LEGIUNEA ARHANGHELUL MIHAIL

Cuprins - Capitolul anterior  - Capitolul urmator

În fata situatiei de mai sus, m-am hotarât sa nu merg nici cu o tabara, nici cu cealalta. Nici sa ma resemnez, ci sa încep organizarea tineretului pe raspunderea mea, dupa sufletul si capul meu si sa continui lupta iar nu sa capitulez.

În mijlocul acestor framântari si ceasuri de rascruce ne-am adus aminte de icoana care ne-a ocrotit în închisoarea Vacaresti.

Ne-am hotarât sa strângem rândurile si sa continuam lupta sub protectia Sfintei Icoane. În acest scop, ea a fost adusa la caminul nostru din Iasi, din altarul bisericii Sfântul Spiridon, unde o lasasem cu trei ani în urma.

La aceste gânduri, grupul "Vacaresti" s-a alaturat imediat. Peste câteva zile am convocat la Iasi pentru Vineri 24 iunie 1927, ora zece seara, în camera mea din str. Florilor No.20, pe Vacaresteni si pe putinii studenti care mai ramasesera legati de noi.

Intr-o condica, cu câteva minute înainte, scrisesem urmatorul ordin de zi, numerotat cu No.1:

"Astazi, Vineri 24 iunie 1927 (Sf. Ioan Botezatorul), ora zece seara, se înfiinteaza: "LEGIUNEA ARHANGHELULUI MIHAIL", sub conducerea mea. Sa vina în aceste rânduri cel ce crede nelimitat. Sa ramâna în afara cel ce are îndoieli.

"Fixez ca sef al garzii de la Icoana pe Radu Mironovici."

Aceasta prima sedinta a durat un minut, adica atât cât am citit ordinul de mai sus, dupa care cei prezenti s-au retras, ramânând ca sa cugete daca se simt destul de hotarâti si tari sufleteste, pentru a pasi într-o asemenea organizatie, unde nu era nici un program, singurul program fiind viata mea de lupte de pâna atunci si a camarazilor mei de închisoare. Chiar si pentru cei din grupul "Vacaresti" am lasat timp de gândire si de cercetare a constiintei lor, pentru a vedea daca nu au vreo îndoiala sau rezerva deoarece pasind aici vor trebui toata viata lor sa mearga înainte fara nici o sovaire.

Intima noastra stare sufleteasca din care s-a nascut Legiunea a fost aceasta: nu ne interesa daca vom birui, daca vom cadea înfrânti sau daca vom muri. Scopul nostru era altul: de a merge înainte, uniti. Mergând împreuna, uniti, cu Dumnezeu înainte si cu dreptatea neamului românesc, orice soarta ne-ar fi daruita, înfrângerea sau moartea, ea va fi binecuvântata si va da roade pentru neamul nostru. Sunt înfrângeri si sunt morti care trezesc un neam la viata, dupa cum sunt si biruinte dintre acelea care-l adorm, spunea profesorul Iorga, odata.

***

În aceeasi noapte si în aceeasi condica, am redactat o scrisoare catre profesorul Cuza si alta catre Profesorul Sumuleanu. A doua zi la 10 dimineata, ne-am adunat toti "Vacarestenii", si am plecat la profesorul Cuza, acasa, în str. Corescu No. 3.

Dupa atâtia ani de lupte si grele încercari, mergeam acum sa ne luam ramas bun de la profesorul Cuza si sa-i cerem sa ne dezlege de juramintele pe care le-am depus.

Profesorul Cuza ne-a primit în aceeasi camera în care ma botezase pe mine cu 28 ani în urma.

Aici el, stând în picioare de o parte a biroului, iar noi de cealalta parte, i-am citit urmatoarea scrisoare:

"Domnule Profesor,

Am venit acum pentru cea din urma data la Dvs. ca sa ne luam ramas bun si sa va rugam sa ne dezlegati de toate juramintele depuse.

Pe calea care mergeti acum, noi nu va mai putem urma, deoarece nu mai credem într-însa. A merge fara credinta nu putem, deoarece, noua, credinta ne-a dat tot avântul în lupta.

Rugându-va sa ne dezlegati de juraminte, noi ramânem sa luptam singuri, dupa cum ne va conduce mintea si inima noastra.

Profesorul Cuza ne-a vorbit apoi în felul urmator:

– Dragii mei, va dezleg de juramintele pe care le-ati depus si va sfatuiesc, ca mergând în viata, de acum înainte singuri, sa nu cumva sa faceti greseli. Pentru ca, mai ales în politica, greselile se platesc scump. Iata, aveti în fata greselile pe care le-a facut în politica Petre Carp si care i-au fost fatale.

Eu, din partea mea, va doresc tot binele în viata. Dupa aceasta ne-a întins mâna si am plecat.

*

Asa am crezut noi ca este corect sa procedam si ca aceasta este calea de onoare pe care ne obliga sa mergem numele nostru de luptatori.

De acolo am trecut la profesorul Sumuleanu, în str. Saulescu si i-am citit si lui o alta scrisoare, cam în aceeasi termeni, prin care anuntam pe "Statutari", ca nu-i putem nici pe ei urma si întelegem sa ne croim de acuma: calea noastra.

***

Plecând si de la el, am simtit în inimi singuratatea pe lume. Acum eram singuri ca într-un pustiu si va trebui sa ne taiem, prin propriile noastre puteri, drum în viata.

Ne-am strâns si mai mult în jurul icoanei. Si cu cât greutatile ne vor asalta si loviturile lumii vor curge mai grele peste noi, cu atât vom sta mai mult sub scutul Sfântului Arhanghel Mihail si la umbra sabiei lui. El nu mai era pentru noi o fotografie pe o icoana, ci îl simteam viu. Acolo la icoana, faceam de garda cu schimbul, zi si noapte, cu candela aprinsa.

MATERIA

Când ne-am adunat de la camin cu totii, noi cinci si înca vreo zece studenti din anul I si II si când am voit sa scriem câteva scrisori, vestind hotarârea noastra d-lui Hristache Solomon si altora, abia atunci ne-am dat seama cât suntem de saraci, pentru ca toti la un loc nu aveam bani nici macar cât ne trebuiau pentru plicuri si marci. Pâna atunci ne duceam, de câte ori aveam nevoie, la batrâni si ceream. De acum înainte nu mai avem de unde cere. Sa pornesti la o organizatie politica fara nici un ban. Era si o greutate si o cutezanta. În acest secol, în care materia este atotstapânitoare, în care nimeni nu porneste la ceva cât de mic fara sa se întrebe mai întâi "câti bani are", Dumnezeu a vrut sa arate, ca, în lupta si biruinta legionara, materia n-a jucat nici un rol.

Prin gestul nostru cutezator, ne desolidarizam de o mentalitate atotstapânitoare peste veac si peste lume. Ucidem în noi o lume, pentru a înalta o alta pâna la cer. Domnia absoluta a materiei era rasturnata, pentru a fi înlocuita cu domnia spiritului, a valorilor morale.

Nu negam si nu vom nega existenta, rostul, si necesitatea materiei în lume, dar negam si vom nega de-a pururi dreptul stapânirii ei absolute. Izbeam, asa dar, într-o mentalitate în care vitelul de aur era socotit ca centru si înteles al vietii. Ne-am dat seama ca pe calea aceasta, a raporturilor rasturnate, dintre spirit si materie, am fi secatuit în noi orice curaj, orice putere, orice credinta si orice nadejde. Singura forta morala în începuturile noastre nu am gasit-o decât numai în credinta nestramutata, ca plasându-ne în armonia originara a vietii – subordonarea materiei spiritului – vom putea înfrânge adversitatile si vom putea birui în contra puterile satanice, coalizate în scopul de a ne nimici.

RATIUNEA

O alta caracteristica a începutului nostru, în afara de lipsa de bani, a fost lipsa de program.

Noi nu am avut nici un program. Si acest fapt va naste desigur un mare semn de întrebare. Organizatie politica fara nici un program izvorât din ratiune, din capul unui om sau al mai multora?

Dar nu ne-am legat împreuna cei ce cugetam la fel, ci acei ce simteam la fel. Nu cei ce aveam acelasi fel de a gândi, ci acei ce aveam aceeasi constructie sufleteasca.

Era un semnal ca statuia unei alte zeite – Ratiunea – va fi sfarâmata. Pe aceea pe care o ridicase lumea în contra lui Dumnezeu, noi, fara a o arunca si dispretui, vom pune-o acolo unde e locul ei, în slujba lui Dumnezeu si a rosturilor vietii.

Daca nu aveam, asa dar, nici bani, nici programe, aveam în schimb pe Dumnezeu în suflete si el ne insufla puterea nebiruita a credintei.

ÎN CONTRA MISELIEI

Aparitia noastra a fost salutata cu un uragan de ura si de ironii. Cele doua tabere ale Ligii au rupt raporturile cu noi. Studentii de la Iasi ne-au parasit toti, iar atacurile "Cuzistilor", date pâna acum împotriva "Statutarilor", se vor îndrepta de acum si se vor înfige ca niste sageti în inimile noastre.

Nu ne vor durea ranile sagetilor, ci vom ramâne îngroziti de ceea ce vom descoperi în oameni.

În scurt, vom fi rasplatiti si onorati pentru tot ce facusem noi pâna acum, cu cele mai grele ofense si vom primi peste obraz lovitura dupa lovitura. Nu vom simti numai ura, dar vom vedea în toata goliciunea lor, lipsa de caracter si incorectitudinea sufleteasca.

