IUNIE 1925 - IUNIE 1927

Cuprins - Capitolul anterior  - Capitolul urmator

NUNTA

La 13 Iunie, am plecat la Focsani cu mama mea, tatal meu, fratii, surorile, mireasa si socrii. Ajunsi acolo, am fost gazduiti de Generalul Macridescu.

Acolo a venit, seara, comitetul de organizare al nuntii si ne-a spus ca totul este aranjat si ca din celelalte orase sosisera peste 30.000 oameni, care fusesera încartiruiti cu totii si ca vor mai sosi în timpul noptii. Ca toata lumea din Focsani primeste cu placere sa gazduiasca pe oaspeti.

A doua zi dimineata, mi s-a adus un cal – asa era programul – si dupa ce am trecut calare pe la casa miresei, am pornit în capul unei coloane afara din oras, la Crâng. Pe marginile soselei, de o parte si de alta lume, prin copaci erau copii, iar pe sosea veneau în urma mea nasii, în trasuri ornate, în frunte cu profesorul Cuza si Generalul Macridescu, Hristache Solomon, Col. Blezu, Col. Cambureanu, Tudoroncescu, Georgica Niculescu, Maior Bagulesscu si altii. Venea apoi carul miresei cu sase boi, împodobit cu flori. Apoi alte care ale nuntasilor. În total 2.300 care, trasuri si automobiler, toate încarcate cu flori si lume îmbracata în costume nationale. Eu ajunsesem la 7 km. de oras, în Crâng si coada coloanei înca nu iesise din Focsani.

În Crâng s-a oficiat nunta pe o estrada de scânduri pregatita anume. Erau de fata între 80-l00.000 de oameni. Dupa oficierea slujbei religioase au început hora, jocurile si petrecerea. Apoi a urmat masa întinsa pe iarba verde. Fiecare îsi adusese de mâncare, iar focsanenii avusesera grija si pentru lumea venita din alte parti.

Toata aceasta desfasurare de costume nationale, de care românesti, de viata si de entuziasm, a fost filmata.

Peste câteva saptamâni s-a reprezentat la Bucuresti. Dar numai de doua ori, caci Ministerul de Interne, a confiscat si filmul si copia lui si le-a dat foc.

Spre seara, nunta s-a terminat într-o înfratire si însufletire generala. Eu am plecat în aceeasi noapte cu sotia si câtiva camarazi la Baile Herculane, unde am ramas doua saptamâni la o veche familie de cunoscuti, St. Martalog.

Mot a s-a dus la Iasi, unde a început saparea temeliei Caminului Cultural Crestin, pe locul donat de ing. Grigore Bejan.

BOTEZUL DE LA CIORASTI

La 10 August, am botezat la Ciorasti, lânga Focsani, 100 de copii care se nascura în vremea aceea în judetul Putna si împrejurimi.

Botezul trebuia sa aiba loc în Focsani. Guvernul însa, pentru a-l împiedica, a decretat starea de asediu în acest oras. Ne-am retras atunci la Ciorasti si prin foarte multe greutati, am reusit pâna la sfârsit sa botezam sub baionete, copiii.

DUPA UN AN REÎNCEPE MUNCA

M-am reîntors apoi la Iasi, ca sa lucrez alaturi de ceilalti camarazi, la ridicarea caminului. Ne urmaream vechiul plan al cladirii, precum si cel al organizarii tineretului, planuri întrerupte de soarta aproape un an de zile.

Au început sa ne vina donatii. Familia Moruzzi din Dorohoi a donat 100.000 lei, Generalul Cantacuzino a donat 3 vagoane de ciment, Românii din America, prin foaia "Libertatea", au donat peste 400.000 lei. Taranii din cele mai îndepartate sate ale Ardealului, Bucovinei, Basarabiei, contribuiau din putinul lor pentru "Casa de la Iasi".

Toate donatiile veneau din cauza simpatiei mari de care se bucura acum miscarea în toate straturile sociale. Mai cu seama, stârnisera un adevarat entuziasm fotografiile care aratau cum studentii si studentele îsi construiau singuri casa. Era ceva cu totul nou, neîntâlnit înca nici la noi nici în strainatate. Crease, faptul acesta, atâta simpatie în Iasi, încât functionarii când ieseau de la birou, veneau acolo, îsi aruncau hainele si puneau mâna pe lopata, pe târnacop sau pe targa cu beton. La aceasta munca s-au întâlnit studentii de la Cluj, din Basarabia, din Bucovina si din Bucuresti. Fratii de cruce se facusera acum în multe orase sub conducerea lui Mota, asa ca din toate partile veneau tinerii elevi si lucrau, plecând apoi educati si organizati.

Doi ani de lupta studenteasca, de framântari si suferinte comune ale întregului tineret al tarii, realizeaza o mare minune: restabilirea blocului unitar sufletesc al neamului amenintat de incapacitatea de solidarizare si contopire a batrânilor în marea comunitate nationala.

Acum tineretul adunat din toate partile, consolida si sfintea aceasta unitate sufleteasca, prin sfortarile lui comune, în scoala muncii pentru tara.

PRIMEJDII CARE PÂNDESC O MISCARE POLITICA

Curentul din tara era formidabil. Nu cred sa fi fost de multe ori pe pamântul românesc un curent popular mai unanim ca acesta. Dar Liga nu mergea bine. Lipsa de organizare, lipsa de plan de actiune. La acestea se mai adaugase în urma marelui curent, pericolul amestecului în cadrul miscarii, a unor elemente compromitatoare si primejdioase. O miscare niciodata nu moare din cauza dusmanilor dinafara. Ea moare din cauza dusmanilor dinlauntru. Ca orice organism omenesc. Nu moare omul decât unul la un milion din cauza exterioare (calcat de tren, de masina, împuscat, înecat). Omul moare din cauza toxinelor interne. Moare intoxicat.

Ori, în urma proceselor de la Vacaresti, Focsani, si Severin, a venit în miscare oricine a vrut. Unii au venit sa faca escrocherii: încasari de abonamente, vânzari de brosuri, împrumuturi etc., care oriunde aparea, compromiteau miscarea, altii venisera sa-si creeze situatii politice si începusera sa se lupte între ei sa se pârasca, sa se submineze unul pe altul pentru sefie, locuri de deputati etc. Altii erau de buna credinta, însa nu aveau educatia disciplinei, neîntelegând sa se supuna sefilor si directivelor date, ci întelegând sa discute la infinit orice dispozitie si sa lucreze fiecare dupa capul lui. Altii, de asemenea de buna credinta, dar incapabili de a se încadra.

Sunt elemente foarte bune, care au structura sufleteasca alcatuita, încât nu se pot încadra, iar daca se încadreaza distrug totul. O parte sunt intriganti din nastere. Oriunde intra, prin sistemul de a vorbi despre altul la ureche, strica întreaga armonie a organizatiei si o desfiinteaza.

O alta categorie o constituie acei care au câte o idee fixa: cred sincer ca au gasit cheia tuturor solutiilor, cautând sa te convinga de valoarea lor. Altii sufar de boala ziaristicei. Voiesc cu orice pret sa fie directori de ziare sau cel putin sa-si vada numele iscalit la sfârsitul unui articol. Altii au o purtare în societate de asa natura, încât oriunde apar, compromit întreaga lupta si macina încrederea de care se bucura organizatia. În sfârsit, altii sunt platiti anume ca sa bage intrigi, sa spioneze si sa compromita orice încercare nobila a miscarii.

Câta grija, câta atentie, prin urmare trebuie sa aiba un sef de miscare fata de elementele ce vor sa vina sub conducerea lui. Câta educatie trebuie sa le faca si câta neobosita supraveghere trebuie sa exercite asupra lor. Fara acestea, miscarea se compromite iremediabil. Ori profesorul Cuza era cu totul strain de aceste lucruri: "În Liga intra cine vrea si ramâne cine poate", va aduce un adevarat dezastru.

Intr-o organizatie nu intra "cine vrea", ci intra cine trebuie si ramâne cine e, si atâta vreme cât e om corect, muncitor, disciplinat, credincios.

N-au trecut câteva luni si biata Liga devenise un cazan de intrigi, un adevarat iad.

Credinta mea de atunci pe care mi-o pastrez si astazi este:

Daca într-o organizatie apar aceste începuturi de cangrena, ele trebuiesc imediat localizate si apoi extirpate cu cea mai mare energie. Daca nu se pot localiza si se întind ca un cancer în întregul organism al miscarii, cauza este pierduta. Viitorul si misiunea organizatiei sunt compromise. Ea va muri sau îsi va târî zilele între viata si moarte, fara ca sa poata realiza ceva.

Încercarile noastre pe lânga profesorul Cuza, de a-l determina sa îndrepte situatia, au dat gres, deoarece pe de o parte el era cu totul strain de aceste principii elementare în conducerea unei miscari, iar pe de alta parte intrigilor de izolasera si pe noi si începusera sa paralizeze si puterea noastra de interventie.

Noi, grupul de la Vacaresti, vazând acestea si vazând si asalturile disperate, valurile de intriga care se izbeau în noi, si între noi si prof. Cuza, ne-am dus acasa la el, jurându-i din nou credinta si rugându-l sa aiba încredere în noi, caci vom face ce este cu putinta pentru a îndrepta miscarea.

