mi s-a acordat acest drept. N-am avut timp când sa petrec. Viata universitara, în timpul careia toti petrec si cânta, am terminat-o. Nici nu stiu când a trecut. Peste tineretea mea au navalit, mai înainte de vreme, grijile, greutatile si loviturile si mi-au sfârtecat-o. Ce mi-a mai ramas din ea, mi-o macina acesti patru pereti posomorâti si reci. Acum mi-a fost luat si soarele. Sunt atâtea saptamâni de când stau în întunericul acesta si nu ma pot bucura de soare decât o ora pe zi.

Genunchii îmi sunt înghetati tot timpul. Simt cum urca raceala din cimentul de jos, în sus, prin oase.

Ceasurile trec greu. Greu de tot. La 12 si seara iau câteva îmbucaturi. Nu pot mai mult. Noaptea începe adevaratul chin: nu pot adormi decât pe la orele 2-3. Afara viscoleste. Aici pe vârful dealului viscolul e mai puternic. Prin crapaturile usii, vântul împinge zapada, care devine tot mai groasa, ocupându-mi un sfert din suprafata celulei. Spre dimineata gasesc totdeauna un strat destul de gros. Tacerea apasatoare a noptii nu este întretaiata decât de cântecul cucuvelelor, care locuiesc prin turnurile bisericii si din timp în timp, de glasul santinelelor care ne pazesc, strigând cât pot:

„– Numarul unu!

– Bine.

– Numarul doi!

– Bine.”

Stau asa, ma întreb, ma framânt si nu pot dezlega: o luna? Doua? Un an, doi? Cât! O viata? Toata viata cât o mai am?

Da. Mandatul de arestare îmi prevesteste munca silnica pe toata viata. Se va judeca procesul? Desigur; dar e un proces greu. În contra mea sunt coalizate trei forte:

Guvernul care va cauta sa dea un exemplu prin pedepsirea mea, mai ales ca e primul caz în România, când cineva se aseaza cu revolverul în mâna în fata zbirului, ce vine sa-i calce în picioare demnitatea, sa-i jigneasca onoarea si sa-i sfâsie, în numele autoritatii de stat, carnea de pe el.

Puterea jidaneasca din tara care va face tot posibilul sa nu ma scape din mâini.

Puterea jidaneasca din strainatate, cu banii, cu împrumuturile, cu presiunile ei.

Toate aceste trei forte sunt interesate în a ma face sa nu mai ies de aici. În contra lor se ridica studentimea si miscarea nationala româneasca. Cine va învinge? Îmi dau seama ca procesul meu este mai mult un proces de forte. Oricâta dreptate as avea, daca fortele adverse vor fi numai cu un dram mai puternice decât ale noastre, nu vor pregeta nici un moment de a ma nimici. Sunt atâtia ani de când ma asteapta, sa ma prinda, pentru ca le-am stat de-a curmezisul în toate planurile lor. Îsi vor pune toate puterile ca sa nu le scap.

Acasa, mama mea, an dupa an, la auzul atâtor îngrozitoare vesti pentru ea, cu casa calcata noaptea de procurori si perchezitionata de comisari brutali, primea în inima, lovitura dupa lovitura.

Cu gândul la soarta asa de trista a vietii mele, mi-a trimis Acatistul Maicii Domnului, cu îndemnul ca sa-l citesc la ora douasprezece noaptea, timp de 42 de nopti în sir. L-am citit regulat si în masura ce numarul noptilor se marea, pare ca ai nostri cresteau în puteri, adversarii se retrageau si primejdiile dispareau.

MUTAREA PROCESULUI LA FOCSANI

În ianuarie, mi s-a adus la cunostinta ca procesul a fost stramutat din oficiu la Focsani.