În curând vom deveni "exploatatori ai ideii nationale", în interesul persoanelor noastre. Nu credeam ca acei ce se bateau acum un an cu pumnii în piept, cerând rasplata pentru pretinsele lor suferinte, vor avea acum si acest curaj de a ne arunca în fasa ofensa de mai sus. În curând se va afla ca ne-am... "vândut jidanilor" si chiar se vor scrie articole pline de insulte si vor fi tarani care vor crede si oameni care ne vor întoarce spatele. Pe nedrept. Insulte, pe care n-au îndraznit niciodata sa ni le adreseze dusmanii, din teama, ni le aruncau acum prietenii, fara teama si fara sa le fie rusine.

Daca este adevarat ca noi, care am trecut pe unde am trecut si ale caror trupuri au suferit ce au suferit, am fi în stare de asemenea infamie, de a ne vinde în grup la inamic, atunci nu ramâne decât sa se puna dinamita acestui neam si sa fie aruncat în aer. Nu merita sa mai traiasca un neam care a nascut si a crescut la sânul sau asemenea copii.

Dar daca nu-i adevarat, cei ce le inventeaza si le colporteaza sunt niste misei, care seaca încrederea natiei în propriul ei viitor si destin. Pentru acestia nici o pedeapsa din partea tarii nu este prea mare.

Ce încredere sa mai aiba neamul acesta în biruinta si viitorul lui, daca în toiul luptei grele pe care o duce aude ca noi, copiii, pe care el ne-a ridicat în bratele lui, punându-si în noi nadejdile cele mai sfinte, l-am vândut.

Las acele zile numai în amintirea acelor ce le-au trait. Lor, camarazilor mei de atunci, martori ai acelor ceasuri, le-am spus:

– Sa n-aveti teama de acesti pigmei, caci cine are asemenea suflet, nu poate niciodata birui. Pe acestia îi veti vedea odata cazând în genunchi la picioarele voastre. Sa nu-i iertati. Pentru ca nu vor face-o din constiinta pacatului savârsit, ci dintr-o miselie. Iar acum de s-ar coborî peste noi iadul cu toate duhurile lui necurate, neclintiti pe pozitie, îl vom învinge.

Pâna la acea data vazusem fiara din om. Acum am vazut miselul din om. Paziti-va pe voi si copiii de azi si de mâine ai neamului românesc si ai oricarui neam din lume, de aceasta racila îngrozitoare: miselia.

Toata inteligenta, toata învatatura, toate talentele, toata educatia nu ne vor servi la nimic, daca vom fi misei.

Învatati pe copii vostri sa nu întrebuinteze miselia nici în contra prietenului si nici în contra celui mai mare dusman al lor. Caci nu vor învinge, ci vor fi mai mult decât învinsi, vor fi striviti. Nici în contra miselului si a armelor lui miselesti sa nu întrebuinteze miselia, pentru ca de vor învinge, nu va fi decât un schimb de persoane. Miselia va ramâne neschimbata. Miselia învinsului va fi înlocuita cu miselia învingatorului. În esenta, aceeasi miselie va stapâni peste lume. Întunericul miseliei din lume nu poate fi alungat prin alt întuneric, ci numai prin lumina pe care o aduce sufletul viteazului, plin de caracter si onoare.

***

Si totusi, prin acest baraj de ura si de miselie, au venit la noi, din prima zi, ca la un liman datator de nadejde: Hristache Solomon, omul acela de mare cuvânt si de mare onoare, inginerul Clime, inginerul Blanaru, avocatul Mile Lefter, Andrei C. Ionescu, Alexandru Ventonic, Dumitru Ifrim, Costachescu, Ion Butnaru, ierodiaconul Isihie Antohie etc.

Toti distinsi si vechi luptatori în Liga, îmi faceau acum impresia unor naufragiati, al caror vapor se scufundase în largul marii, iar ei soseau obositi si turburati pe mica noastra insula, unde vor gasi si liniste sufleteasca si încredere în ziua de mâine.

Generalul Macridescu ne-a spus:

– Desi batrân, voi merge cu voi si va voi ajuta, cu o singura conditie: sa nu mai întindeti mâna acestor oameni, lipsiti de onoare, pentru ca aceasta m-ar degusta peste masura si mi-as pierde toate iluziile.

Prof. Ion Gavanescul a început sa se intereseze de noi si de ceea ce faceam.

PRIMELE ÎNCEPUTURI DE VIATA LEGIONARA

Patru linii brazdeaza mica noastra viata initiala:

1. Credinta în Dumnezeu. Toti credeam în Dumnezeu. Nu era nici un ateu printre noi. Cu cât eram mai încercuiti si mai singuri, cu atât preocuparile noastre se ridicau mai mult spre Dumnezeu si spre contactul cu mortii nostri si ai neamului. Aceasta ne dadea o tarie invincibila si o seninatate luminoasa în fata tuturor loviturilor.

2. Încrederea în misiunea noastra. Nimanuia nu i se putea servi nici cel mai mic argument despre posibilitatea victoriei. Eram asa de putini, asa de tineri, asa de saraci, asa de urâti si de urmariti de toata lumea, încât toate argumentele scoase din starea de fapt pledau contra unor perspective de biruinta. Totusi mergeam înainte, datorita numai încrederii în rosturile noastre, o încredere nelimitata în steaua noastra si a neamului.

3. Dragostea dintre noi. Unii ne cunosteam mai dinainte, având mari legaturi sufletesti, altii însa erau copii, studenti în primul sau al doilea an, pe care nu-i cunoscusem niciodata. Din cele dintâi zile s-a stabilit între noi toti o legatura de dragoste ca si cum am fi fost din aceeasi familie si ne-am fi cunoscut de mici copii.

Era nevoie de un echilibru interior pentru a putea rezista. Dragostea dinauntru trebuia sa fie de aceeasi intensitate si forta, cu presiunea noianului de ura din afara. Viata noastra în acest cuib nu era o viata oficiala si rece, cu distanta între sef si soldat, cu teatru, cu declaratii retorice si ifose de sefie. Cuibul nostru era cald. Raporturile dintre noi erau absolut familiare. Cineva nu intra aici ca într-o cazarma rece, ci ca în casa lui, ca în familia lui. Aici nu venea numai pentru a primi ordine. Aici gasea o raza de dragoste, un ceas de liniste sufleteasca, un cuvânt de încurajare, o mângâiere, un ajutor la nenorocire sau la nevoie.

Din partea legionarului nu se cerea atât disciplina, în sens de cazarma, cât buna cuviinta, devotament si zel la lucru.

4. Cântecul. Probabil, nepornind pe drumul ratiunii, cu alcatuire de programe, discutii contradictorii, argumentari filosofice, conferinte, singura posibilitate de manifestare a starii noastre launtrice, era cântecul. Cântam acele cântece în care simtamintele noastre îsi gaseau multumire.

"Pe o stânca neagra", cântecul lui Stefan cel Mare, a carui melodie, se spune, ca s-a pastrat din timpul lui, din generatie în generatie. Se spune ca în sunetul acestei melodii intra Stefan triumfator în cetatea sa de la Suceava, acum 500 de ani. Când îl cântam, simteam traind acele vremuri de marire si de glorie româneasca, ne afundam în cinci sute de ani de istorie si traiam câteva clipe acolo în contact cu vechii soldati si arcasi ai lui Stefan si însusi cu el.

"Ca un glob de aur", cântecul lui Mihai Viteazu. Cântecul lui Avram Iancu; "Sa sune iarasi goarna", cântecul Scolii Militare de Infanterie de la 1917. "Sculati soldati", compus de Justin Iliesu si de Istrati, pe care noi l-am proclamat Imn al Legiunii etc.

*

Pentru a putea sa cânti, îti trebuie o anumita stare sufleteasca. O armonie în sufletul tau. Cel ce merge sa fure pe cineva, acela nu poate cânta. Nici cel ce merge sa faca o nedreptate. Nici cel al carui suflet e ros de patimi si de vrajmasie fata de camaradul sau. Si nici acela al carui suflet e sterp de credinta.

De aceea, voi, legionari de azi sau de mâine, de câte ori veti avea nevoie de a va orienta în spiritul legionar, sa va reîntoarceti la aceste patru linii de început, care stau la baza vietii noastre. Iar cântecul va va fi un îndreptar. De nu veti putea cânta, sa stiti ca este o boala care va roade în adâncul fiintei voastre sufletesti sau ca vremea v-a turnat pacate peste sufletul curat; iar daca nu le veti putea vindeca, sa va dati de o parte si sa lasati locul vostru, celor ce vor putea cânta.

Ducându-ne viata pe liniile de mai sus, chiar din primele zile am început sa actionam. Am fixat sefi, care primeau si dadeau ordine.

N-am pornit prin cine stie ce mari actiuni. În masura în care ni se puneau problemele în fata, noi le rezolvam.

Cea dintâi actiune a fost aranjarea camerei din camin, în care era icoana Sfântului Arhanghel Mihail. Ne-am varuit-o singuri, am spalat pe jos. Legionarele au început sa coasa perdelute. Apoi, legionarii au scris mai multe maxime strânse de mine. Acestea erau luate, fie din Sfânta Scriptura, fie din alte scrieri. Cu ele am împodobit peretii.

Iata o parte din ele:

"Dumnezeu care ne poarta cu carul lui de biruinta".