Încercarea a ramas zadarnica, deoarece el observa ca noi vedeam lucrurile cu totul altfel, si ca organizare si ca actiune si chiar ca fundament doctrinar al miscarii. Noi plecam de la ideea de om ca valoare morala, iar nu ca valoare numerica, electorala, democratica.

El credea însa, ca noi sustinem acestea pentru ca suntem victimele unor intrigi.

CRITICA CONDUCATORULUI

Cine este vinovat de aceasta stare de lucruri?

Cauza acestor stari de nenorocire este conducatorul.

O asemenea miscare avea nevoie de un mare conducator, iar nu de un mare doctrinar, peste capul caruia sa treaca valul miscarii, el trebuie sa domine miscarea si s-o stapâneasca.

Nu oricine poata sa îndeplineasca aceasta functiune. Trebuie un om de meserie, un om cu calitati înnascute, cunoscator al legilor de organizare, de dezvoltare si de lupta ale unei miscari populare. Nu e suficient sa fii profesor universitar, pentru a putea lua comanda unei astfel de miscari.

Aici avem nevoie de barcagii sau de comandanti de vapor, care sa ne conduca pe valuri, care sa cunoasca legile si sa fie deprinsi cu secretul acestei conduceri, care sa cunoasca locurile primejdioase cu stânci, care în sfârsit, sa fie stapâni pe bratele lor.

Nu e suficient ca cineva sa demonstreze ca Ardealul este al Românilor, pentru ca sa ia si comanda trupelor spre a merge sa dezrobeasca Ardealul. Dupa cum nu e suficient ca cineva sa demonstreze teoretic existenta primejdiei jidanesti, pentru ca sa poata lua comanda unei miscari politice populare de rezolvare a acestei probleme.

Ne gasim pe doua planuri de activitate cu totul deosebite, planuri care cer persoanelor aptitudini si însusiri cu totul deosebite.

Primul plan ni-l putem închipui la 1.000 m. înaltime. Lumea teoriei. Câmpul abstract al legilor. Acolo omul cu anumite însusiri se ocupa cu cercetarea adevarului si formularea lui teoretica. Pleaca de jos, de la realitati concrete, de pe pamânt si urca în sus pâna la legi. Acolo, în acest plan, este locul lui de creatie.

Celalalt plan se afla pe pamânt. Aici omul cu anumite însusiri se ocupa cu arta impunerii adevarului prin jocul fortelor. El se înalta în sus pentru a se pune de acord cu legile, dar locul lui de creatie este aici jos, pe câmpul de lupta, în câmpul strategic si tactic.

Cei dintâi contureaza obiective, creeaza idealuri, cei de ai doilea le ating, le împlinesc.

Din cauza principiului natural al diviziunii muncii, sunt extrem de rare exceptiile care ar putea întruni la un loc, într-un singur om, însusirile celor doua feluri de îndeletniciri.

Profesorul Cuza se afla pe planul întâi. Aici el straluceste ca soarele. Opera profesorului Cuza este aceasta:

a) Cercetarea si formularea adevarului legii nationalitatii.

b) Descoperirea si identificarea perfecta a inamicului nationalitatii: jidanul.

c) Postularea solutiilor problemei jidanesti. Atât! Dar e colosal. Pentru ca, desi toata stiinta e cu el, toti oamenii de stiinta sunt contra lui. Îl lovesc din toate partilor si încearca sa-i rastoarne adevarurile. El rezista.

Acest prim plan nu cere întrebuintare de oameni, de forte omenesti. Dimpotriva, omul planului întâi fuge de oameni.

Planul al doilea cere în primul rând : oameni. Dar, simpli oameni? Nu! Ci oameni transformati în forte omenesti.

Aceasta însemneaza:

1. Organizare(cu toate legile ei).

2. Educatie tehnica si eroica pentru marirea puterii, adica pentru transformarea omului în putere omeneasca.

3. Conducerea acestor forte, organizate si educate, pe câmpul strategic si tactic în lupta cu alte forte omenesti sau cu natura.

Daca doctrinarului i se cere sa stapâneasca stiinta cercetarii si formularii adevarului, conducatorului unei miscari i se cere sa stapâneasca stiinta si arta organizarii, stiinta si arta educatiei stiinta si arta conducerii.

Profesorul Cuza, stralucitor si neînvins în planul întâi, coborât în planul al doilea, devine necunoscator, neîndemânatic, naiv ca un copil, incapabil de organizare, incapabil de educatie tehnica si eroica, incapabil de a conduce forte.

Pe planul al doilea învingatorul din planul întâi, nu va putea repurta absolut nici o victorie. El va fi un învins sau în cel mai bun caz se va multumi cu micile succese pe care i le vor procura cei din jur.

Care sunt liniile spirituale ale unui conducator de miscare politica ? Dupa parerea mea sunt urmatoarele :

I. O putere launtrica de atractie. În lume nu exista oameni liberi (independenti). Dupa cum în sistemul solar, fiecare stea se afla într-o orbita în cadrul careia se misca în jurul unei puteri de atractie mai mari, tot asa si oamenii, cu deosebire în domeniul actiunii politice, graviteaza în jurul unor puteri de atractie. La fel si în lumea cugetarii. Ramân bine înteles în afara, acei ce nu vor nici sa se miste nici sa cugete.

Un sef trebuie sa aiba o asemenea putere de atractie. Unii au pentru zece oameni, numai pentru atâti putând fi sefi ; altii pentru un sat întreg, altii pentru un judet, altii pentru o provincie, altii pentru o tara, altii depasesc hotarele unei tari. Sefia unui conducator e limitata de marginile puterii lui launtrice de atractie. E un fel de putere magnetica, pe care, daca cineva nu o are, nu poate fi conducator.

II. Capacitate de dragoste. Un sef trebuie sa iubeasca pe toti camarazii lui de lupta. Fluidul dragostei lui trebuie sa strabata pâna la marginea comunitatii unei miscari.

III. Stiinta si simt al organizarii. Lumea atrasa în orbita unei miscari, trebuie sa fie organizata.

IV. Cunoastere a oamenilor. În organizare trebuie sa se tina seama de principiul diviziunii muncii, întrebuintând pe fiecare la locul sau; dupa aptitudinile pe care le are si neprimind pe cei care nu le au de loc.

V. Putere de educatie si de insuflare a eroismului.

VI. Stapânirea legilor conducerii. Un sef având o trupa organizata si educata, trebuie sa stie a o conduce pe câmpul de lupta politic în concurenta cu celelalte forte.

VII. Simtul bataliei. Un sef trebuie sa aiba un simt special care-i arata când trebuie sa dea batalia. E ceva launtric care spune: Acum! în minutul acesta nici mai târziu nici mai de vreme.

VIII. Curajul. Un sef, când aude aceasta porunca launtrica, trebuie sa aiba curajul de a trage sabia.

IX. Constiinta obiectivelor drepte si morale si a mijloacelor loiale. Nu exista biruinta care sa dainuiasca în afara de aceste îndreptare.

În sfârsit, un conducator trebuie sa aiba toate virtutile unui luptator: jertfa, rezistenta, devotament etc.

UN PROCES DE CONSTIINTA

Nu era vinovat profesorul Cuza de starea în care se afla Liga. Cred, ca profesorul Cuza, atunci când se opunea organizarii, avea constiinta clara a planului pe care el su a lipsei lui de putere în planul al doilea. Noi suntem vinovati si în special eu, pentru ca toti l-am fortat, în contra vointei lui, sa porneasca pe o cale, pe care nu se simtea puternic. De altfel în toate evenimentele importante din timpul celor doi ani de lupte, el fusese absent. Toate luptele care au cutremurat tara si au înaltat masele românesti, s-au dat fara contributia initiala a profesorului Cuza. El a fost la toate de mare folos, dar totdeauna în urma: initiativa nu i-a apartinut.

Am gresit; si cum nu este greseala care sa nu se întoarca în contra celor ce au savârsit-o, si aceasta greseala se va întoarce curând în contra noastra. Dar se va întoarce si în contra miscarii. Si aceasta va începe din momentul ce profesorul Cuza, neputându-se întelege, va lucra singur fara sprijinul nostru.

Anul acesta fusese un an greu si pentru el.

Dupa 30 ani de apostolat la Universitatea din Iasii, guvernul facuse nemaipomenita nelegiuire de a-l scoate de la catedra sa.

La ancheta sumara facuta, acuzat fiind ca instiga spiritele, profesorul Cuza a raspuns:

– Sunt un instigator al energiei nationale.

O viata de lupta si de cursuri stralucite în slujba natiei românesti se termina cu aceasta recompensa din partea neamului condus de iudeo-politicianismului român.

La aceasta lovitura s-a mai adaugat si faptul ca, fiind singur pe strada, a fost provocat si lovit de un jidan cu pumnul peste fata. Când s-a auzit de aceasta infama îndrazneala, studentii au patruns în toate localurile, lovind la fel în fata pe fiecare jidan pe care-l întâlneau. Cu prilejul manifestatiei au fost arestati 10 studenti, în frunte cu Mota, Iulian Sârbu, etc. si condamnati la o luna închisoare, pe care au executat-o la Galata. Studentul Urziceanu a tras mai multe focuri de revolver, dar fara rezultat, asupra aceluia care era banuit ca autor moral al agresiunii savârsite.