Focsanii erau cea mai puternica citadela liberala din tara. Din acel oras erau trei ministri în guvern: G-ral Vatoianu, N. N. Saveanu si Chirculescu. Era singurul loc din tara unde miscarea nationala nu prinsese. Încercarile noastre de a face ceva dadusera gres. Acolo nu aveam pe nimeni. Era doar D-na Tita Pavelescu, o veche nationalista, cu foaia „Santinela”, care semana în pustiu. Studentii de la Iasi, auzind despre aceasta mutare, au ramas foarte îngrijorati.

Echipe nenumarate, la plecarea fiecarui tren, asteptau în garile de pe lânga Iasi ca sa ma însoteasca pâna la Focsani, deoarece se zvonise ca paznicii mei ar cauta sa ma împuste cu ocazia acestei mutari, sub pretextul de a fi vrut sa fug de sub escorta.

Dupa aproape doua saptamâni de asteptare, într-o seara, a venit Botez, Seful Sigurantei, cu câtiva agenti si m-au ridicat. Am plecat într-o masina escortata de o alta. Am fost scos din Iasi pe la bariera Pacurari si dus în gara Cucuteni.

Acolo, am gasit o echipa de studenti, iar cu trenul care sosea a mai venit înca una. N-am putut sa vorbesc cu nici unul dintre ei. În timp ce politia ma urca în vagonul duba, ei mi-au facut o manifestatie de simpatie. Am mers cu trenul aproape toata noaptea. Ma apropiam de Focsani cu siguranta osândirii.

În gara ma astepta politia si directorul închisorii care m-au dus si m-au încarcerat.

La început am avut un regim mai sever decât la Iasi. Prefectul de judet, Gavrilescu, care parea un om rau la suflet, fara nici un drept – caci un prefect nu are dreptul sa se amestece în regimul închisorii – voia sa-mi impuna un regim aspru. El a fost si în celula mea, unde am avut împreuna o discutie nu tocmai placuta.

Minunea, la care nu ma asteptam nici eu si mai ales la care nu se asteptau cei ce ma adusesera acolo, a fost ca, a treia zi dupa ce sosisem, întreaga populatie, fara deosebire de partid politic si cu toate încercarile autoritatilor de a mi-o face ostila, trecuse spontan de partea mea.

Pe oamenii politici liberali nu-i parasisera numai partizanii, ci si membrii familiei. Asa de exemplu, d-rele Chirculescu, eleve în cursul superior al liceului, mi-au trimis mâncare si mi-au cusut, împreuna cu alte fete, o camasa nationala. Am auzit chiar ca refuzau sa stea cu tatal lor la masa.

Atunci l-am cunoscut pe generalul dr. Macridescu, cea mai venerabila figura a Focsanilor, pe Hristache Solomon, proprietar nu prea bogat, dar un om de o mare autoritate morala, în fata caruia se descopereau si dusmanii, pe d-nii Georgica Niculescu, colonel Blezu care prin fetita lui, Fluturas, îmi trimitea de mâncare, Vasilache, Stefan si Nicusor Graur, familiile Olteanu, Ciudin, Montanu, Son, Maior Cristopol, Caras, Gurita, Stefaniu, Nicolau, Tudoroncescu etc. Toti acestia si altii m-au îngrijit mai mult decât parinteste. Totusi sanatatea nu-mi era dintre cele mai bune. Ma dureau rinichii, pieptul si genunchii.

Procesul a fost fixat pentru ziua de 14 martie 1925.

În vederea lui, toate centrele universitare si chiar în celelalte orase, au început sa se tipareasca mii de manifeste. La Cluj, Capitanul Beleuta a tiparit si raspândit în tara zeci de mii de manifeste. Casa lui, deschisa zi si noapte luptatorilor nationalisti, se transformase într-un adevarat cartier general. La Orastie, la parintele Mota, se tiparisera zeci de mii de brosuri cu poezii populare si sute de mii de manifeste. Tot aici, camarazii mi-au tiparit niste scrisori pe care eu le facusem în închisoarea Vacaresti. Ele au aparut în brosura sub titlul: „Scrisori studentesti din închisoare”

Guvernul a tiparit manifeste contrarii si brosuri, raspândindu-le din abundenta. Ele însa n-au avut nici un efect, deoarece valul miscarii nationale se ridica impunator si irezistibil. Cu doua zile înainte de data procesului, încep sa soseasca sute de oameni din toata tara si studenti de la toate universitatile. Numai de la Iasi au venit peste trei sute, ocupând un tren întreg.