"Cel ce va birui... Eu voi fi Dumnezeul lui".

"Cel ce n-are sabie sa-si vânda haina si sa-si cumpere".

"Luptati cu vitejie pentru credinta".

"Feriti-va de poftele carnii, care omoara sufletul"

"Fiti treji".

"Nu alunga eroul din tine".

"Frati la bine... si la rau".

"Cine stie sa moara, nu va fi rob niciodata".

"Astept învierea Patriei mele si nimicirea cetelor de vânzatori" etc.

În timp de o saptamâna, sediul nostru era aranjat.

O a doua masura a fost de alta natura: atitudinea noastra fata de atacurile din afara.

Nu raspundeam. Era ceva greu pentru toti. Ni se sfâsia fiinta noastra morala. Era însa timpul eroismului rabdarii.

O alta masura: nimeni nu va cauta sa convinga pe cineva pentru a-l determina sa se faca legionar. Obisnuita tragere de mâneca si pescuire de membri, nu mi-au placut niciodata. Sistemul este si a ramas contrar, pâna în ziua de astazi, spiritului legionar. Noi ne vom fixa punctul de vedere si atât. Cine va voi, va veni. Si va intra, daca va fi primit.

Dar cine venea? Veneau oameni de aceeasi esenta sufleteasca cu noi. Multi? Foarte putini. La Iasi, dupa un an eram cu doi sau trei, mai multi decât în prima zi. Din tara însa, erau mai multi si se înscriau în masura în care se afla de existenta noastra.

Toti acei care veneau la noi aveau doua linii distincte care le puteai vedea clar:

1. O mare corectitudine sufleteasca.

2. Lipsa de interes personal. La noi nu se putea câstiga nimic. Nici o perspectiva surâzatoare nu se deschidea. Aici toti, nu aveau decât de dat: suflet, avere, viata, capacitate de dragoste si încredere.

Chiar daca se strecura vreun incorect sau vreun interesat, nu putea ramâne printre noi. Nu-si gasea mediul prielnic aici. Iesea automat. Peste o luna, un an, doi sau trei, retragându-se, dezertând sau tradând.

PROGRAMUL NOSTRU

Cuibul acesta de tineri era primul început de viata legionara. Era prima piatra din temelie. Trebuia pusa pe pamânt sanatos.

De aceea nu am spus:

– Sa mergem sa cucerim România! Plecati prin sate si strigati:

– S-a facut o noua organizatie politica, înscrieti-va cu totii într-însa.

N-am facut un nou program politic, pe lânga celelalte zece existente în România, toate "perfecte" în constiinta autorilor si partizanilor lor, si nu am trimis pe legionari cu el sa-l fluture prin sate, chemând oamenii sa se alature acestuia pentru a salva tara.

Si din acest punct de vedere ne vom deosebi fundamental de toate celelalte organizatii politice, plus cuzismul. Toti cred ca tara moare din lipsa de programe bune. Si de aceea îsi alcatuiesc câte un program perfect închegat si pleaca cu el sa adune oameni. De aceea toata lumea întreaba:

– Ce program ai?

Tara aceasta piere din lipsa de oameni, nu din lipsa de programe. Aceasta este parerea noastra. Ca deci, nu programe trebuie sa cream, ci oameni, oameni noi. Pentru ca asa cum sunt astazi, oamenii crescuti de politicianism si infectati de influenta iudaica, vor compromite cele mai stralucite programe.

Acest fel de om, care traieste astazi în politica româneasca l-am mai întâlnit în istorie. Sub domnia lui au murit natiuni si s-au darâmat state.

Cel mai mare rau pe care ni l-au facut jidanii si politicianismul, cea mai mare primejdie nationala la care ne-au expus acestia, nu sta nici în acapararea bogatiilor solului si subsolului românesc, nici chiar în tragica desfiintare a clasei de mijloc românesti, nici în numarul mare al lor în scoli, profesiuni libere etc., si nici chiar în influenta pe care o exercita asupra vietii noastre politice, desi fiecare în parte sunt primejdii de moarte pentru neam. Cea mai mare primejdie nationala sta în aceea de a ne fi diformat, de a ne fi desfigurat structura noastra rasiala daco-romana, dând nastere acestui tip de om, creând aceasta cazatura, aceasta stârpitura morala: politicianul care nu mai are nimic cu nobletea rasei noastre; care ne dezonoreaza si ne omoara.

Daca acest tip de om va continua sa mai conduca aceasta tara, neamul românesc va închide ochii pentru totdeauna si România se va prabusi, cu toate stralucitele programe cu care "smecheria" degeneratului va sti sa unga ochii multimilor nenorocite. Dintre toate relele pe care ni le-a adus invazia jidaneasca, acesta este cel mai îngrozitor!

***

Toate popoarele cu care am venit în contact si ne-am luptat noi, Românii, de la navalirea barbarilor si pâna astazi, ne-au atacat pe linie materiala, fizica si politica, lasându-ne intacta fiinta morala din care, mai devreme sau mai târziu, a izbucnit biruinta noastra, sfarâmarea jugului strain. Chiar daca s-au asezat în numar mare peste noi, chiar daca ne-au luat toate bogatiile, chiar daca ne-au stapânit politiceste.

Este pentru prima data în istoria noastra, si de aceea ne simtim dezarmati si cadem învinsi, când Românii se întâlnesc cu un neam, care nu-i ataca cu sabia, ci cu armele proprii rasei iudaice cu care izbesc si paralizeaza mai întâi instinctul moral al neamurilor, împrastiind în mod sistematic toate bolile morale si distrugând astfel orice posibilitate de reactiune.

De aceea piatra unghiulara de la care porneste Legiunea este omul: nu programul politic. Reforma omului, nu reforma programelor politice. "Legiunea Arhanghelul Mihail" va fi, prin urmare, mai mult o scoala si o oaste decât un partid politic.

Poporul român, în aceste zile ale lui, nu are nevoie de un mare om politic, asa cum gresit se crede, ci de un mare educator si conducator, care sa biruiasca puterile raului si sa zdrobeasca tagma celor rai. Pentru aceasta însa, el va trebui sa biruiasca mai întâi raul din el si din ai lui.

Din aceasta scoala legionara va trebui sa iasa un om nou, un om cu calitati de erou. Un urias în mijlocul istoriei noastre, care sa lupte si sa biruiasca împotriva tuturor dusmanilor Patriei, lupta sa si biruinta sa trebuind sa se prelungeasca si dincolo, asupra inamicilor nevazuti asupra puterilor raului. Tot ce-si poate imagina mintea noastra mai frumos ca suflet, tot ce poate rodi rasa noastra mai mândru, mai înalt, mai drept, mai puternic, mai întelept, mai curat, mai muncitor si mai viteaz, iata ce trebuie sa ne dea scoala legionara! Un om, în care sa fie dezvoltate, pâna la maximum, toate posibilitatile de marire omeneasca ce se afla sadite de Dumnezeu în sângele neamului nostru.

Acest erou iesit din scoala legionara, va sti sa faca si programe, va sti sa rezolve si problema jidaneasca, va sti sa dea si o buna organizare statului, va sti sa convinga si pe ceilalti Români; iar daca nu, va sti sa învinga, caci pentru aceasta este erou.

Acest erou, acest legionar al vitejiei, al muncii, al dreptatii; cu puterile lui Dumnezeu înfipte în suflet, va duce neamul nostru pe caile maririi lui.

***

Un nou partid politic, fie el chiar cuzist, nu poate sa dea decât cel mult un nou guvern si o noua guvernare; o scoala legionara însa, poate sa dea tarii acesteia un mare tip de român. Poate sa iasa din ea ceva mare, cum n-a mai fost, care sa frânga în doua întreaga noastra istorie, si sa puna temeliile începutului unei alte istorii românesti, la care acest popor are dreptul, datorita suferintelor si rabdarii lui milenare, precum si curateniei si nobletei sale sufletesti, caci este, poate, singurul popor din lume, care, în toata istoria sa, n-a cunoscut pacatul robirii, încalcarii, sau nedreptatirii altor popoare.

***

Vom crea un mediu sufletesc, un mediu moral în care sa se nasca si din care sa se hraneasca si sa creasca omul erou.

Mediul acesta trebuie izolat de restul lumii prin întarituri sufletesti cât mai înalte. Trebuie aparat de toate vânturile patimilor, care înmormânteaza natiunile si ucid indivizii.

Dupa ce legionarul se va fi dezvoltat într-un astfel de mediu, în cuib, în tabara de munca, în însati organizatia si în familia legionara, va fi trimis în mijlocul lumii: sa traiasca, pentru a învata sa fie corect; sa lupte, pentru a se învata viteaz si tare; sa munceasca, pentru a se învata muncitor, iubitor de toti cei ce muncesc; sa sufere, pentru a se oteli; sa se jertfeasca, pentru a se deprinde cu depasirea propriei lui persoane, slujindu-si neamul.

Oriunde se va duce, va crea un mediu nou de aceeasi natura. Va fi un exemplu. Va face alti legionari. Si lumea, în cautarea unor zile mai bune, îl va urma.

Cei nou veniti vor trebui sa traiasca în respectul acelorasi norme de viata legionara.

Toti la un loc, în aceeasi oaste, vor fi o forta, care va lupta si va birui. Aceasta va fi "Legiunea Arhanghelul Mihail".