ÎN FRANTA, LA CARTE

Dupa ce, la 13 Septembrie 1925, am pus împreuna piatra fundamentala la camin si dupa ce zidurile se ridicasera la 1m., iar miscarii îi dadusem tot ce putusem la vârsta mea, m-am gândit ca ar fi nemerit sa ma reîntorc în strainatate, pentru a-mi desavârsi studiile. Mai ales, ca nici sanatatea nu-mi era într-o stare prea fericita în urma grelelor încercari prin care trecusem. M-a împins la aceasta hotarâre si faptul ca, în parerile mele asupra organizarii si luptei, ma simteam cam izolat. Îmi spuneam: e posibil ca sa fiu gresit si e mult mai bine, sa nu împiedic o linie care se poate dovedi totusi buna. Mai cu seama ca, în ultimul timp, Liga capatase forte noi prin unirea cu "Actiunea Româneasca", de sub conducerea profesorului Catuneanu, în care era un frumos numar de intelectuali de valoare din Ardeal, în frunte cu Valer Pop si preotul Titus Malai si prin unirea cu "Fascia Nationala", o miscare mai mica dar sanatoasa. Scaderile nevinovate ale conducerii, poate se vor remedia acum prin prezenta atâtor oameni de elita, printre care erau: avocatul nostru, Paul Iliescu din Bucuresti, cu un însemnat grup de intelectuali, Generalul Macridescu cu alt grup de elita din Focsani si distinsul profesor de Sociologie, Traian Braileanu de la Universitatea din Cernauti, vechi nationalist, precum si ilustrul profesor pedagog, Ion Gavanescul de la Universitatea din Iasi, care nu se înregimentase pâna acum în miscare, desi propovaduise o viata întreaga si el, de la catedra de Pedagogie, ideea nationala.

Nu mai vorbesc ca la Bucuresti stralucea si lumina miscarea nationala savantul profesor de Fiziologie, Nicolae Paulescu, cunoscator neîntrecut al manoperelor iudeo-masoneriei.

La aceste figuri, care înnobilau miscarea si-i dadeau un prestigiu neîntrecut, se mai adauga si sprijinul pretios al "Libertatii", cea mai raspândita si mai bine apreciata foaie populara din România, redactata de parintele Mota.

Mota, care fusese eliminat de la Universitatea din Cluj si care abia era în anul II, s-a hotarât sa mearga si el pentru a-si termina studiile.

Ne-am înteles sa mergem amândoi în Franta, într-un oras mai mic. Am ales Grenoble. Eu aveam din cadourile de nunta si din vânzarea brosurii "Scrisori studentesti din închisoare", 60.000 lei; Mota avea ajutor de acasa, lunar. Dupa ce am fost pe acasa pe la parinti, ne-am luat ramas bun de la profesorul Cuza si de la camarazi. Ne-am dus la schit, la Rarau, sa ne închinam si am plecat. Întâi, eu cu sotia si dupa doua saptamâni, Mota.

LA GRENOBLE

Dupa o calatorie lunga prin Cehoslovacia si Germania, dupa o întrerupere de câteva zile la Berlin si la Jena, am intrat în Franta si am poposit la Strasbourg. Ceea ce m-a impresionat peste masura, a fost faptul de a vedea acest oras, în contra tuturor asteptarilor mele, transformat într-un adevarat cuibar de infectie jidaneasca. Coborându-ma din tren, asteptam sa-mi apara în fata tipul rase galice, care a luminat cu vitejia ei neegalata veacurile istoriei.

Mi-a aparut însa, tipul coroiat si ahtiat dupa câstig al jidanului care ma tragea de mâneca sa intru, fie în pravalie la el, fie în restaurant. Majoritatea restaurantelor de pe strada garii erau jidanesti. În Franta jidanilor asimilati, toate erau cuser. Am intrat din restaurant în restaurant, pentru ca sa gasesc unul crestin. În fiecare însa, gaseam tablita scrisa în idis: "Restaurant cuser". Cu mare greutate în sfârsit am gasit unul francez, unde am luat masa.

Între jidanii din Târgul-Cucului si cei din Strasbourg n-am gasit nici o deosebire; aceeasi figura, aceleasi maniere, acelasi jargon, aceiasi ochi satanici în care citeai si descopereai, sub privirea curtenitoare, pofta de a te jefui. Dupa înca o noapte de drum am sosit dimineata, în Grenoble. Ce minune mi s-a deschis înaintea ochilor! Ce priveliste! Un oras asezat din negura vremii la poalele Alpilor. O stânca uriase înaintata spre mijlocul orasului ca si cum ar fi voit sa-l taie în doua. Sura, aspra si cutezatoare, se înalta deasupra caselor, care, desi cu etaje multe, ramâneau pe lânga ea niste biete camarute de furnici.

Mai departe, dar tot lânga oras, un alt munte plin de vechi întarituri si transee, de parapete, era transformat într-un imens fort. În fund de tot, peste acestea, alb ca onoarea, straluceste de zapada, iarna si vara, masivul impunator al Alpilor.

Minunat de cele ce vedeam si mergând ca într-o cetate fermecata din povesti, îmi spuneam: acesta este orasul vitejiei.

Înaintând mai departe, m-am încredintat ca nu ma înselasem, pentru ca, oprindu-ma în fata unei statui, am citit: "Bayard, chevalier sans peur et sans reproche".

Un mare viteaz de epopee din secolul al XV-lea, care dupa o viata întreaga de batalii, batrân, murea ranit în lupta, tinându-si în mâna sabia al carei mâner se transformase în cruce si de la care primea batrânul viteaz, acum în ceasul mortii, cea din urma binecuvântare.

Ne-am luat o camera cu chirie în Grenoble vechi. Exista si Grenoble nou, modern. Mi-a placut mai mult cel vechi.

În curând a sosit si Mota. Ne-am înscris la Universitate. El, la licenta, eu, la doctoratul economic. Am început audierea cursurilor din anul I si anul al II-lea. Dar nu întelegeam absolut nimic. Erau primele lectii. Nu puteam desprinde decât cuvinte izolate. Continuând audierea cu staruinta, aproape de Craciun, am început sa înteleg binisor prelegerile. La doctorat nu eram decât 8 studenti. De aceea cursurile aveau un caracter familiar de strânsa legatura între student si profesor. Profesorii, foarte buni, ei faceau numai profesorat, nu si deputatie.

Masa o pregatea sotia mea pentru mine si pentru Mota.

Am început sa fac, în zilele de sarbatoare, mici excursii în jurul orasului. Ma impresionau ruinele castelelor si turnurilor vechi. Oare cine vor fi locuit aici pe vremuri! Vor fi fiind uitati de toata lumea. Sa ma duc sa le fac vizita. Intram pe sub ruine si stateam acolo câte o ora, în liniste netulburata, de vorba cu mortii.

Intr-o margine a orasului am vizitat o bisericuta straveche din secolul al IV-lea, Sfântul Laurentiu si spre marea mea uimire, am gasit pe plafonul acesteia de culoare albastra, peste 50 zvastici aurite.

În oras, pe Prefectura, Palatul de Justitie si alte institutii era steaua masonica. Simbol al stapânirii absolute a acestei hidre jidanesti peste Franta. De aceea ma retrasesem în vechiul Grenoble, acolo unde erau bisericile si crucile lor, înnegrite de vremuri si uitare. Refuzam cinematografele moderne, teatrele si cafenelele, gasindu-mi loc de petrecere pe sub ramasitele de ziduri, pe unde banuiam ca a trait Bayard. Ma afundam în trecut si acolo, spre marea mea multumire sufleteasca, traiam în Franta istorica, în Franta crestina, în Franta nationalista. Nu în Franta iudeo-masonica, atee si cosmopolita. În Franta lui Bayard! Nu în Franta lui Leon Blum!

Piata, "Marche des puces", cum îi spuneau Francezii, era plina de jidani, de unde îsi tragea si numele.

De altfel însasi Universitatea era coplesita de ei. Numai din România îsi faceau studiile aici 60 de studenti jidani, pe lânga cei cinci studenti români.

Am vizitat si vechea mânastire, "Grande Chartreuse", din care, cei 1.000 de calugari fusesera alungati de statul ateu. Pe diferitele icoane am vazut urmele pietrelor cu care multimea, în timpul revolutiei, batuse pe Dumnezeu.

De la un timp, au început sa vina peste noi grijile materiale. Banii mei se cam apropiau de sfârsit. Din tara nu mai speram sa mai vina, iar cât primea Mota nu putea sa ne ajunga pentru toti trei, cu toata economia severa pe care o faceam. Am stat multa vreme si ne-am gândit în ce mod am putea sa ne câstigam un ban, fara a ne periclita frecventarea regulata a cursurilor.

Dându-ne seama ca în Franta sunt apreciate si bine platite cusaturile de mâna, ne-am hotarât sa învatam de la sotia mea a lucra cusaturi nationale românesti, pe care apoi sa încercam a le vinde.