Pe mine m-au luat autoritatile cu o trasura si m-au dus la Teatrul National, unde urma sa se judece procesul. Din ordin însa, acesta s-a amânat, dupa ce juratii fusesera trasi la sorti. Am fost condus din nou la închisoare. Afara însa, amânarea nejustificata a procesului a produs o indignare generala, care s-a transformat într-o enorma manifestatie de strada. Ea a durat toata dupa amiaza pâna noaptea târziu.

Încercarile armatei de a potoli spiritele au fost zadarnice. Manifestatia a fost îndreptata împotriva jidanilor si a guvernului. Jidanii si-au dat atunci seama ca toate presiunile lor în acest proces se întorc si se vor întoarce împotriva lor. Aceasta manifestatie a fost de o importanta covârsitoare pentru soarta procesului. Ea a scos jidanimea din lupta. Aceasta, dându-si seama ca o condamnare ar putea avea urmari dezastruoase pentru ea, daca nu s-a retras întru totul, în orice caz, a exercitat o presiune mai slaba asupra autoritatilor.

Între timp, mi-au venit sugestii de a face cerere de punere în libertate si asigurari ca voi fi eliberat. Am refuzat.

Au venit sarbatorile Pastilor. Eu am sarbatorit Învierea singur, în celula mea si când clopotele au început sa sune la toate bisericile, m-am asezat în genunchi si m-am rugat, pentru mine si pentru logodnica mea, pentru mama mea si pentru cei de acasa, pentru sufletele celor morti si pentru cei ce lupta afara – ca Dumnezeu sa-i binecuvânteze, sa le dea tarie si sa-i poarte biruitori pe deasupra vrajmasilor.

LA TURNU SEVERIN

Într-o noapte, pe la ora doua, m-am trezit pe când cineva umbla sa deschida lacatul. Venisera autoritatile sa ma ia, caci pe neasteptate, procesul meu se mutase, prin interventia guvernului, la Turnu Severin, în cealalta extrema a României. Mi-am strâns în graba putinele lucruri pe care le aveam si apoi, înconjurat de o garda, am fost pus într-o trasura si dus la marginea orasului Focsani, lânga o linie de cale ferata. Dupa putin timp, în fata noastra s-a oprit un tren si am fost urcat în vagonul duba.

Astfel am parasit acest oras care la un moment dat si-a ridicat vijelios fruntea în fata presiunilor uriase ce se faceau si ai carui oameni si-au rupt toate legaturile fie cu partidele, fie chiar cu familiile, pentru a aparea într-o superba si nezdruncinata unanimitate de simtire.

Pe drum ma gândeam: oare ce lume va fi la Turnu Severin? Nu fusesem niciodata în acest oras. Nu cunosteam pe nimeni.

Prin gari auzeam lume vorbind, râzând, scoborând sau urcând, dar nu puteam vedea nimic, caci vagonul meu nu avea geamuri. Doi centimetri de perete ma desparteau de tot restul lumii, de libertate. Poate printre cei ce se plimbau prin aceste gari vor fi si multi cunoscuti sau prieteni de ai mei. Dar ei nu stiu ca eu sunt aici.