PRIVELISTI DIN VIATA PUBLICA ROMÂNEASCA

În cele ce urmeaza înfatisez în câteva linii aspectul general al vietii noastre publice în mijlocul si în contra careia se înfiripa organizatia "Arhanghelul Mihail".

Guvernul Averescu cazuse de vreo luna. La 7 iulie 1927 au venit liberalii. Au facut alegeri noi. Ca de obicei guvernul a avut majoritate. Totusi el avea de înfrânt, prin orice mijloace, marele curent popular nascut în jurul Partidului national-taranesc. Biata masa a poporului român alerga de la partid la partid, de la promisiune la promisiune, legându-si de fiecare, cu credinta ei seculara, cele mai curate nadejdi, dar întorcându-se înselata si amarâta, cu toate sperantele zdrobite, când de la unul, când de la altul. Aceasta, pâna când va întelege odata, ca a intrat în mâna unor cete puse pe câstig si pe prada.

Erau trei partide mai mari: liberal, averescan si national taranesc. Pe lânga ele si altele mai mici.

În fond, nu exista între ele nici o deosebire. Numai formele si interesele personale le deosebeau. Acelasi lucru sub alte forme. Nu aveau nici macar justificarea unor pareri deosebite.

Singurul lor mobil sufletesc adevarat era: religia interesului personal, pe deasupra oricaror dureri ale tarii si a oricaror interese ale neamului.

De aceea spectacolul luptelor politice era dezgustator. Fuga dupa bani, dupa situatii personale, dupa avere si placeri, dupa prada, dadea un aspect de dusmanie neasemuita, acestor lupte. Partidele apareau ca adevarate cete organizate care se învrajbeau, se mâncau si se luptau unele cu altele pentru prada.

Numai lupta pentru neam sau pentru orice ideal, care depaseste interesul, egoismul si poftele personale, este blânda, cuviincioasa, nobila si fara dezlantuire oarba de patimi. În ea poate fi pasiune, dar nu patima oarba si josnica.

Aspectul de vrajmasie si de josnicie al acestor lupte putea fi o dovada suficienta, ca ele nu se dadeau în lumea unui ideal înalt si sfânt si nici în aceea a principiilor, ci în adâncul cel mai trist al celor mai nerusinate interese personale.

Lumea politicienilor traieste în lux si în petreceri scandaloase, în imoralitatea cea mai dezgustatoare, pe spinarea unei tari din ce în ce mai demoralizata. Cine sa se mai ocupe de nevoile ei?

Politicienii acestia cu familiile si cu agentii lor, au nevoie de bani. Bani pentru petrecere, bani pentru a-si întretine clientela politica, bani pentru voturi, bani pentru cumpararea de constiinte omenesti. Rând pe rând, cetele lor se vor napusti si vor spolia tara. Aceasta va însemna, în ultima analiza, guvernarea ei, opera de guvernare. Vor secatui bugetele statului, ale prefecturilor, primariilor.

Se vor înfige ca niste capusi în consiliile de administratie ale tuturor întreprinderilor, de unde vor încasa tantieme, de zeci de milioane, fara nici o munca, din sudoarea si din sângele muncitorului istovit.

Vor fi încadrati în consiliile bancherilor jidani, de unde vor primi jetoane, de alte milioane si zeci de milioane, ca pret al vânzarii lor de neam.

Vor da nastere la afaceri scandaloase care vor îngrozi lumea. Coruptia se va întinde în viata publica a tarii ca o plaga, de la cel mai umil slujbas si pâna la ministri. Se vor vinde oricui. Oricine va avea bani, va putea sa-i cumpere pe acesti monstri si prin ei tara întreaga.

De aceea, când tara stoarsa nu va mai putea sa le dea bani, vor ceda consortiilor de bancheri straini, rând pe rând, bogatiile pamântului si cu ele si independenta noastra nationala.

O adevarata pletora de oameni de afaceri se va întinde ca o pânza peste toata România, care nu vor mai munci, care nu vor mai produce nimic, ci vor suge vlaga tarii.

Acesta este politicianismul.

Jos, se vor întinde: mizeria, demoralizarea si deznadejdea. Vor muri copiii cu zecile de mii, secerati de boli si de mizerii, slabindu-se astfel puterea de rezistenta a neamului în lupta pe care o duce singur în contra poporului jidanesc organizat si sustinut de politicianismul înstrainat si de tot aparatul de stat.

Cei câtiva oameni politici cinstiti, câteva zeci, poate chiar conducatori de partide, nu vor mai putea face nimic. Vor fi niste biete marionete în mâna presei jidanesti, a bancherilor jidani sau straini si a propriilor lor politicieni.

Aceasta batjocura, aceasta demoralizare, aceasta infectie, va fi sustinuta, pas cu pas, de toata falanga jidaneasca, interesata la distrugerea noastra, pentru a ne lua locul în aceasta tara si a ne fura bogatiile. Prin presa ei, care a uzurpat rolul presei românesti, prin sute de fituici imunde, printr-o literatura atee si imorala, prin cinematografe si teatre provocatoare la desfrâu, prin banci, Jidanii au devenit stapâni în tara noastra.

Cine sa se opuna? Astazi când ei sunt pregatitorii dezastrului si aparitia lor e semnalul mortii noastre nationale, cine sa le apara în fata?

***

Miscarea nationala zacea acum la pamânt.

În alegerile acestea, Liga scazuse cu 70.000 voturi, neîntrunind decât 50.000, sub 2% pe tara. Din 10 parlamentari, câti avea ieri, azi nu mai avea nici unul.

Va trebui sa vina o zi, când legionarul va sti sa stea fata cu acest monstru, si sa se încinga cu el la lupta pe viata si pe moarte. Singur, el.

GÂNDURI ÎN FATA ACESTEI LUMI

Numarul nostru mic, fata de forta uriasa a acestor puteri atotstapânitoare, ne facea sa ne punem adeseori întrebari ca acestea:

Dar adica vom fi scosi în afara de lege? Daca aceste hidre îsi vor da seama de ceea ce pregatim noi, ele ne vor ridica în cale toate obstacolele si vor încerca sa ne striveasca.

Ochii lor stau atintiti asupra noastra. Ei pot sa ne provoace. Am mai pornit odata tacuti si linistiti la Ungheni si am fost provocati si dusi apoi pâna în marginea prapastiei cu toate planurile noastre.

Ce vom face daca ne vor provoca? Vom scoate din nou pistoalele si vom trage pentru ca sa ne putrezeasca oasele în închisori si planurile noastre sa se sfarme? În fata acestor perspective ce ni se deschideau, ne-a încoltit în minte gândul retragerii în munti. Acolo unde Românul a primit lupta cu toate puhoaiele dusmane. Muntele e demult legat de noi, de viata noastra. El ne cunoaste. Decât sa ni se usuce trupurile si sa ne sece sângele din vine, în închisorile urâte si triste, mai bine sa ne terminam viata murind cu totii în munti, pentru credinta noastra.

Respingeam, asa dar, umilinta de a ne vedea din nou în lanturi.

Vom ataca de acolo, coborând, în toate viesparele jidanesti. Sus, vom apara viata copacilor si muntii de pustiire. Jos, vom împrastia moarte si mila.

Vor trimite sa ne prinda si sa ne omoare. Vom fugi; ne vom ascunde; vom lupta; iar la urma, vom fi desigur, rapusi. Caci noi vom fi putini, urmariti de batalioane si de regimente românesti. Atunci vom primi moartea. Sângele nostru al tuturora va curge.

Acest moment va fi cel mai mare discurs al nostru adresat neamului românesc si cel din urma.

**

Am chemat pe Mota, Gârneata, Corneliu Georgescu si Radu Mironovici, si le-am împartasit aceste gânduri. Trebuia sa ne gândim si la zile bune si la zile rele. Trebuia sa avem solutii si sa fim pregatiti pentru toate. Nimic nu trebuia sa ne surprinda. Vom merge pe linia legilor tarii, neprovocând, ocolind orice provocare, neraspunzând la nici o provocare. Când însa nu vom mai putea suferi, sau când piedici de netrecut ni se vor pune în cale, drumul nostru va trebui sa fie spre munte. Nu e bine sa încercam rascoale de mase, caci astazi ar fi macinate cu tunul si ar fi sa împrastiem numai nenorocire si jale. Trebuie, din contra, sa lucram singuri, în numar restrâns si numai pe a noastra întreaga raspundere.

Toti au cazut de acord.

– Nu se poate – spuneau ei – ca sângele nostru, a douazeci de tineri, sa nu rascumpere pacatele neamului acestuia. Nu se poate ca aceasta jertfa a noastra sa nu fie înteleasa de Români, sa nu le cutremure sufletul si constiintele si sa nu fie un punct de pornire, un punct de înviere a lumii românesti.

Moartea noastra, în modul acesta, ar putea aduce acestui neam mai mult bine, decât toate sfortarile zadarnicite ale vietii noastre întregi. Dar nici politicienii, care ne vor omorî, nu vor ramâne nepedepsiti.

Mai sunt altii din rândurile noastre care ne vor razbuna. Neputând învinge în viata fiind, vom învinge murind.

Am trait, asadar, cu gândul si cu hotarârea mortii. Aveam solutia sigura a biruintei pentru orice împrejurari. Ea ne dadea liniste, ea ne dadea tarie. Ea ne va face sa zâmbim în fata oricarui vrajmas si a oricaror încercari de distrugere.