În câteva saptamâni meseria a fost învatata. În timpul liber lucram la cusaturi, pe care apoi le expuneam în vitrina unui magazin. Se vindeau si cu putinul ce câstigam, adaugam la ce primea Mota si ne întretineam o viata foarte modesta.

ALEGERI GENERALE IN TARA

În preajma Pastilor, ziarele din tara, pe care le primeam regulat si scrisorile, mi-au adus vestea caderii liberalilor si venirii la guvern a Generalului Averescu. Noile alegeri generale urmau sa aiba loc pe la jumatatea lunii Mai.

Liga intra pentru prima data într-o mare lupta. Mi-am zis:

– Trebuie sa plec în tara, sa iau parte la lupta si apoi sa ma reîntorc la studii.

Am scris profesorului Cuza, rugându-l sa-mi trimita bani de drum. Neprimind nici un raspuns, am scris la Focsani D-lui Hristache Solomon; care mi-a trimis zece mii de lei, din cari, o parte, am lasat sotiei mele, iar cu alta am plecat spre tara.

Am ajuns la Bucuresti pe la începutul lui Mai si în plina lupta electorala. M-am prezentat profesorului Cuza, care nu s-a bucurat prea tare de prezenta mea, spunându-mi ca nu era nevoie sa deplasez, caci miscarea poate merge bine si fara mine.

M-a durut putin, dar nu m-am suparat.

Într-o organizatie nu încape supararea la o observatie a sefului. Ea poate fi dreapta, ea poate fi nedreapta, dar supararea nu încape; acesta e principiul care trebuie sa calauzeasca pe un om într-o organizatie.

Am plecat în judetul Dorohoi ca sa dau concurs profesorului Sumuleanu. De acolo am trecut si în alte judete. La Câmpulung, la Iasi, la Braila etc.

Între timp, în urma unei scrisori a profesorului Paulescu si a interventiei Generalului Macridescu, m-am hotarât sa candidez la Focsani. Iata-ma deci în cea mai dezgustatoare si mai nedorita situatie: mergând sa cersesc voturi pentru mine. Unde! În mijlocul multimii, care, tocmai în momentul în care ar fi trebuit sa fie stapânita de cele mai sfinte sentimente, fiind vorba de tara si de viitorul ei, e buimacita de bautura oferita din belsug de catre agentii electorali si stapânita de patimile dezlantuite de duhul rau al politicienilor. Se coboara, în aceste momente, peste viata linistita si curata a satelor, valurile pline de infectie ale politicianismului. În tara întreaga se întinde iadul. Din acest iad iese conducerea pentru un an, doi, trei sau patru, a unei tari.

Din ce noian de pacate scoate democratia, "sfânta" democratie, conducerea unei tari.

Am ajuns la Focsani. Acolo era înca stare de asediu din timpul botezului de la Ciorasti. Pentru ca sa poti pleca în propaganda electorala îti trebuia bilet de libera petrecere, eliberat de comandantul garnizoanei. M-am prezentat si l-am luat. Pe la ora 10 dimineata, însotit de Domnul Hristache Solomon si altii, am plecat în doua automobile. Dar la 500 m. de marginea orasului am gasit drumul oprit de doua carute puse de-a curmezisul soselei. Lânga ele câtiva jandarmi. Am oprit. Jandarmii s-au apropiat si ne-au spus ca nu avem voie sa trecem. Eu le-am scos ordinul generalului si li l-a aratat. Ei l-au citit si apoi ne-au spus:

– Totusi nu aveti voie.

Am dat ordin celor ce ma însoteau sa dea carutele la o parte. Dupa o mica busculada, drumul s-a eliberat. Masinile au pornit încet înainte. Jandarmii, retrasi câtiva metri de sosea, s-au asezat în tragatori si au început sa traga focuri. Eu am spus:

– Mergeti înainte, caci trag în vânt.

Un glonte a izbit în aripa masinii. Un altul lânga noi. Ne-am continuat drumul. Doua gloante însa ne-au oprit în loc. Unul a spart rezervorul de benzina si altul un cauciuc. De mers înainte, cu neputinta. Am coborât din masina si ne-am întors înapoi pe jos.

Ne-am dus la Generalul care ne daduse biletul de libera circulatie. I-am povestit cele întâmplate, de fata fiind si Generalul Macridescu. Ne-a raspuns:

– Sunteti liberi sa mergeti. Eu nu am dat ordin sa va opreasca. Poate, autoritatile administrative.

Am plecat la Prefectura cu Generalul Macridescu. Prefect era Nitulescu, un om ursuz si brutal. Foarte linistiti, am intrat în cabinetul lui. Generalul Macridescu a povestit cele întâmplate. Prefectul însa, chiar din primele momente, ne-a tratat în mod necivilizat. A început sa ne tina de la înaltime un discurs interminabil:

– Domnilor, interesele superioare ale Statului, cer...

– Sunt legi; noi suntem în cadrul legilor. Avem dreptul, încearca sa explice Generalul Macridescu. Dar prefectul continua:

– Tara cere în aceste momente grele...

Din nou încearca Generalul Macridescu sa explice. Prefectul autoritar:

– Vointa tarii este...

– Asculta, Domnule Prefect, vad ca D-ta nu vrei sa întelegi de vorba buna, îi spun eu enervat. Plec mâine dimineata în propaganda si daca jandarmii vor trage din nou în mine, vin aici în cabinet si trag eu si în D-ta.

Fara sa mai astept vreun raspuns, întorc spatele si plec, lasându-i pe ceilalti acolo. Dupa câteva ore, sunt invitat la Consiliul de Razboi. Ma duc. Un Comisar regal îmi ia interogatoriul. Declar în scris exact ce a fost. Sunt arestat. Spun:

– Bine, Domnilor, celui care trage în mine nu-i faceti nimic, iar pe mine, care numai spun ca trag, ma arestati!

Iata-ma din nou, într-o camera de închisoare, în cazarma unui regiment.

Dupa 3 zile, sunt chemat la general. Un ofiter ma conduce în cabinet:

– Domnule Codreanu, D-ta trebuie sa parasesti orasul Focsani.

– Domnule General, sunt candidat aici. Si ceea ce îmi cereti Dvs. e contra legii. Desigur, ca nu ma voi opune masurii, caci nu pot, dar va rog sa-mi dati ordinul Dv. în scris.

– Nu pot da în scris.

Atunci voi pleca la Bucuresti, pentru ca sa ma plâng împotriva Dvs.

Generalul ma elibereaza, cerându-mi cuvântul de onoare ca voi pleca cu primul tren.

Cu primul tren am si plecat la Bucuresti. A doua zi, m-am prezentat Ministrului de Interne, dl. Octavian Goga, care m-a primit bine. I-am povestit cele ce am patit si am cerut sa mi se faca dreptate.

Mi-a spus ca va trimite un inspector administrativ sa cerceteze cazul, dar sa vin a doua zi.

Am venit a doua zi. M-a amânat pe a treia. Zilele treceau si mai ramasese putine pâna la alegeri. În sfârsit, a patra zi am plecat.

Iar am luat bilet de la general si iar am pornit cu masinile. Nu mai erau decât doua zile pâna la alegeri.

Am ajuns în primul sat. Erau câtiva oameni adunati, cum stau de obicei în preajma alegerilor, însa speriati de teroarea care se exercita. Vin jandarmii:

– Aveti voie sa vorbiti cu oamenii, dar numai un minut. Asa am primit ordin!

Vorbim un minut si plecam mai departe. La fel în toate satele, câte un minut. Vai de dreptatea si legalitatea din tara aceasta! Îmi dai drept de vot, ma chemi la vot, daca nu vin, ma condamni la amenda, iar daca vin, ma snopesti în batai. Politicienii români, indiferent daca sunt liberali, averescani sau national-taranisti, nu sunt decât o ceata de tirani, care la adapostul: "legalitatii", "libertatii", "drepturilor omului", calca fara rusine si fara teama, în picioarele lor, o tara, cu toate legile, cu toate libertatile si cu toate drepturile ei. Oare pe viitor ce cale ne va ramâne de apucat?

**

În ziua de alegeri, delegatii nostri au fost batuti, umpluti de sânge si opriti de a ajunge la salile de votare: sate întregi nu s-au putut prezenta. Rezultatul: Am cazut. Desi în oras batusem toate partidele.

– Nu-i nimic, mi-am zis. O reusita mi-ar fi stricat planurile de a-mi continua studiile.

Peste doua zile am aflat cu mare bucurie rezultatul pe întreaga tara. Liga avusese 120.000 voturi si intrase în Parlament cu 10 deputati: profesor Cuza, la Iasi; profesor Gavanescul, la Iasi; profesor Sumuleanu, la Dorohoi; tatal meu, la Radauti; Paul Iliescu, la Câmpulung; profesor Cârlan, la Suceava; Dr. Haralamb Vasiliu, la Botosani; Valer Pop, la Satu Mare; ing.Misu Florescu, la Piatra-Neamt; Iuniu Leca, la Bacau.