Fiecare merge undeva. Numai eu nu stiu unde. Toti umbla usor si sprinten, dar eu duc în suflet, mai grea decât un pietroi de moara, povara grijilor acestui imens necunoscut care îmi sta în fata. Voi fi condamnat pe viata? Pe mai putin? Voi mai iesi dintre zidurile urâte si negre ale închisorii sau soarta îmi va fi sa mor aici? Îmi dau seama bine ca procesul nu mai e o problema de dreptate; este o problema de forta; care dintre aceste doua forte va fi mai tare, aceea va avea dreptate. Va fi mai tare curentul nostru sau presiunea iudeo-guvernamentala? Dar nu se poate. Cine va avea dreptate, acela va fi mai tare si va putea deci câstiga si dreptatea sa prin forta.

Si cu cât trenul mergea, simteam dureri în suflet. Sufletul pare ca-mi era legat de fiecare piatra din Moldova si cu cât ma departam de ea, simteam ca se rupea ceva din el.

Am mers asa toata ziua singur, închis într-un vagon întreg. Spre seara am ajuns într-o statie, mi se pare, Balota. Un ofiter de jandarmi a intrat înauntru însotit de agenti si m-a invitat sa ma dau jos.

M-au dus apoi în dosul garii, ma-u urcat într-o masina si au pornit cu mine. Mi s-au parut oameni foarte de treaba. Încercau sa prinda o discutie cu mine, sa glumeasca, dar, dus de alte gânduri si nevoi, nu-mi venea sa vorbesc. Le raspundeam cu bunavointa, dar scurt.

Am intrat în Turnu Severin. Am trecut pe câteva strazi si am simtit o adevarata bucurie pentru suflet si desfatare pentru ochi, vazând oamenii cum se plimba pe strada.

Ne-am oprit la poarta închisorii. Nu stiu pentru a câta oara s-au deschis iar portile cu lacate, ca sa se închida din nou dupa mine.

Directorul si functionarii m-au primit ca pe un oaspete ales si mi-au dat o camera buna, care nu mai era ca pâna acum cu ciment pe jos, ci cu podea de scânduri. Si aici, arestatii, ca si în celelalte închisori, s-au apropiat de mine cu dragoste; iar eu i-am ajutat mai târziu, în nesfârsita lor mizerie materiala si morala.

A doua zi, am iesit în curte. Era un lor de unde se vede în strada. Pe la ora 12, am vazut masati în fata închisorii peste 200 de copii mici, între 6 si 7 ani care, când m-au vazut trecând, au început sa faca semne cu mânutele lor, unii cu batiste iar altii cu sepci. Erau copii din scolile primare, care auzisera ca am ajuns la Turnu Severin si ca ma aflam în închisoare. Acesti copii vor fi de acum, în fiecare zi, nelipsiti din fata închisorii. Ma vor astepta sa trec ca sa-si ridice micutele lor mâini, pentru a-si manifesta simpatie fata de mine.

Am fost dus la Tribunal, unde presedintele Varlam, un om de o mare bunatate, s-a purtat foarte frumos cu mine. Mai putin frumos, procurorul Constantinescu, despre care lumea spunea ca si-ar fi luat împreuna cu prefectul Marius Vorvoreanu angajamentul condamnarii. Eu însa nu credeam. La început au fost mai severi. În dosul acestei severitati vedeam si ceva rautate. Dar au fost, încetul cu încetul, înmuiati de valul de opinie publica, de entuziasmul care se ridica de la copiii si pâna la batrânii orasului. Acum toti simteau româneste si vedeau în lupta noastra o lupta sfânta pentru viitorul tarii acesteia. Cunosteau nenorocirile mele si vedeau în gestul meu un gest de razvratire a sentimentului de demnitate omeneasca, gest pe care orice om liber l-ar fi facut.

Oamenii din tara lui Iancu Jianu si a Domnului Tudor, ale caror pistoale rasunara pentru neam si pentru demnitate, în contra umilirii seculare, au înteles usor ceea ce fusese la Iasi.