ETAPELE DE DEZVOLTARE A LEGIUNII

La 24 iunie, ne nascusem. Câteva zile mai târziu, ne-am facut sediu. Acum simteam nevoia unei foi. Pentru a ne largi mediul de influenta, pentru a ne formula în ea normele de viata si pentru a ne dirija actiunile.

Ce nume sa-i dam? "Generatia noua". Nu mi-a placut. E o definitie. Ne defineste pe noi fata de alta generatie. Dar nu-i suficient.

"Pamântul Stramosesc". Acesta sa fie.

El ne înfige în pamântul tarii. În pamântul în care ne dorm stramosii. Pamântul care trebuie aparat. Acest titlu ne coboara în adânc, în lumi nedefinite. El va fi mai mult decât o definitie, va fi o chemare permanenta. Chemarea la lupta. Apelul la vitejie. Rascolirea calitatilor razboinice ale rasei noastre.

Pe lânga cele aratate cu câteva pagini în urma, titlul acesta brazdeaza înca o linie în structura sufleteasca a legionarului: vitejia. Fara aceasta un om este incomplet. Pentru ca, daca ar fi numai drept, corect, iubitor, credincios, muncitor si n-ar avea calitati vitejesti, cu ajutorul carora sa se lupte împotriva vrajmasilor nedrepti, necredinciosi, neiubitori si incorecti, ar muri înghitit de acestia.

Iata-ne acum si cu granitele miscarii noastre fixate. Cu un capat înfipt în pamântul tarii si cu celalalt în cer: Arhanghelul Mihail si Pamântul stramosesc.

Dar o foaie costa bani si noi nu aveam. Ce facem? Sa scriem parintelui Mota, sa ne-o scoata pe credit în vechea tipografia "Libertatii" de la Orastie. Raspunsul ne-a sosit afirmativ. Parintele ne va scoate foaia, iar noi urmând s-o platim din abonamente si vânzare.

La 1 august 1927, a aparut No.1 din "Pamântul Stramosesc". În format de revista, cu aparitie bilunara, având pe coperta, la mijloc icoana Sfântului Arhanghel Mihail. În partea stânga a icoanei erau scrise urmatoarele cuvinte ce se afla pe icoana Sfântului Arhanghel Mihail din Biserica Încoronarii de la Alba-Iulia:

"Spre inimile cele necurate care vin întru preacurata casa a lui Dumnezeu, fara mila întind sabia mea".

Iar în partea dreapta, o strofa din poezia lui Cosbuc: "Decebal catre Popor":

"Din Zei de-am fi scoborâtori,

C-o moarte tot suntem datori

Tot una e dac-ai murit

Flacau sau mos îngârbovit

Dar nu-i totuna Leu sa mori

Ori câne înlantuit!"

Dedesubt, harta pamântului românesc în care se arata, prin puncte înnegrite, masura invaziei jidanesti.

CONTINUTUL PRIMULUI NUMAR

Cel dintâi articol întitulat "Pamântul Stramosesc", se ocupa de situatia miscarii nationale dupa conflictul din Liga si cauta sa justifice linia noastra. El se termina cu îndemnul: "Fata la dusman". E iscalit de: Corneliu Z. Codreanu, Ion Mota, Ilie Gârneata, Corneliu Georgescu si Radu Mironovici.

Al doilea articol e iscalit de mine. Are titlul : "E ceasul vostru, veniti". E o continuare a gândurilor din primul articol.

Al treilea, e iscalit de Ion Sava, un tânar luptator de talent, fost în multe lupte din miscarea studenteasca, alaturat grupului nostru fara a fi devenit legionar. Titlul: "Rezultatul alegerilor".

Urmeaza apoi câteva cuvinte pline de durere pentru Regele Ferdinand care se stinsese în acele zile. Deasupra fotografiei cernite e titlul: Regele nostru".

Urmeaza articolul lui Mota: La icoana

"De la Icoana si Altar am pornit, apoi am ratacit o bucata de vreme purtati de valurile omenesti si n-am ajuns la nici un mal, cu toata curatenia impulsurilor noastre. Acum cu sufletul greu, razletiti, sfârtecati, ne strângem la adapost, la singura caldura si alinare, tarie si reconfortare a noastra, readucatoare de puteri, la picioarele lui Isus, în pragul orbitoarei straluciri a cerului, la Icoana. Noi nu facem si n-am facut politica, o singura zi în viata noastra. Noi avem o religie, noi suntem robii unei credinte. În focul ei ne consumam si în întregime stapâniti de ea, o slujim pâna la ultima putere. Pentru noi nu exista înfrângere si dezarmare, caci forta, ale carei unelte vrem noi sa fim, e etern invincibila.

Nu putem discuta deocamdata în amanunte cauzele prabusirii sistemului de pâna acum. Sa fie spus doar atât, în aceste clipe de zamislire noua, sa fie clar si hotarât, spre a imprima caracterele noului sistem nascând:

"Lumina din lumina............"

Articolul urmeaza vorbind de organizarea noua si termina cu manifestarea credintei în biruinta.

***

Dintr-un articol al lui Corneliu Georgescu, din Nr.2:

APRINDETI FACLIA CREDINTEI!

"Se spune în istoriile vechi ca odinioara Zeii au lovit cu o grea încercare antica Elada, pentru pacatele ei. Dinspre pustiurile Asiei osti grele, însutit de tari s-au napustit ca vijelia, pe plaiurile tarii, pustiindu-i câmpiile, darâmându-i orasele, stricându-i altarele si farâmându-i ostirile viteze, dar prea mici la numar pentru ca sa se poata opune cu succes. Ne mai având nici o împotrivire învingatorii Mezi, au patruns pâna în inima Greciei, la Delfi, acolo unde era templul cel mai vestit al lui Apollon. Tremurau preotii templului de teama ca în curând dusmanii vor ajunge sa pângareasca altarul sfânt. Singur preotul cel mare nu se temea si plin de încredere în puterea divina a spus catre tovarasii sai: "Nu aveti teama, zeul nu are nevoie de osti, ne apara singur!"

"Si s-a pornit preotul cel mare împreuna cu toti ceilalti preoti pe ruga, si ruga lor a savârsit minuni. De cum s-au apropiat încrezatoarele osti ale Persilor, de o azvârlitura de piatra de templu, muntele Parnasului s-a cutremurat si si-a rostogolit cu tunet grozav stâncile-i uruitoare spre dusmani, strivindu-i. Trasnetele cazute din senin au venit sa împlineasca ruina si din falnica oaste de adineaori, abia au mai ramas câtiva vestitori ai minunii ceresti.

Luptatori! Aprindeti din nou în suflete faclia credintei ca biruinta si izbânda va fi a noastra."

***

Apoi o scrisoare a lui Radu Mironovici, catre un frate de la sat, pe care vazându-l descurajat îi spune:

"Sa fim amarâti, îndurerati, avem dreptul, dar un singur drept n-avem, acela de a pierde curajul si de a lasa arma jos".

Apoi îi explica dezbinarea din Liga si înfiintarea Legiunii, astfel:

"Casa noastra, pe care am zidit-o toti cu truda si care ne da adapost, a ars....

Astazi au mai ramas niste ziduri negre si afumate, ca o dureroasa amintire a casutei batrânesti.

Ce voiesti tu sa facem acum? Sa ne rasculam împotriva lui Dumnezeu? Asta nu se poate, caci Domnul ne-a dat, Domnul ne-a luat, fie numele Domnului binecuvântat.

Sa stam cu mâinile în sân ca sa pierim în mizerie, în frig, în ploi si în vânt? Nu! Ci cu credinta în Dumnezeu sa pornim la lucru si încetul cu încetul, sa ne cladim o noua casa, care sa fie de doua ori mai frumoasa. Iata "Legiunea" la care am pus o întâie piatra de temelie".

***

Urmeaza articolul lui Gârneata:

NEÎNTELEGEREA DINTRE FRATI – BUCURIA DUSMANULUI

"Cu inima plina de durere pun mâna pe condei, sa împartasesc cu altii chinul gândurilor de neliniste ce ne-a cuprins în fata framântarilor din ultimul timp...

Cearta între frati, neîntelegerea între conducatori, este astazi într-o stare destul de accentuata ca s-o mai putem ascunde. Urmarile ei vor fi de natura sa descurajeze pe multi, iar descurajarea celor ce-si pusesera cu o farâma de suflet, atâtea nadejdi în aceasta organizatie, este desigur un pas înapoi, un pas spre înfrângere.

Aceasta este asa de evident, deoarece nicaieri în istorie nu s-a vazut, ca dezbinarile sa duca la altceva decât la nenorocire, la dezastru.

Pe drumul pe care ni l-am ales de acum 7 ani, vom sti sa mergem tot asa de hotarâti. Ciolanele desprinse cu asprimea zilelor de închisoare si de mizerie, se vor simti foarte bine în transeele de lupta, pe pozitie, contra dusmanului.

"Deci jidanii care se bucura azi, crezând ca a sosit ceasul stapânirii lor, sa afle ca în tara aceasta exista un colt, unde, la orice ceas din zi si din noapte, o garda vegheaza cu fata la dusman.

Numarul se termina cu câteva informatii si cu articolul inginerului Gheorghe Clime, fostul vice-presedinte al L.A.N.C. din Moldova: "VISURI, NADEJDI, REALITATE", din care extrag partea finala:

"Ce ne trebuie spre ajungerea acestui tel?