Se alesese în adevar, un buchet de oameni de elita care faceau cinste miscarii nationale si catre care lumea se uita cu o netarmuita dragoste si cu vii nadejdi. Cele 120.000 voturi reprezentau tot ce era mai bun si mai curat în poporul român. Alegatorii strabatusera prin toate amenintarile, prin toate ademenirile, peste toate obstacolele pâna la sectiile de votare. Dar multi au fost acei care n-au putut strabate. Mai multi decât cei care au strabatut. Cel putin înca 120.000 de voturi au fost, fie oprite, fie furate din urne.

Am plecat înapoi în Franta, multumit de rezultat, dar urmarit mereu de o întrebare:

– Cum se va putea învinge, daca toate guvernele vor face alegeri la fel, întrebuintând coruptia, furtul si forta statului în contra vointei populare?

ÎN MUNTII ALPI

Ajuns în Franta, nu m-am mai putut prezenta la examene, în sesiunea de Iunie. O problema grea mi se punea acum în fata. Mota trebuia sa plece în tara. Din toamna urma sa-si faca serviciul militar. Cum voi putea trai acolo, caci din cusaturi iesea insuficient pentru a putea trai un singur om, necum doua suflete...Am încercat sa gasesc ceva de lucru în oras: orice. Imposibil. M-am gândit ca poate la tara, prin împrejurimile orasului, voi gasi ceva. Am plecat împreuna cu Mota sa caut de lucru în mai multe parti; dar ne-am întors seara fara rezultat.

Intr-o zi am plecat cu tramvaiul, ne-am coborât la vreo 10 km de Grenoble, la "Uriages les Bains". (Acolo tramvaiele nu circula numai în oras, ci pâna la 20 km. în toate directiile, fiind din abundenta energie electrica, captata din caderile de apa de pe munti.)

Ne-am îndreptat apoi pe niste cararui, în sus spre munte. Dupa vreo jumatate de ora, am ajuns la Saint Martin, o comuna destul de mare, cu un drum bine pavat prin mijlocul ei, cu case îngrijite, facute din piatra, cu câteva pravalii sui cu o biserica, înalta frumoasa. Am trecut mai departe. Dupa o alta ora de mers, urcând mereu pe o caldura care ne topea, am ajuns într-un mic catun, "Pinet d'Uriage".

Era la o înaltime de cca. 800-900 m. În sus se deschidea o admirabila perspectiva a Alpilor, acoperiti de zapada. Începuturile zapezii pareau a fi la câtiva kilometri de noi. În stânga se deschidea o vale minunata în spre Chateau de Vizile, iar în dreapta, alta, spre Grenoble. Pe firul vaii serpuia soseaua betonata, lucitoare ca apa unui pârâu batut de soare. Oamenii erau pe câmp la lucru. Ne miram cum acolo, pe o coasta de munte la câtiva kilometri de zapezi, care nu se topesc niciodata, creste grâul înalt pâna la umarul omului, ovaz si orz, precum si tot felul de legume. Probabil, din cauza climei mai dulci si a pamântului care nu-i stâncos. Nu era nici de calitate prea buna, era chiar sarac; dar oamenii îl îngrasau mereu cu gunoi sau cu îngrasaminte chimice.

Vedeam lumea pe ogoare, dar ne loveam de aceeasi problema ca si în celelalte sate: cum sa intram în vorba cu oamenii si cum sa le spunem ca am vrea sa gasim ceva de munca. Trecem pe lânga ei si nu îndraznim sa le vorbim. Mai sus, sunt înca vreo 5-6 case. Mergem acolo. Ajungem la ultima casa. Dincolo nu mai era nimic. Era ultima locuinta omeneasca spre masivul Beldona, afara de cabanele pentru turisti. În apropiere cosea un batrân. Trebuie sa vorbim cu el. Ii dam buna ziua si intram în vorba. Ne vede ca suntem straini si ne întreaba ce suntem. Îi spunem ca suntem români, ca ne place mult aici si ca am vrea sa cautam o camera si sa stam câteva luni la aer. Mosneagul e sfatos. Si probabil, gândindu-se ca a gasit pe cineva de la care ar putea sa afle multe lucruri, ne cheama la o masa asezata afara, aduce o sticla de vin negru astringent, si trei pahare ca sa ne cinsteasca si apoi începe sa ne întrebe, urmarind cu mare curiozitate raspunsurile noastre:

– Va sa zica, sunteti români.

– Da, români, români din România.

– E departe de aici, România?

– Vreo 3.000 de kilometri.

– Sunt si pe la D-vs. tarani asa ca pe la noi?

– Sunt multi, pere Truk – caci asa îl chema.

– Creste si pe acolo fân? Dar boi sunt? Vaci? Cai? În fine, îi raspundem la toate, si ne împrietenim repede.

Nu-i spunem însa nimic din ceea ce ne durea pe noi, caci mosneagul a vazut ca noi suntem niste oameni învatati "domni" si si-ar fi pierdut toate iluziile, aflând ca noi cautam de lucru la el.

Îl întrebam numai, daca nu stie vreo camera de închiriat la cineva. Ne-a dat o adresa sigura, si ne-a repetat sa spunem ca ne-a trimis el, "pere Truk".

Despartindu-ne îi multumim si-i promitem ca o se venim sa-i ajutam la coasa. Câteva case mai la vale, gasim adresa data de el.

Chenevas Paul, pensionar. Un alt batrân de vreo 70 ani, îmbracat bine, fost plutonier si acum pensionar, (se mândreste ca e singurul pensionar din tot satul). Era proprietar a doua case, una lânga alta, în care locuia numai el singur, caci nu mai avea pe nimeni. Toti ai lui murisera. Ne închiriaza toata casa cea mica, compusa, jos, dintr-o camera si o camaruta, iar, sus, la etaj, din alta camera. (Acolo toate casele au câte un etaj). În camera de jos, o plita de gatit. În cea de sus, un pat cu un asternut simplu. Are un aspect de pustiu. Se vede ca de multa vreme nu mai intrase nimeni în ea. Ne împacam cu patru sute franci pâna la Craciun. (Pe sase luni). La oras plateam 150 franci pe luna. Am platit pe trei luni înainte, urmând ca peste câteva zile sa ne aducem bagajele si sa ne mutam în noua locuinta. Ne-am reîntors bucurosi la Grenoble. Ma gândeam, ca având frecventa pentru amândoi anii de doctorat, îmi voi prepara examenele aici si ma voi coborî numai pentru ca sa ma prezint la ele.

Peste câteva zile urcam pe aceleasi carari cu bagajele în spate, eu, sotia mea si Mota, spre noua noastra locuinta. În sfârsit, iata-ne instalati. Mota si-a luat ramas bun de la noi si a plecat spre tara. Noi am ramas cu ultimii bani: vreo câtiva franci. Grea situatie! Ce o sa mâncam?

A doua zi dimineata, îngândurat, plec la pere Truk. Ii ajut pâna seara la coasa si la încarcatul fânului. La amiaza m-a invitat la masa si am mâncat la el. Seara de asemenea. Daca as fi putut sa-i duc ceva si sotiei mele, ar fi fost perfect, dar m-am întors fara nimic. Dimineata urmatoare, ma duc din nou. Mosneagul mai avea înca un om la lucru. Mic de statura, cu parul roscat, neîngrijit, cu niste ochi sclipitori, care-i alergau în orbite, în lumina carora nu puteam prinde o raza de bunatate. Parea a fi un om rautacios. Se numea Corbela. Probabil, în limba literara si oficiala, Corbelle. Dar taranii din regiune vorbesc toti "patois", adica un dialect taranesc care se deosebeste mult de limba oficiala, atât prin pronuntia cât si prin structura cuvintelor. Diferenta este asa de mare încât un Francez de la oras nu poate întelege pe un Francez de la sat care vorbeste în "patois". Acestia din urma cunosc însa si limba oficiala.

La prânz am fost toti trei chemati la masa de o gospodina, femeia mosneagului, o batrâna, ca batrânele de pe la noi. Acolo taranii nu manânca la 12 ceapa cu mamaliga ca la noi. Masa lor obisnuita cuprinde întâi o mâncare de legume, apoi o mâncare cu carne, iar la urma brânza. Si totdeauna un pahar cu vin. Eu m-am apropiat, le-am multumit, dar le-am spus ca nu manânc. Ei au crezut ca ma jenez si au insistat. Atunci le-am spus ca e Vineri si ca postesc. Nu manânc pâna seara. Era un vechi obicei, pe care de trei ani, din timpul primei închisori de la Vacaresti, îl tinusem regulat.

Corbela, când a auzit ca postesc, m-a întrebat rastit:

– Dar de ce postesti?

– Pentru ca, eu cred în Dumnezeu.

– De unde sti ca exista Dumnezeu? L-ai vazut D-ta pe Iisus Hristos? continua mai departe Corbela.

– Nu L-am vazut, dar asa sunt eu: nu te cred pe D-ta care-mi spui ca nu exista, ci cred sirurile de martiri, care atunci când erau rastigniti pe cruce si li se bateau piroanele în mâini, spuneau: "Puteti sa ne omorâti, dar L-am vazut".

– A! Preotii! Sarlatanii! Eu îi strivesc sub calcâi, apasând si rotind calcâiul în pamânt, ca si cum ar strivi un gândac.