Nici o argumentare nu i-a mai putut clinti din loc. În zadar strigau procurorii si prefectii. În închisoare am fost înconjurat de dragostea si grija tuturor familiilor din oras, chiar si ale acelora care aveau un rol oficial, cum era acea a primarului Corneliu Radulescu, pentru care am ramas cu multa admiratie; dar mai ales înconjurat , ca nicaieri în alta parte, de dragostea copiilor si de întelegerea lor pentru suferintele mele. Ei facusera prima manifestatie pentru mine la Turnu Severin. Îmi amintesc cu duiosie cum copiii mici din mahala, care abia umblau în picioare, vazând pe cei mai marisori ca se adunau regulat, în numar mare, în fata închisorii si dadeau din mâini, au început si ei sa vina în fiecare zi. La ora fixa, îi vedeam cum încep sa se adune din toate partile, ca la un program pe care îl aveau de executat. Toti erau tacuti si cuminti. Nu se jucau, nu cântau. Se uitau numai, asteptând sa ma vada trecând prin dreptul unei deschizaturi, pentru a-mi face semne din mâini si pe urma plecau acasa. Întelegeau ei ca e ceva trist în aceasta închisoare si bunul lor simt le spunea ca nu e loc pentru râs aici. Într-o zi, au început sa-i alunge jandarmii. A doua zi nu i-am mai vazut. Se pusesera santinele care i-au oprit de a mai veni.

PROCESUL

Procesul a fost fixat la 20 mai.

Presedintele Tribunalului a primit 19.300 înscrieri de aparatori din toata tara. Cu doua zile înainte, au început sa soseasca trenuri întregi cu studenti. Iesenii au venit si aici în numar de trei sute. De asemenea, în numar mare, au venit si bucurestenii, clujenii si cernautenii. Printre sositi era si o delegatie a Focsanilor, în frunte cu fostul prim-jurat de la 14 martie, Mihail Caras care acum se înscrisese ca aparator în numele juratilor focsaneni. Sosisera si martorii acuzarii: politistii din Iasi. Dezbaterile procesului s-au deschis în sala Teatrului National, presedinte fiind Dl. Consilier Varlam. Pe banca acuzarii, alaturi de mine, erau: Mota, Tudose Popescu, Gârneata, Corneliu Georgescu, Radu Mironovici. Pe banca apararii: prof. Cuza, prof. Gavanescul, Paul Iliescu, prof. Sumuleanu, Em. Vasiliu-Cluj, Nicusor Graur, întreg baroul din Turnu Severin etc.

Sala era arhiplina, iar afara, în jurul teatrului, asteptau peste 10.000 de oameni.

S-au tras la sorti juratii. Au iesit urmatorii: N. Palea, G. N. Grigorescu, J. Caluda, I. Preoteasa, G. N. Grecescu, D. I. Bora, V. B. Jujescu, C. Vargatu, C. Surdulescu, Adolf Petayn, P. I. Zaharia, G. N. Boiangiu, I. Munteanu si G. N. Ispas. Au depus juramântul si s-au asezat grav pe locurile lor. S-a citit actul de acuzare. Au urmat integoratoriile. Am povestit lucrurile asa cum s-au întâmplat. Ceilalti cinci au raspuns si ei la interogatoriul ce li s-a facut, spunând adevarul: ca nu au fost amestecati în nici un fel în faptele care se judeca.

Martori ai acuzarii erau: un jidan si politistii de la Iasi. În sedinta au negat totul. Nu era nimic adevarat. Toate bataile, toate schingiuirile erau pura inventie. Negau chiar si certificatele medicale eliberate de prof. Bogdan, medicul legist.

Atitudinea aceasta, dupa ce jurasera pe cruce ca vor spune adevarul si numai adevarul, a provocat indignarea întregii sali.

Pe unul din martori, comisarul Vasiliu Spanchiu, pe care-l vedeam transformat acum în cea mai blânda fiinta, nu vazuse si nu facuse nimic, ridicându-ma, cu voia presedintelui, l-am întrebat tare si plin de indignare:

– Nu esti d-ta acela care m-a lovit cu pumnul peste fata în gradina la d-na Ghica?

– Nu sunt.