"Armata luptatoare, condusa de comandant priceput, înconjurat de ajutoare devotate. În aceasta chestiune în ce ma priveste, desi cu mult mai în vârsta,

"urmez grupul de actiune al tânarului Corneliu Z.

"Codreanu, Ion I. Mota...

"Desigur, trebuie contributia multora, a tuturor ce astazi stau razletiti în tabere demoralizate.

"În aceasta privinta, daca exista cineva, în vreun colt al României, care sa fi început înscrierea în vreo lista de subscriptie, autorizata sau nu, sa ma înscrie în vreo lista de subscriptie, autorizata sau nu, sa ma înscrie si pe mine cu ceea ce pot da: "viata".

"PAMÂNTUL STRAMOSESC" No.2

A aparut la 115 August. În primul articol, întitulat "Legiunea Arhanghelului Mihail", încerc eu sa formulez, prin câteva cuvinte cele dintâi norme etice de viata legionara, pe care noi sa le respectam cu severitate, sa le afirmam si în jurul carora sa se adune toti cei ce le pretuiesc. Oricine va veni si oricine va creste în mijlocul nostru va trebui sa creasca în respectarea lor.

Desprind din acest articol-statut ideile în ordinea în care le-am scris atunci.

Prima idee: Curatenia sufleteasca.

A doua : Dezinteresarea în lupta.

A treia : Avântul.

A patra (într-o singura fraza): Credinta, munca, ordine, ierarhie, disciplina.

În fraza urmatoare, a cincea idee: Legiunea va stimula energie si forta morala a neamului fara de care nu poate exista niciodata biruinta.

A sasea: Dreptate, (Legiunea, scoala a dreptatii si a energiei care s-o întroneze).

A saptea: Fapta, nu vorba. – Fa! Nu vorbi!

A opta: La capatul acestei scoli sta o Românie noua si învierea mult asteptata a acestui neam românesc, scopul tuturor sfortarilor, durerilor si jertfelor pe care le facem.

Voiesc sa ma opresc asupra unora dintre ele.

DEZINTERESAREA ÎN LUPTA

Înfrângerea interesului personal. Aceasta este o alta virtute fundamentala a legionarului. Ea sta în opunere completa cu linia politicianului, al carui singur motor de actiune si lupta este numai: interesul personal, cu toate derivatele lui degenerate (pofte de îmbogatire, lux, desfrâu sau trufie).

De aceea, iubiti camarazi, de acum si pâna când va mai viata legionara, sa stiti ca unde veti vedea aparând, fie în sufletul vreunui luptator, fie în propriul suflet, rânjetul acestui interes personal, acolo a încetat de a mai exista Legiunea. Acolo se termina legionarul si începe sa-si arate coltii politicianul.

Priviti în ochi pe cel ce vine si daca în ochii lui veti simti ca scânteiaza vreun mic interes personal (fie material, fie ambitie, fie patima, trufie), sa stiti ca acela nu poate deveni legionar.

Nici îmbracarea camasii verzi si nici salutul nu sunt de ajuns ca cineva sa devina legionar. Nici chiar întelegerea "rationala" a miscarii legionare. Ci numai conformarea vietii cu normele de viata legionara. Pentru ca Legiunea nu este numai un sistem logic, o înlantuire de argumente, ci o "traire". Dupa cum cineva nu este crestin daca "cunoaste" si "întelege" Evanghelia, ci numai daca se conformeaza normelor de viata afirmate de ea daca o "traieste".

DISCIPLINA SI DRAGOSTEA

Toata istoria sociala a omeniri e plina de lupte, având la baza cele doua mari principii care cauta sa-si faca loc unul, în paguba celuilalt: Principiul autoritatii si principiul libertatii.

Autoritatea a cautat sa se extinda în dauna libertatii. Iar aceasta, la rândul sau, a cautat sa limiteze cât mai mult puterea autoritatii. Aceste doua, fata în fata, nu pot însemna decât conflict.

A orienta o miscare dupa unul sau celalalt din aceste doua principii, înseamna a continua linia istorica de turburari si razboire sociala. Înseamna a continua pe de o parte, linia de tiranie, împilari si nedreptate, iar pe de alta, linia de razvratire sânge si de permanent conflict.

De aceea doresc ca sa atrag atentiunea tuturor legionarilor si în special celor mai noi, pentru ca ei dintr-o neîntelegere, sa nu devieze de la linia miscarii. Am observat în multe cazuri ca imediat ce un legionar a capatat un grad, se pironeste cu toata fiinta lui în "autoritate", rupându-se de tot ceea ce îl lega de camarazi pâna atunci si simtindu-se obligat sa se "impuna", facând uz de autoritarism.

Miscarea legionara nu se întemeiaza exclusiv nici pe principiul autoritatii si nici pe acela al libertatii. Ea îti are temeliile înfipte în principiul dragostei. În el îsi au radacinile, atât autoritatea, cât si libertatea.

Dragostea nu poate aduce nici tiranie, nici împilare, nici nedreptate, nici razvratire sângeroasa, nici razboire sociala. Ea nu poate însemna niciodata conflict. Exista si o conceptie ipocrita a principiul dragostei practicata de tirani si de jidani cari, necontenit si sistematic fac apel la sentimentul dragostei practicata de tirani si de jidani cari, necontenit si sistematic fac apel la sentimentul dragostei altora, pentru ca la adapostul acestuia sa poata urî si împila nestingheriti.

Dragostea aplicata însemneaza pace în suflete, în societate si în lume.

Pacea nu mai apare ca o biata expresie a unui echilibru mecanic si rece între cele doua principii: autoritate si libertate, condamnate la vesnica razboire, adica la imposibilitate de echilibru.

Pacea nu ne va da o justitia, ci numai bunatatea si dragostea, pentru ca justitia e foarte greu sa se realizeze integral si chiar daca s-ar gasi un aparat de realizare perfecta a acesteia, este imperfect omul, care, neputând-o sesiza si aprecia, va fi un vesnic nemultumit.

Dragostea este cheia pacii pe care Mântuitorul a aruncat-o tuturor neamurilor din lume. Pâna la sfârsit, ele se vor convinge, dupa ce vor fi ratacit, cercetat si încercat totul, ca în afara de dragostea pe care Dumnezeu a sadit-o în sufletele oamenilor, ca o sinteza a tuturor însusirilor omenesti si trimitându-ne-o prin însusi Mântuitorul Isus Hristos, care a pus-o deasupra tuturor virtutilor, nu exista nimic care sa ne poata da liniste si pace.

Toate celelalte îsi au radacina în dragoste: si credinta si munca si ordinea si disciplina.

Ce minunat si ce întelept vorbeste Apostolul Pavel:

"Chiar daca as vorbi în limbi omenesti si îngeresti si dragoste nu am, sunt o arama sunatoare sau un chimval zanganitor. Si chiar daca as avea darul prorociei si as cunoaste toate tainele si toata stiinta, chiar daca as avea toata credinta asa încât sa mut si muntii, daca dragoste nu am, nimica nu sunt.

Si chiar de as împarti toata averea pentru hrana saracilor, chiar daca mi-as da trupul sa fie ars si n-as avea dragoste, nu-mi foloseste la nimic.

Dragostea este îndelung rabdatoare, este plina de bunatate, dragostea nu pizmuieste, dragostea nu se lauda, nu se umfla de mândrie.

Nu se poarta necuviincios, nu cauta folosul sau, nu se mânie, nu se gândeste la rau.

Nu se bucura de nelegiuiri, ci se bucura de adevar.

Acopere totul, crede totul, nadajduieste totul, sufere totul.

Dragostea nu va pieri niciodata.

Prorociile se vor sfârsi, limbile vor înceta, cunostinta va avea sfârsit." (Corinteni I,13,1-8)

De aici porneste miscarea noastra. Nu stiu cum sa va îndemn mai mult ca sa cultivati dragostea si cei ce comandati si cei ce stati sub comanda. Ea va va da posibilitati nebanuite si nesfârsite de rezolvare a tuturor problemelor grele care vi se vor ivi. Acolo unde nu este dragoste, nu este viata legionara. Priviti un moment aceasta viata legionara si întelegeti ce ne leaga pe noi, pe toti, unul de altul, pe cei mari si pe cei mici, pe cei saraci si pe cei bogati, pe cei batrâni si pe cei tineri.

Dragostea nu desfiinteaza însa obligatia de a fi disciplinat, dupa cum nu desfiinteaza obligatia de a munci sau pe aceea de a fi ordonat.

Disciplina este o îngradire a noastra, fie pentru a ne conforma unor norme etice de viata, fie pentru a ne conforma vointei unui sef.

În cazul întâi o practicam pentru a ne urca pe înaltimile vietii, în cazul al doilea, pentru a obtine succesul în lupta: cu natura sau dusmanii.

Pot fi o suta de oameni care se iubesc între ei ca fratii. Dar în fata unei actiuni, e posibil ca fiecare sa aiba câte o parere. O suta de pareri nu vor birui niciodata. Dragostea singura nu-i va putea face biruitori. Este nevoie de disciplina. Pentru a birui trebuie sa-si însuseasca toti o singura parere, aceea a celui mai experimentat dintre ei, a sefului.

Disciplina este chezasia biruintei, pentru ca ea asigura unitatea efortului.

Sunt greutati pe care numai un neam întreg unit, ascultând de o singura comanda, le poate birui. Cine este imbecilul, care într-un asemenea caz, sa refuze de a se grupa cu toti ai lui la un loc, ascultând de aceeasi comanda, pentru motivul ca disciplina i-ar stirbi din personalitate?