Vazându-l asa pornit, am rupt discutia. Seara am plecat acasa, de asta data cu un cos de cartofi si cu o bucata de slanina pe care mi le-a dat batrânul. Sâmbata am lucrat la fel. Duminica m-am dus la biserica. Era lume adunata din tot satul. Într-o strana, în apropierea altarului, solemn ca un sfânt, statea un om care parea ca seamana cu Corbela. Ma uit mai bine. Urmarea cu mare atentie pe preot. La un moment dat se apropie de preot si foarte smerit îi ajuta. El e, Corbela! Dascal, ajutorul preotului si clopotar la biserica.

Mai târziu, când m-am împrietenit cu oamenii, le-am povestit întâmplarea mea cu Corbela, facând cu totii mare haz.

– Sunt si pe la noi nebuni de acestia, îmi spuneau ei.

S-au învatat de la cei mari care sunt contra Bisericii. Dar noi, taranii francezi, credem în Dumnezeu, asa cum apucat de la parintii nostri.

Preotul, un om de o vasta cultura, doctor în Filozofie si Teologie, traia într-o mare mizerie, fara leafa de la statul ateu, care prigonea pe preoti ca pe niste dusmani. Ei traiesc numai din ajutorul putinilor oameni ai satului.

***

Saptamâna urmatoare am lucrat la un alt om, la scos cartofii. De aici am capatat o cantitate mai mare de cartofi, baza noastra de existenta pentru mai multa vreme. Apoi am trecut la altul, la legatul snopilor de grâu. Pe urma la treierat. Acolo, în toate satele, obstea satului are masini de treierat. Ea trece din casa în casa, treierând la fiecare. Recolta este bogata si frumoasa ca aurul.

Nu este taran care sa nu fie abonat la câte o revista saptamânala agricola, plina de sfaturi bune pentru agricultura, gradinarit, cresterea vitelor si îngrijirea lor, stuparie etc. Ei citesc aceste reviste cu multa atentie, din scoarta în scoarta, cautând, într-o mare întrecere, ca fiecare sa aplice cât mai bine acele sfaturi si sa foloseasca cât mai mult din ele. Grajdurile lor sunt tot asa de îngrijite ca si casele. Vitele sunt bine pazite si de frig si de foame. Tesalate în fiecare zi. De aceea ele sunt frumoase, muncesc mult si produc mult.

În grajdurile lor am gasit adesea scris de tarani pe câte o bucata de carton: "Iubiti animalele, prietenii nostri de munca!"

Dupa vreo luna, satul s-a învatat cu mine. Eram cunoscut sub numele de "Le roumain"(Românul). Auzisera ca sunt student la doctorat si seara stateam de vorba cu ei. Îi interesau problemele de filosofie, chestiuni politice, situatia internationala, iar din Economia Politica, cu deosebire, problema preturilor, legea cererii si ofertei si altele, care stabilesc pretul; cauzele scaderii sau urcarii preturilor si timpul potrivit pentru vinderea produselor lor. Taranii între 25-40 ani, se orientau foarte bine în toate aceste chestiuni si puteai discuta cu ei probleme oricât de înalte. Le întelegeau.

***

De la un timp am început sa-mi prepar examenele. Mota îsi daduse examenele în Iunie, înainte de plecare, cu mare succes.

Ziua munceam, iar seara si noaptea cât puteam sta, citeam. Pentru anul I aveam 4 obiecte: Economia Politica, Istoria Doctrinelor Economice, Legislatia Industriala si Legislatia Financiara. Dupa doua luni însa au început sa-mi slabeasca puterile. Alimentatia nu era suficienta. În ultimele zile mâncam numai cartofi fierti. La doua trei zile, câte un kg. de lapte, iar carne, odata pe saptamâna. Uneori brânza. Atât puteam eu câstiga cu munca mea. Mai rau decât mine, era însa sotia mea care se anemiase mult.

În Octombrie m-am prezentat la examen.

Am cazut, desi la obiectul principal, Economia Politica, luasem cea mai mare nota si la celelalte obiecte note de trecere, la Legislatia Financiara obtinând numai noua, limita pentru doctorat fiind zece. Pentru moment am ramas dezorientat. Nu fusesem un element stralucit la carte niciodata, dar nu cazusem niciodata pâna acum la vreun examen, fiind cotat printre elementele bunisoare.

În greaua situatie materiala în care ma aflam, era o lovitura. Greutatea statea în aceea ca nu ma mai puteam prezenta decât peste trei luni si din nou la toate materiile. M-am încapatînat si m-am hotarât sa reiau munca de la capat. Lucrul la tara se terminase. Cazuse zapada. Numai la taiatul lemnelor în padure puteam sa ma mai duc. În schimbul ajutorului pe care-l dadeam, am capatat si eu un car cu lemne.

Au început însa sa-mi vina ajutoare din tara. De acasa si de la parintele Mota, dintr-un împrumut pe care-l facuse în numele meu, la o banca.

Am petrecut iarna si sarbatorile Craciunului, în mijlocul taranilor si cu deosebire în mijlocul familiei Belmain-David.

În sesiunea de Februarie m-am prezentat din nou si mi-am luat examenele anului întâi de doctorat.

Imediat m-am apucat de prepararea celui de al doilea an: Drept Administrativ, Filosofia Dreptului, Istoria Dreptului Francez si Dreptul International Public. În primavara mi-am luat si eu o gradina, pe care am început s-o lucrez pe cont propriu.

Dar în luna Mai 1927, primesc o scrisoare desperata de la Mota si apoi altele de le Focsani si de la studenti, prin care eram chemat de urgenta în tara, deoarece Liga se rupsese în doua. De la Mota si Hristache Solomon primesc si bani de drum. Pâna la examene însa, mai aveam o luna de zile. Ma prezint Decanului Facultatii si spunându-i, ca trebuie sa plec de urgenta în tara, îi cer sa-mi îngaduie a ma prezenta mai înainte pentru a-mi da examenele. Cererea mi-a fost aprobata. La 16 Mai, am dat examenele si le-am luat. La 18 Mai, am pornit spre tara, luându-mi ramas bun de la locuitorii din Pinet, în mijlocul carora traisem aproape un an de zile. Unii dintre ei, cei mai batrâni, când am plecat, plângeau. Altii m-au condus pâna la gara din Grenoble.

Venisem în Franta cu îngrijorarea ca voi întâlni un popor imoral, putred si decazut, asa cum se flutura de multa vreme prin lume. M-am convins ca poporul francez, taranul si oraseanul, este un popor de o moralitate severa. Imoralitatile apartin strainilor stricati, bogatilor tuturor neamurilor, atrasi de Paris si de alte orase mari.

Clasa conducatoare, dupa parerea mea, însa, este iremediabil compromisa, gândind, traind si actionând sub influenta si numai sub influenta iudeo-masoneriei si a bancherilor ei. Iudeo-masoneria si-a facut din Paris sediu pentru întreaga lume. (Londra cu ritul scotian este numai o filiala). Aceasta clasa conducatoare este rupta de întreaga istorie a Frantei si de natiunea franceza. De aceea plecând din Franta, faceam o mare deosebire între poporul francez si între statul masonic francez.

Am ramas nu numai cu dragoste pentru poporul francez, dar si cu credinta, care nu mi se va clatina niciodata, în învierea si biruinta acestui neam în contra hidrei care s-a asezat peste el, întunecându-i gândirea, sugându-i vlaga, si compromitându-i si onoarea si viitorul.

LA BUCURESTI

LIGA APARARII NATIONAL-CRESTINA S-A RUPT ÎN DOUA

Am sosit în Bucuresti. Era un dezastru. "Liga Apararii Nationale Crestine" se rupsese în doua. Sperantele natiei acesteia se prabuseau. Un neam care-si încordase puterile sleite, într-un greu moment al istoriei sale, în lupta cu cea mai mare primejdie care i-a amenintat vreodata viata, cadea acum la pamânt cu toate sperantele lui nimicite. Acest naufragiu în inimile viteze ale miilor de luptatori, vazându-si cu totii, într-o clipa, naruite jertfele facute în trecut si toate sperantele, inspira un sentiment de durere chiar si acelora care statusera departe de miscare. O mai mare durere colectiva nu mi se întâmplase sa vad pâna atunci. Toate valurile acelea de entuziasm de la Severin la Focsani, de la Câmpulung la Cluj, se transformasera în valuri de durere si deznadejde.

M-am dus la Parlament si m-am prezentat profesorului Cuza. Spre marea mea surprindere, am gasit pe un singur om vesel în mijlocul durerii generale. Acesta era prof. Cuza. Redau textual si cu cea mai mare constiinciozitate convorbirea avuta.

– Bine ai venit, Cornelie draga, apropiindu-se de mine si întinzându-mi mâna. Tu esti un baiat bun. Sa-ti cauti ca si pâna acum de treaba si va fi foarte bine.

– Domnule Profesor, sunt amarât pâna în adâncul inimii mele de nenorocirea care s-a abatut asupra noastra.

– Dar nu s-a întâmplat nici o nenorocire. Liga este mai puternica decât oricând. Iata, am venit de la Braila ieri. Acolo a fost ceva, nemaipomenit. M-a primit poporul cu muzici, cu tobe, cu urale nesfârsite. Ai sa vezi ce e în tara. Tu nu sti ce e. Toata tara e cu noi.