– Nu esti d-ta acela care bagai pe studenti cu capul în caldarea du apa, atunci când, spânzurati cu picioarele în sus, erau batuti la talpi?

– Nici nu am fost pe acolo; eram în oras pe atunci.

Pe fata lui, prin gesturile lui, din atitudinea lui întreaga, se vedea ca minte, ca jura pe cruce si minte. Multimea din sala clocotea de indignare. Deodata, ca o expresie a acestei indignari colective, un domn sare din mijlocul multimii, îl apuca pe comisar în brate si-l scoate pe sus afara din sala.

Era dl Tilica Ioanid. Îl auzim îmbrâncind pe comisar pe scarile din dos:

– Canalie, sa pleci de aici ca nu-si garantam viata.!

Apoi adresându-se tuturor comisarilor din Iasi:

– Ati schingiuit în mod barbar, cu mâinile voastre pe acesti copii. Daca ati fi facut asa ceva la Turnu Severin, ati fi fost macelariti pe strada de lume. Prezenta voastra aici murdareste acest oras; plecati cu primul tren, altfel va fi rau de voi.

Acest gest a fost de altfel bine venit, caci lumea era cu sufletele încarcate. El a produs o usurare în întreaga sala.

Calaii erau umiliti si umblau salutând pâna la pamânt si cersind câte o mica atentie de la cel mai umil purtator de funda tricolora.

– Parca noi nu suntem buni români! Dar ce sa facem? Am avut ordin.

– Nu! Canalii! N-ati avut suflet de parinte si de român. N-ati avut onoare de oameni. N-ati avut respect pentru lege. Ati avut ordin? Nu! Ati avut suflete de tradatori.

Asa le spunea lumea pe strazi.

**

Urmeaza apoi timp de vreo doua zile audierea martorilor apararii, printre care batrânul profesor Ion Gavanescul de la Universitatea din Iasi, el însusi bruscat de prefectul Manciu cu ocazia congresului profesorilor universitari, la carui presedinte era; ofiterii, fosti comandanti si profesori ai mei la Liceul Militar si Scoala de Infanterie.

Vin pe rând copiii schingiuiti si parintii lor sa refaca în fata judecatorilor, aproape plângând, scenele de durere si umilire la care au fost partasi.

Partea civila a fot reprezentata de Dl. Costa-Foru, seful unei loji masonice din capitala.

**

Aparatorii au vorbit în ordinea urmatoare: D-nii Paul Iliescu, Tache Policrat, Valer Roman, Valer Pop, Sandu Bacaloglu, Em. Vasiliu-Cluj, Cacanau, Donca Manea, Mitulescu, Virgil Neta, Neagu Negrilesti, Henrietta Gavrilescu, prof. Dr. Sumuleanu, prof. Ion Gavanescul, prof. A. C. Cuza.

Urmeaza o serie de declaratii scurte, facute de D-nii: Mihail Caras, Colonel Vasilescu Lascar, batrânul preot Dumitrescu din Bucuresti, Colonel Catuneanu, studentul Ion Sava în numele studentilor din Iasi, Dr. Istrate în numele studentilor din Cluj, studentul I. Rob pentru studentii din Cernauti, Dragos în numele studentimii din capitala, studentul Camenita pentru Turnu Severin, Ion Blanaru pentru studentii falcieni, Comandor Manolescu, Alexandru Ventonic pentru negustorii crestini din Iasi, Costica Ungureanu, Petru Vasiliu, Grecea, Capitan invalid Peteu-Ploiesti, M. Negru-Chisinau.

Ultimul cuvânt l-am avut eu. Eu am spus:

– Domnilor jurati, noi am luptat si tot ce am facut, am facut numai din credinta si dragoste pentru tara. Ne luam angajamentul de a lupta pâna la capat. Acesta este ultimul meu cuvânt.

Era în dupa amiaza zilei a sasea a procesului, 26 mai 1925.