În asemenea cazuri când neamul îti este amenintat si când firea lucrurilor te îndeamna sa-ti schilodesti trupul, sa-ti pierzi viata, sa-ti sfarmi familia, sa-ti periclitezi viitorul copiilor, sa renunti la tot ce ai pe acest pamânt, pentru a ti-l salva, este cel putin ridicol sa vorbesti despre "stirbirea personalitatii".

Disciplina nu înjoseste pentru ca te face biruitor. Si daca biruintele nu se pot câstiga decât cu jertfa, disciplina este cea mai mica dintre jertfele pe care un om poate sa le faca pentru victoria neamului sau.

Daca disciplina este o renuntare, o jertfa, ea nu înjoseste pe nimeni. Pentru ca orice jertfa înalta, nu coboara.

Neamul acesta al nostru având în calea sa uriase greutati de trecut, fiecare Român trebuie sa primeasca educatia disciplinei cu draga inima si cu constiinta ca astfel contribuie la biruinta de mâine.

Nu exista biruinta fara unitate. Si nu exista unitate fara disciplina. De acea neamul nostru va trebui sa condamne si sa considere ca actiune vrajmasa orice abatere de la scoala disciplinei, ca pe ceva care-i pericliteaza biruintele si viata.

LUPTA PENTRU MENTINEREA REVISTEI

Lupta pentru asigurarea revistei este o a doua etapa în dezvoltarea miscarii legionare. Ne având bani, sfortarile noastre au luat aspectul unei adevarate batalii. "Batalie" chiar i-a spus din primul moment.

Am întrebuintat doua sisteme:

1. Concentrarea tuturor sfortarilor, în acelasi timp, asupra aceluiasi obiectiv.

2. Stimularea luptatorilor în timpul bataliei, prin citarea lor si prin distinctii acordate.

Acest sistem îl veti întâlni dea lungul întregii vieti legionare.

El întruneste urmatoarele avantaje:

a) Realizarea rapida a scopului urmarit.

b) Educarea actiunii unitare si a efortului disciplinat al tuturor luptatorilor.

c) Trezirea constiintei puterilor proprii. Încrederea în sine, încrederea în puterile sale. Amintirea înfrângerilor economice, în special a încercarilor nereusite, a aruncat poporul român în resemnare, lipsa de curaj, neîncredere. Va trebui sa-i trezim încrederea în sine, prin înlocuirea amintirilor dureroase, cu o traditie de biruinta în încercarile sale.

Si în sfârsit, prin stimularea luptatorilor, vom putea obtine o selectionare a celor cu tragere de inima, cu dor de munca, o elita a luptatorilor.

Am facut prin revista apel la toti prietenii nostri, ca în timpul de la 1 septembrie la 15 Octombrie, sa porneasca la ofensiva, pentru a face toti împreuna un cât mai mare numar de abonamente.

În urma apelului lansat, a început o adevarata munca de furnici. La ea au luat parte deopotriva: tineri, batrân, tarani si intelectuali. Unii au ajuns a face pâna la 45 abonamente (Constantin Ilinoiu).

În numarul de la 1 Noiembrie 1927 s-a dat rezultatul acestei prime batalii. Iata ce scriam atunci:

"La 15 Octombrie, ora 6 seara, numarul celor abonati a ajuns la 2.586. Legiunea multumeste tuturor celor care s-au ostenit, lucrând pentru cea dintâi biruinta a ei."

În revista au fost trecuti toti acei care au luat parte la aceasta lupta. În primul rând s-au adus multumiri parintelui Mota care ne-a facut o frumoasa propaganda prin "Libertatea".

Dau si aici numele tuturor asa cum au fost publicate în "Pamântul Stramosesc". Unii din ei n-au devenit legionari, iar altii nu mai sunt acum printre noi, murind în credinta legionara.

Le dau aici numele pentru ca ei sunt credinciosii din primul moment. Sunt trecuti în ordinea în care s-au distins:

Maica Pamfilia Ciolac (Varatec), Octav Negut (Focsani), Arhimandrit Atanasie Popescu (Balti), Ieromonah Ishie Antohi (Neamt), Mihail Tanasache, Victor Silaghi, Ion Bordeianu, Radu Mironovici, Capitan V. Tuchel (Ivesti), Constantin Ilinoiu (Iasi), N. Grosu (Botosani), Ion Minodora (Husi), Grigore Balaci (Movilita-Putna), Andrei C. Ionescu (Bârlad), Spiru Peceli (Galati), Inginer Mihai Itu (Bucuresti), Inginer Gh. Clime (Iasi), Ion T. Banea (Sibiu), Ilie Gârneata (Iasi), Totu Nicolae (Iasi), Coman Alexandru (Gauri-Putna), Decebal Codreanu (Husi), Mihail Marinescu (Galati), Traian Lelescu (Piatra Neamt), Sebastian Erhan (Câmpulung-Bucovina), N. Tecau (America), Elena Petcu (Vaslui), Dr. Socrate Divitari (Tecuci), Ion Plesea (Orhei), P.I. Morariu (Suraia Putna), Nanu Gavril Raileanu (Orhei), Cotiga Traian (Focsani), Maria Mitea (Severin), I. Ciobanita (Belcesti), Carausu (Voinesti), Tinistei Neaga (Orhei), Zosim Bardas (Târnava Mare), Ion Blanaru (Focsani), Iuliu Stanescu (Mârsani - Dolj), Corneliu Georgescu (Poiana Sibiului), Fanica Anastasescu (Bucuresti), D. Ifrim (Iasi), I. Durac (P. Neamt), Pacuraru Gh. (Bucuresti), Prof. Isac Mocanu (Turda), Marius Popp (Cluj), N. Voinea (Panciu), N.B. Munceleanu (Roman), Grigorie Berciu (Vama), Corneliu Cristescu Basa (Comanesti), Angela Plesoianu (Severin), Emil Eremeiu (Nasaud).

***

Din care au luat parte la prima batalie legionara, acum dupa 8 ani, constatam urmatoarele:

Patru ne-au parasit, neputând sa ne înteleaga; ne-au si atacat.

Opt, dupa un an sau doi, n-au mai dat nici un semn de viata.

Douazecisidoi au capatat cele mai înalte grade, devenind comandanti legionari, comandanti ajutori sau senatori.

Sapte au devenit legionari si oameni de credinta neclintita, înfruntând toate prigoanele.

Optsprezece ne-au ramas prieteni, ajutându-ne pâna astazi.

***

În urma acestei batalii, "Pamântul Stramosesc" a fost asigurat pentru un an de zile.

ALTE NUME CARE SE DESPRIND CITIND PRIMELE NUMERE ALE REVISTEI

Vasile State, comerciant si C. Vasiliu, pensionar (Adjud), Gh. Oprea (Sân-Nicolaul Mare), Ion Schiopu (Prundul Bârgaului), Avocat Budescu P. (Banat), Adolf Greiter, Misu Stefanescu, Iosif Dumitru (cel dintâi abonat al "Pamântului Stramosesc"), Ilie Berlinschi (Igesti-Bucovina), Dr. Elena Bratu, Mille Lefter (Galati), Ion Demian (Turda), Dr. Popescu (Vasliu), Teodorescu Craciun, Augustin Igna, Ivanovici, Adam Brânzei, Sofron Robota (Dorna), Bacuta Boghiceanu (husi), fratii Balan (Soveja, C. Gheorghiu Contar, Capitan Siancu, Gh. Postolache, Gheorghe Despa (Dorna), Luchian Cozan (Dorna), Dr. Crisan, inginer Camil Grossu, Chirulescu Victor, Iordache Nicoara, Ion si Alexandru Butnaru, Adriana si Teodora Ieseanu, Vasile Stan, profesor Razmerita, Craciunescu (Focsani), Ion Belgea, Gurita Stefaniu, Ghita Antonescu, Pantelimon Statache, Octav Pavelescu (Focsani), Gheorghe Potolea (Beresti), I. Gh. Teodosiu, Margareta Marcu, Gheorghe Marcu,(Galati), Dan Tarnovschi, Simion Tonea, inginer Stoicoiu, Colonel Paul Cambureanu, Amos Horatiu Pop (Ludos), Stefan Nicolau, Ileana Constantinescu, Elvira Ionescu, Marioara Cidimdeleon, Gh.Amancei, Coca Tiron, Iulius Igna, Aristotel Gheorghiu (Rm.-Sarat), D. Bunduc, Valer Danieleanu, Constantin Ursescu, Vasile Tâmpau, C. Mierla, Octav Danieleanu, Stefan Mânzat, Colonel Blezu, Eufrosina Ciudin, Cuviosia SA Maica Zenaida Rachis, Gh. Liga, Ana Dragoi (Galati), profesor Matei Coriolan.

***

Am dat aceste nume întâlnite mai des nu pentru a satisface curiozitatea cititorilor, ci pentru ca oamenii care ne-au facut bine si cu deosebire cei din ceasul întâi, nu trebuiesc uitati niciodata.

Din acestia, unii au disparut, iar altii s-au ridicat luptatori, înfruntând toate prigoanele pâna în ziua de astazi.

Despre unii din ei poate nu voi avea ocazia sa vorbesc în cursul cartii si de aceea m-am grabit sa-i trec acum.