Înca vreo câteva vorbe si am plecat. Ma întrebam apoi naucit...

– Un sef, vazându-si trupa lui sfâsiata de dureri, rupta în doua si cuprinsa de deznadejde, sa se afle în cea mai perfecta voie buna si veselie? Sa nu-si dea seama de dezastrul care fierbe sub el? Sau îsi da seama., si atunci cum este cu putinta sa-i para bine?

CE SE ÎNTÂMPLASE

Cei 10 parlamentari ai Ligii au lasat de dorit, dupa parerea mea, în toata activitatea parlamentara si extraparlamentara din timpul anului ce trecuse. Erau elemente slabe? Hotarât, nu. Erau de rea credinta? Hotarât, nu. Erau de absoluta buna credinta, dar cu mici insuficiente, fie de pregatire în materie de cunoastere a problemei jidanesti, cei mai recenti; fie mai greoi în deplasari si actiune, cei mai batrâni. Dar acestea sunt inerente oricaror oameni adunati într-o organizatie si trebuiesc modelate si complinite de conducere si corectate cu multa dragoste. Atunci, care au fost cauzele adevarate ale acestei situatii?

Dupa parerea mea:

1. Lipsa de coordonare a actiunii parlamentare si extraparlamentare.

2. Lipsa de unitate sufleteasca, absolut necesara unei asemenea organizatii, înconjurata din toate partile de ochi inamici care încearca sa profite de orice neîntelegere interna.

Aceste doua însa, au la baza o alta cauza si anume:

Lipsurile conducatorului, greselile lui. Un conducator trebuie sa faca necontenit scoala, în sensul vederilor lui, cu toti luptatorii din jur, pentru ca sa asigure unitatea de gândire a blocului respectiv. Sa elaboreze un plan de lupta. Sa dea directive în materie de actiune. Sa fie un permanent slujitor al unitatii miscarii, încercând cu dragostea lui, cu chemarile lui, cu observatiile, cu pedepsele, sa netezeasca neîntelegerile si nepotrivirile inerente oricarei organizatii. Sa fie un neîncetat îndemn catre toti la îndeplinirea datoriei lor. Sa procedeze cu dreptate, respectând normele de conducere pe care si le-a impus si în baza carora si-a adunat oamenii.

Din toate acestea, profesorul Cuza n-a facut nimic. N-a facut scoala cu oamenii sai nici macar consfatuiri.

– Sa facem o consfatuire, D-le Cuza, îi spuneau unii din ei, ca sa stim si noi ce atitudine sa luam si cum sa ne prezentam în Parlament.

– N-avem nevoie de nici o consfatuire, pentru ca noi nu suntem partid politic.

N -a dat niciodata nici o directiva nimanui. Veti gasi volume de valoare, zeci de brosuri scrise de prof. Cuza, veti gasi sute de articole, dar desfid pe oricine s-ar încumeta sa-mi aduca zece circulari sau ordine de organizare sau de actiune date celei mai zbuciumate organizatii politice, de la 4 martie 1923, data înfiintarii ei, si pâna la 20 mai 1927, momentul desfiintarii ei.

Nu veti gasi, nu zece, nici cinci, nici trei.

Profesorul Cuza a îndemnat, dar el n-a fost un animator. Profesorul Cuza a pedepsit, dar atunci când a pedepsit, a provocat un adevarat dezastru, fiindca a procedat fara întelepciune.

Intre timp, din cauza situatiei înfatisate mai sus, se întelege ca o parte dintre parlamentari, vazând si simtind ca lucrurile nu merg cum trebuie, îsi manifestau nemultumirile lor. Ei vedeau ca, încetul cu încetul, miscarea merge spre ruina, mai ales, ca pe lânga lipsa unor directive, mai interveneau, din timp în timp, si unele iesiri ale prof. Cuza la tribuna Parlamentului, care aveau în adevar un efect uluitor si descurajator pentru miscarea întreaga.

Asa bunaoara, când imediat dupa deschiderea Parlamentului, unul din deputatii Ligii protesta împotriva starii de asediu si a samavolniciilor ne mai pomenite, întâmplate la Focsani, prof. Cuza s-a ridicat si a spus ca bine a facut guvernul ca a instituit starea de asediu si ca el ar fi facut la fel, spiritele fiind agitate din cauza jidanilor.

Altadata vorbind la mesaj, spunea, combatând pe taranisti (care de altfel erau în opozitie): ca Partidul poporului ar putea deveni un factor de guvernamânt prin sistemul rotativei cu Partidul liberal, daca Generalul Averescu si-ar însusi doctrina "Ligi Apararii Nationale Crestine".

Aceste lucruri aruncate de la tribuna, tocmai în momentul în care mii oameni loviti, schingiuiti si nedreptatiti, asteptau cu înfrigurare, ca o slaba mângâiere pentru suferintele lor, macar un cuvânt de înfierare a guvernului ale carui victime erau, împrastiau o atmosfera de descurajare pretutindeni.

În cele ce urmeaza, redau dupa Monitorul Oficial, un pasaj din discursul amintit:

"Ramân dar actualmente în slujba Statului doua partide mature, partide de ordine, ale ordinii actuale, partide de guvernamânt, care se complecteaza si care asigura jocul normal al mecanismului constitutional: Partidul Poporului si Partidul Liberal.

Ele sunt asezate pe baze solide, rezemându-se pe interese de productie, desi diferite, totusi ambele generale, reale si permanente care le asigura dainuirea si eficacitatea actiunii lor. Noua opera de organizare constitutionala si politica a tarii este opera la care au lucrat împreuna aceste partide, fiecare în masura raspunderii si rolului pe care l-au avut: de guvern si opozitie. Partidul Poporului va continua opera începuta careia îi va aduce toate ameliorarile pe care practica sincera si de buna credinta le va învedera ca necesare pentru consolidare mai departe a Satului si unificare desavârsita a tarii...

Partidul Liberal este exponentul intereselor burgheziei românesti, al intereselor financiare, comerciale si industriale legitime si indispensabile, bunului mers al tarii.

Partidul Poporului chemat sa desavârseasca organizatia economica a Statului, asezând-o pe temelii reale, preocupat de nevoile tuturor în cadrul intereselor superioare ale tarii, se sprijina în special pe interesele generale, reale si permanente ale productiunii agricole, factor precumpanitor al vietii noastre economice.

Partidul Poporului care are radacinile cele mai adânci si cele mai întinse pe tot cuprinsul tarii, în cadrul armoniei sociale... vrea sa dea plugarilor stapânitori de pamânt rolul ce li se cuvine în economia Statului potrivit muncii si numarul lor.

(Monitorul Oficial, 30 iulie 1926, pag. 395)

Aceasta atitudine din partea unui conducator de miscare nationala, este incalificabila. A face apologia partidelor pe care miscarea nationala le denunta ca pe o nenorocire abatuta deasupra României si în contra carora lupta cu sacrificii dureroase, pentru a crea o noua soarta acestei tari, alta decât cea harazita de politicienii partidelor, este tot una cu a-ti condamna la moarte propria miscare.

A ridica în slava sistemul rotativei reprezentat prin Partidul liberal si averescan, denuntate de tine însuti, timp de o viata întreaga, ca dusmane ale neamului, înseamna a înlatura orice perspectiva de biruinta a miscarii nationale pe care o conduci dovedind totodata, prin acest fapt, ca tu însuti nu crezi în ea.

Ce ar zice lumea de un comandant de trupe eroice, care se lupta, fac jertfe supreme, cred în biruinta lor, traiesc si sunt gata sa moara cu gândul la ea, comandant care, într-un discurs în timpul luptei si în fata miilor de raniti cazuti, le-ar vorbi ridicând în slava trupele inamice si prevestind victoria acestora.

Ce s-ar întâmpla cu biata trupa, care în loc de a auzi un cuvânt de înaltare a nadejdilor ei în biruinta, ar auzi pe însusi comandantul ei vorbind despre frumoasele perspective de victorie ale trupelor inamice?

Ce s-ar întâmpla? Trupa aceea s-ar împrastia demoralizata.

Asa s-a întâmplat. Multi luptatori pe frontul miscarii nationale s-au împrastiat deznadajduiti. Datorita acestei atitudini ciudate, deputatii Ligii au început sa-si manifeste nemultumirea. Ei au gresit, dupa parerea mea. Nu aveau dreptul sa-si manifeste aceste nemultumiri decât numai fata de presedinte si în cadrul restrâns al conducerii. Ei însa au depasit acest cadru. În conditiile acestea. fiecare vorba aruncata însemneaza o nenorocire în plus peste aceea provocata de însusi presedintele miscarii.

Încetul cu încetul, greselile unora si ale altora au dus la racirea relatiilor dintre ei. Pâna când, într-o zi, deputatul Paul Iliescu, fara un motiv binecuvântat si fara o judecata prealabila, deci fara respectarea normelor si legilor organizatiei, este eliminat din "Liga Apararii Nationale Crestine". Nu numai atât, dar fara ca presedintele sa spuna macar vreunuia din parlamentari ceva, ci pur si simplu, anuntând de la tribuna, ca a eliminat pe Paul Iliescu din L.A.N.C. si cerând în acelasi timp ca sa fie dat afara din Parlament, iar locul de la Câmpulung sa fie declarat vacant.