**

Am fost introdusi toti sase într-o camera. Asteptam rezultatul. Cu mai putina emotie, dar totusi cu emotie. Peste câteva minute, auzim în sala cea mare tunete de aplauze, strigate, urale. N-am avut vreme sa judecam mai mult, pentru ca usile s-au deschis si multimea ne-a luat, ducându-ne în sala de sedinte. Lumea, când am aparut purtati pe umeri, s-aridicat în picioare, strigând si fluturând batistele.

Presedintele Varlam era cuprins si el în valul de entuziasm caruia nu i-a putut rezista. Juratii erau fiecare la locurile lor, în piept purtând toti câte o funda tricolora cu zvastica.

Mi s-a citit verdictul de achitare, dupa care am fost luat pe sus si dus afara, unde se aflau peste zece mii de oameni. Cu totii am format un cortegiu si nea-u dus pe brate, pe strazi, în timp ce lumea de pe trotuare arunca flori. Am fost condus în balconul d-lui Tilica Ioanid, de unde, în câteva cuvinte, am multumit tuturor românilor din Turnu Severin, pentru mare lor dragoste pe care mi-au aratat-o cu prilejul acestui proces.

SPRE IASI

Dupa ce am multumit prin câteva vizite facute severinenilor pentru modul cum s-au purtat cu mine, am plecat a doua zi spre Iasi cu un tren special.

În gara erau mii de oameni cu flori, care venisera sa ne petreaca si sa ne împodobeasca vagoanele. Trenul special nu era pentru mine: el era al celor peste 300 de ieseni care venisera la proces, la care se mai adaugasera vagoanele focsanenilor, bârladenilor si vasluienilor.

Am plecat. În urma, a ramas multimea fluturând din batiste si manifestându-si dragostea si dorinta ei de lupta, prin urale care faceau sa clocoteasca vazduhul. Stând la geam, ma uitam înapoi spre multimea aceea mare de oameni, din care nu cunoscusem mai înainte pe nimeni si care acum se desparteau de noi cu lacrimi în ochi, ca si cum ne-am fi cunoscut de zeci de ani. În gând mi-am facut o rugaciune, multumind lui Dumnezeu pentru biruinta pe care ne-o daduse.

Abia acum, trecând din vagon în vagon, am putut sa-mi revad camarazii de la Iasi, vorbind cu fiecare în parte si bucurându-ne toti ca Dumnezeu ne-a facut biruitori si ne-a scapat din aceasta primejdie, din care toti dusmanii nostri credeau ca nu voi mai putea scapa.

Într-u compartiment erau prof. Cuza si prof. Sumuleanu cu d-na. Mergeau satisfacuti, înconjurati de dragostea noastra.

Toate compartimentele erau, care mai de care, mai frumos împodobite cu flori si cu verdeata. Mai ales ca la statia urmatoare Turnului Severin, un nou val de flori ni-l adusesera, fara sa ne fi asteptat, taranii cu preotii lor, cu învatatorii si cu copii de scoala, cu totii îmbracati în costume nationale.

În toate garile, lume multa astepta sosirea trenului. Nu era o primire din acelea oficiale si reci. Nu-i adusesera pe oameni nici datoria, nici teama, nici interesul. Pe la marginea multimii am vazut batrâni care plângeau. Oare de ce? Ei nu cunosteau pe nimeni din cei care eram în tren. Pare ca cineva necunoscut îi împingea, soptindu-le tainic:

– Veniti la gara, pentru ca din toate trenurile care trec, este unul care merge astazi pe linia destinului românesc. Toate merg pentru interesul celor din trenuri, acesta merge pe linia neamului, pentru neam.

Multimile au câteodata contact cu sufletul neamului. Un minut de viziune. Multimile vad neamul, cu mortii, cu tot trecutul lui. Îi simt toate clipele de marire, ca si acelea ale înfrângerii. Simt cum clocoteste viitorul. Contactul acesta cu neamul întreg e plin de înfrigurare, de cutremur. Atunci multimile plâng.

Aceasta va fi fiind mistica nationala, pe care unii o critica, pentru ca nu stiu ce este si pe care altii nu o pot defini, pentru ca nu o pot trai.

Daca mistica crestina cu finalul ei, extazul, este contactul omului cu Dumnezeu, printr-un „salt din natura umana în natura divina” (Crainic), mistica nationala nu este altceva decât contactul omului sau al multimilor cu sufletul neamului lor, printr-u salt pe care acestea îl fac, din lumea preocuparilor personale, în lumea eterna a neamului. Nu cu mintea, caci aceasta o face orice istorie, ci traind, cu sufletul lor.

Când trenul, împodobit cu drapele si verdeata, a intrat în Craiova, peronul garii era plin de peste zece mii de oameni, care ne-au ridicat pe sus si ne-au dus în dosul garii, unde cineva ne-a urat bun venit si biruinta. A vorbit prof. Cuza si am vorbit si eu câteva cuvinte.

La fel am fost primiti în toate garile mari si mici, dar cu deosebire la Piatra Olt, Slatina si Pitesti. În cele mai multe din aceste localitati, asezate de-a lungul liniei ferate, nu erau organizatii nationaliste, nu facuse nimeni manifeste ca sa-i cheme pe oameni la gara si totusi peroanele erau pline cu mii de oameni.

La Bucuresti am sosit pe la orele opt seara. Am fost luat în brate de pe peron si scos în dosul garii. Acolo pe întreg patratul acela era o mare de capete ce se prelungea de pe Calea Grivitei pâna dincolo de Scoala Politehnica. Cred ca erau peste 50.000 de oameni, cuprinsi de un entuziasm caruia nu-i putea sta nimic în cale. A vorbit prof. Cuza. Am vorbit si eu.

De altfel în toata tara era un curent nationalist asa de puternic încât ar fi putut conduce L.A.N.C. la guvernarea tarii.

Treceau nefolosite, în acele zile, cele mai mari momente tactice politice ale acestei miscari, cu care ea nu se va mai întâlni niciodata.

Profesorul Cuza n-a stiut sa valorifice un mare moment tactic cu care atât de rar se întâlnesc miscarile politice.

Pentru orice observator obiectiv, cunoscator al luptelor politice, soarta L.A.N.C. a fpst pecetluita din acel moment.

***

Am plecat. Toata noaptea ne-au iesit oameni înainte prin gari. La Focsani erau în gara peste o mie. Era ora trei noaptea. Ei asteptau aici de cu seara, de la ora patru. Voiau sa ne oprim macar o zi la ei. Dar am plecat înainte.

În tren s-a suit o delegatie cu Hristache Solomon, Aristotel Gheorghiu, Georgica Niculescu si altii.

Mi-au spus:

– Daca nu am avut bucuria sa avem procesul la noi, trebuie sa faci nunta. la 14 iunie dimineata, trebuie sa sosesti la Focsani. Vei gasi totul aranjat.

Delegatia s-a dat jos la Marasesti, dupa ce am promis ca la 14 iunie voi fi la Focsani.

Dimineata, peste masura de obosit, am ajuns la Iasi. Studentimea si lumea din oras erau la gara. Nea-u luat pe sus si ne-au dus prin oras pâna la Universitate. Acolo erau cordoane de jandarmi. Multimea a rupt cordoanele si a patruns înauntru, ducându-ne pe sus în aula. Aici a vorbit prof. Cuza. Dupa aceea lumea s-a împrastiat în ordine. Ne-am dus fiecare pe la casele noastre. Eu am revazut cu drag casuta din strada Florilor, de care ma despartisem cu opt luni în urma. A doua zi, am plecat la Husi, unde mama ma astepta, plângând, în pragul casei.

Câteva zile în urma, am facut cununia civila la Primaria din acest oras.

Cuprins - Capitolul anterior  - Capitolul urmator