Aceasta a cazut ca un trasnet pe capul bietilor deputati ai Ligii. Peste doua zile, prof. Sumuleanu, care între timp venise de la Iasi, a facut o comunicare Camerei, iscalita si de ceilalti deputati: Ion Zelea-Codreanu, Valer Pop, Dr. Haralamb Vasiliu, Prof. Cârlan, prin care afirmau ca declaratia prof. Cuza, în orice caz, e prematura, deoarece statutele prevad ca excluderile se pronunta de comitet. În cazul de fata comitetul habar nu avea de aceasta chestiune. El nu cunostea nici o vina acestui om, dar nu cerea sa fie eliminat. Comitetul cerea ca omul sa fie întâi judecat, ca sa se poata apara. Cereau, prin urmare, sa se respecte statutul; sa se respecte legea pe care au jurat toti.

În acelasi timp s-au facut interventii în acest sens la profesorul Cuza.

Rezultatul acestor interventii:

Toti semnatarii sunt eliminati din "Liga Apararii Nationale Crestine", în frunte cu prof. universitar Sumuleanu si cu tatal meu, unii dintre acestia având merite de munca si de jertfa la formarea acestei ligi mai mari decât însusi prof. Cuza. Prof. Sumuleanu era însusi vicepresedintele Ligii. Si acestia dati afara tot fara nici o judecata; fara a li se spune ceva, fara a fi fost întrebati.

Dupa parerea mea, procedarea prof. Cuza, în calitate de presedinte al organizatiei, caruia îi incumba datoria de a avea cea mai mare grija pentru viata organizatiei, si cea mai mare atentie la orice masura în stare sa-i pericliteze existenta, a fost fundamental gresita. În fond nedreapta si cu totul ne le locul ei, mai ales având în vedere persoanele în joc. Era însusi comitetul de conducere al Ligii. Erau creatorii acestei organizatii. Masura era nejudecata, fiindca profesorul Cuza n-a prevazut consecintele care decurgeau din ea, pentru miscare. Imediat dupa aceasta eliminare se scoate "Apararea Nationala" prin care se afirma, ca acesti oameni în frunte cu prof. Sumuleanu si Ion Zelea-Codreanu s-au vândut jidanilor, raspândindu-se în toata masa Românilor aceasta insinuare.

Prof. Sumuleanu, prieten nedespartit de un sfert de veac, om de o corectitudine exemplara, a fost oribil si incalificabil atacat în "Apararea Nationala" de sub directia si îndrumarea D-lui Cuza. Umbla pe strada coplesit de durere, sub acuzatia de tradare. Atunci prof. Sumuleanu a scos, drept raspuns, o brosura intitulata "Miselia unor prieteni".

De data aceasta, prof. Cuza, dupa parerea mea, nu numai ca a fost nedrept, a fost mai mult decât nedrept.

Eliminatii, la rândul lor, au gresit, scotând manifeste cu atacuri deopotriva de nedrepte, dar greseala acestora, era consecinta greselii profesorului Cuza.

Toate acestea se petreceau în durerea sfâsietoare a tuturor luptatorilor si în marea satisfactie si bataie de joc a jidanimii.

Eu am sosit în acest moment. În Parlament se judeca chestiunea daca deputatii dati afara din Liga îsi pierd mandatele de parlamentari.

Ma întreb si acum: Oare profesorul Cuza, când a luat aceste masuri a fost victima unor sugestii sau a unor intrigi, sau asa a judecat singur, ca e bine?

Peste câteva zile, intervenind si ceilalti din afara, înmarmuriti de masurile profesorului Cuza si cerând sa se împace lucrurile, prin revenirea asupra eliminarilor facute si prin respectarea dispozitiilor statutare, ne pomenim cu o a treia masura prin care sunt considerati eliminati si acestia. Printre ei erau: Generalul Macridescu, prof. Traian Braileanu, Hristache Solomon, prof. Catuneanu etc.

Prin lume se împrastia sistematic zvonul, ca toti cei eliminati s-au vândut jidanilor. Printre agentii activi în împrastierea acestor zvonuri: Colonelul Neculcea si Liviu Sadoveanu, unul mâna dreapta si altul cea stânga a profesorului Cuza.

Eliminatii s-au constituit atunci în "Liga Apararii Nationale Crestine-Statutare", voind sa spuna prin aceasta denumire, ca ei se pastreaza în cadrul statutului. În acest timp profesorul Cuza convoaca la Iasi, în sala Bejan, o mare adunare nationala, la care iau parte vreo mie de oameni si care ratifica eliminarile pe baza ca s-au vândut jidanilor.

Ma opresc aici si nu trec la observatii asupra celor ce se scriau, fie de o tabara, fie de alta, considerând, atât cât am consemnat, ca fiind suficient pentru întelegerea situatiei miscarii în acea vreme. Atât doar as vrea sa adaug: ca timpul (au trecut noua ani) a dovedit ca prof. Cuza a gresit; pentru ca, nici prof. Sumuleanu, asa de crunt lovit în onoarea lui, nu s-a vândut jidanilor, nici tatal meu care a primit lovituri aproape mortale din partea puterii iudaice (de care prof. Cuza nu s-a învrednicit), nici Generalul Macridescu, nici prof. Gavanescul, nici prof. Traian Braileanu, nici prof. Catuneanu, nici Dr. Vasiliu, nici prof. Cârlan, nici preotul Mota etc.

Ani dupa aceea, dupa ce dezastrul s-a întins ca un pustiu peste Liga, a venit prof. Cuza la vechiul sau prieten, prof. Sumuleanu, pe care îl lovise asa de crud, si i-a spus:

– Draga Sumulene, n-am nimic cu tine. Hai sa ne împacam!

Profesorul Sumuleanu însa, s-a întors si plecând i-a zis:

– E prea târziu.

Nu pentru ca prof. Sumuleanu n-a vrut sa ierte o lovitura cruda, pe care o primise, ci pentru ca jos, era cenusa unei miscari si a unor sperante românesti.

CUM AM PROCEDAT ÎN FATA ACESTEI SITUATII

Am sosit din Franta, în mijlocul acestui dezastru care se abatuse peste miscarea nationala, cu intentia de a se salva ceea ce se mai putea salva. Am convocat la Iasi, în cea mai mare graba, grupul "Vacaresti", si o parte din conducatorii tineretului universitar din cele patru centre.

Intentia mea a fost sa localizez dezbinarea produsa, realizând un bloc al tineretului. Sa fac imposibila coborârea în spre tineret a atmosferei de vrajmasie care macina rândurile batrânilor. Dupa cum era si natural, acest bloc voiam sa-l bazez, în primul rând, pe constiinta, ca dezunirea si ura dintre noi însemneaza moarte pentru miscarea nationala.

Odata, acest bloc înfaptuit, voiam ca sa ne îndreptam spre liniile care ardeau ale batrânilor si prin interventii, facând cele mai hotarâte presiuni pentru reabilitarea unitatii, sa putem salva situatia.

Planul meu însa a cazut. Tineretul era deja cuprins de flacarile mistuitoare ale învrajbirii, încât la Iasi propunerea mea, cu toate legaturile care existau între mine si acest tineret, n-a gasit nici un rasunet în inimi. Si aceasta cu atât mai mult cu cât la conducerea studentimii din Iasi, care ar fi putut da în aceste ceasuri semnalul unei directii salvatoare, se ridicase o serie de elemente slabe, cu porniri sufletesti spre rau.

Din tot tineretul n-a ramas în picioare în jurul acestei propuneri, decât vechiul grup de la Vacaresti. Si pe lânga el câtiva tineri studenti ieseni, în numar de 10-12, printre care din cei mai vechi: Ion Blanaru, Ion Bordeianu, Victor Silaghi, iar din cei mai noi, un grup de Ardeleni în frunte cu Ion Banea, Emil Eremeiu, Misu Crisan. Din tot tineretul, atât ramasese în jurul nostru.

Mi-am continuat planul. Am plecat la Bucuresti cu întregul grup ca sa ma prezint celor doua fractiuni. Ne-am prezentat întâi "Statutarilor", cerându-le sa faca orice sacrificii pentru a putea restabili unitatea miscarii. Dupa câteva ore, ei au consimtit la reunire, fiind gata a face sacrificii, dar cerând ca pe viitor sa se respecte statutul.

Dupa aceasta ne-am prezentat profesorului Cuza. El însa, în urma rugamintilor si argumentarilor noastre, a refuzat. Discutia avuta cu acest prilej e bine sa n-o mai redau.

Am plecat. În sufletele noastre se coborâse pustiul. Tot ce se ridicase, toata stralucirea de ieri a acestei miscari nu venise ca un dar al norocului. Totul crescuse din lupta purtata, pas cu pas, si metru cu metru. Îngramadisem hotarâri grele peste hotarâri, înfruntasem primejdii peste primejdii, riscuri peste riscuri, dureri fizice si morale, care de care mai sfredelitoare, sanatate din sanatatea noastra, sânge din sângele nostru, lupta si jertfa cu fiecare zi.

Acum totul se prefacea în scrum.

Cuprins - Capitolul anterior  - Capitolul urmator