CUM ERA PRIMITA ACTIUNEA NOASTRA

Ne-am bucurat din primul ceas de ura iudeo-masonica-politicianista. Dar erau si oameni care ne primeau în casa lor ca pe o raza de nadejde.

Iata câteva scrisori de la cititori, publicate în primele numere din „Pamântul Stramosesc”:

„Nu voi cauta sa-mi arat în rânduri interminabile bucuria, de aparitia revistei. O întâmpin însa cu vorba din batrâni: Doamne ajuta-le! Nici nu voi releva în aceste rânduri faptele din urma, ci zic: La drum înainte, tot înainte, oamenii cei noi. Traiasca ceata Arhanghelului Mihail. Ceata celor rai prabuseasca-se în întunericul lui Belzebut.

Arhanghelul Mihail va trebui sa loveasca fara sovaire si fara crutare. Iata principiul actiunii anuntate prin revista Pamântul Stramosesc.

La glasul Arhanghelului nu poate alerga nici Satana nici slujitorii ei. Dar nici sa-si închipuie ca pot însela prin aparenta. Pentru tradatori mai mare pedeapsa decât pentru dusmani.

Nici o îngaduinta, caci nimanui nu-i lipseste maturitatea de a judeca în ceasul hotarâtor.

Închei rândurile mele cu urarea de a vedea cu un ceas mai devreme izbânda. Izbânda cea mare.

Colonel Blezu”

***

„Soarele stralucitor al zvasticii n-a întârziat nici de aceasta data sa ne scoata din haos. Din lumina lui binefacatoare ne-a dat spre mântuire Legiunea Arhanghelului Mihail. De acum sufletul românesc e încalzit iarasi de credinta ca miscarea aceasta sfânta nu va pieri.

Ideea nationala ne va chema la datorie.

Cei ce nu vor întelege, vor cadea. Sunt alaturi de voi,

M. I. Lefter, avocat

Presedintele L.A.N.C. Galati”

***

„Sunteti speranta zilelor noastre de mâine. Viitorul nostru si al copiilor nostri, îl punem la picioarele D-voastra.

Toti asteapta cu nerabdare o organizatie puternica si toti suntem dornici de lupta.

Si când ca spun aceasta nu ca spun numai ceea ce simt eu, dar ceea ce vad la altii destul de numerosi.

C. N. Paduraru

contabil la sat, Ruptura – Roman”

***

„Vad si simt cum încep sa renasca din nou inimile românesti. Izbânda acum, nu am speranta ci cred ca va fi a noastra.

Ion Banea, student, Vurpar – Sibiu”

***

„Tin de a mea datorie de student crestin sa va aduc salutul meu si al prietenilor mei din Câmpia Jiului, pentru hotarârea si energia ce dovediti în lupta începuta.

Iuliu Gh. Stanescu, student”

***

„Noi românii din comuna Vulcani, care suntem muncitori la Societatea Petrosani, purtam si astazi jugul în România Mare din partea functionarilor Societatii, pentru ca toti sunt straini.

Eu, cu numele Augustin Igna, sufar de tuberculoza, boala de plamâni si meserie am avut de miner, dar acum cu boala nu mai pot ca sa mai lucru sub pamânt, ca nu-mi sufera aerul greu din mine.

Am facut o cerere iscalita de medic ca sa-mi deie ceva de lucru mai usor, afara, nu în mina, caci înauntru ma prapadesc în câteva saptamâni. Nu mi-au primit-o. Ma plâng D-voastra, caci nu mai am cui.

Igna Augustin”

***

„Opriti-mi revista de sub adresa: Axente Poenar, minier, Cârteju de Sus (dar noi nu i-am oprit-o).

Fiindca nu mai am atâtia bani s-o abonez pe cel putin trei luni, iar ca s-o trimit îndarat îmi pare rau.

Acum sa va explic putin de ce nu am bani. E toamna aici. Toata lumea se bucura de ea fiindca vin produsele si recolta întregului an, dar noi amarâtii de mineri, nu ne bucuram, caci vine iarna si ne lipsesc îmbracamintele si încaltamintele; ne lipsesc si la bietii copilasi care trebuie mânati la scoala. Ce mai crutam de la amara pâine trebuie sa dam pentru acestea.

Axente Poenar, minier”

***

„SCUMPI SI DRAGI COPII AI NEAMULUI NOSTRU

Desi eu merg spre apusul vietii, totusi îmi rasare în suflet o raza noua de nadejde si reînviere a scumpei noastre tari, vazând miscare sfânta si curata a D-vs. cu Legiunea Marelui Voievod Ceresc Arhanghelul Mihail. Ma întristez foarte ca nu voi trai sa vad înflorind neamul nostru si sa gust si eu roadele trudnice, udate cu sudori reci si sânge poate, al celor sortiti de Dumnezeu martiri, care sunt si vor mai fi înca pentru împlinirea marelui plan ce se plamadeste cu atâtea amaraciuni. e destul de târziu: molima se lateste, mormântul ni se sapa, cioclii sunt gata sa ne astupe pe vecie; iar noi românii, mari si mici, ne codim, ne tocmim si ne sfadim pentru ambitii, mariri goale si averi trecatoare.

Eu tac ca sunt prost. Tu taci ca esti siret. El tace ca e înhamat în partid politic. Ei tac ca sunt la cârma, si asa mereu tacem cu totii; întunericul pierzarii ne cuprinde clipa cu clipa si faclia neamului nostru se stinge.

Sunt un biet taran plugar, dar mânuiesc condeiul ca si sapa ori coasa, voi da ajutorul meu cu banul, cu condeiul, cu vorba si fapta, rugându-va a-mi da un locusor în revista noastra Pamântul Stramosesc.

„Voi scrie sub titlu: noi, românii, suntem pe pragul pieirii, sau nu? Si pentru ce?

Si cine sunt vinovatii?

Care e cauza acuzelor?

Ce se face si ce trebuie facut?

Ce trebuie sa stie si sa faca tot românul?

V. I. Onofrei, plugar

Com. Tungujei, (Vaslui)”

DINCOLO DE FORME

De altfel, toata revista „Pamântul Stramosesc” e plina de astfel de scrisori: contributie a românilor la crearea Legiunii, care este mai mult decât o organizatie cu membri, registre si sefi. Este o stare de spirit. O unitate de simtire si traire la care contribuim toti. Membri, sefi, numar, uniforme, program etc., constituie Legiunea care se vede. Cealalta însa, cea mai importanta, este Legiunea care nu se vede. Legiunea care se vede, lipsita de Legiunea care nu se vede, adica de acea stare de spirit, de viata, nu înseamna nimic. Sunt forme goale fara continut.

Noi nu ne-am instalat cu revista ca un profesor la catedra, înaltând bariera între noi, „sefii”, „învatatorii”, care scriam la gazeta învataturi si norme, si între multimea care nu are altceva de facut decât sa învete învataturile noastre si sa se conformeze lor. Pe de o parte noi, pe de alta parte, ea. Nu.

A face Legiunea nu înseamna a-i face uniforma, nasturi etc. Nu înseamna a-i elabora sistemul de organizare. Nu înseamna nici macar a-i formula legislatia, normele de conducere, însirând logic textele pe hârtie. Dupa cum a crea un om nu înseamna a-i face hainele, nici a-i fixa principiile de conduita si nici a-i stabili programul de actiune.

O miscare nu înseamna nici statut, nici program, nici doctrina. Acestea pot fi legislatia miscarii, pot defini scopul ei, sistemul de organizare, mijloacele de actiune etc., dar nu însasi miscarea.

Acestea sunt adevaruri pe care oamenii, chiar cei de stiinta, le confunda.

A crea numai „statut”, „program” etc., si a crede ca ai facut „miscare”, este ca si cum voind sa faci un om, i-ai face numai hainele.

A crea o miscare înseamna în primul rând, a crea, a da nastere unei stari de spirit, care nu-si are sediul în ratiune, ci în sufletul multimii.

Aceasta constituie esentialul în miscare legionara.

Aceasta stare de spirit nu am creat-o eu. Ea s-a nascut din întâlnirea aportului nostru de simtire cu al celorlalti români. Revista „Pamântul Stramosesc” a fost locul de întâlnire, de înfratire a simtirilor si, mai târziu a gândurilor noastre, cu simtirile si cu gândurile acelor români care simteau la fel ca noi si judecau la fel.

Asadar, Legiunea în adâncul ei, în acea stare de spirit nevazuta, dar simtita de noi, n-am creat-o eu.

Ea este rezultatul unei conlucrari.

Ea s-a nascut din contopirea urmatoarelor elemente:

1. Aportul nostru de simtire.

2. Aportul de simtire al altor români.

3. Prezenta în constiinta tuturor a mortilor neamului.

4. Îndemnul pamântului patriei si

5. Binecuvântarea lui Dumnezeu.

***

N-as vrea sa se interpreteze vreodata gresit, spunându-se:

– Eu nu sunt legionar de acestia în uniforma, eu sunt legionar în spirit.

Aceasta nu se poate.

Pe acest fundament sufletesc se creaza doctrina, program, statut, uniforma, actiune, toate deopotriva, nu ca elemente accesorii, ci ca elemente care fixeaza continutul spiritual al miscarii, dându-i o forma unitara, îl mentin în constiinta oamenilor si îl poarta spre înfaptuire si biruinta.

Miscarea legionara înseamna toate la un loc.

***

Uniformele aparute în toate miscarile contemporane: Fascism (camasa neagra), National-Socialism (camasa bruna) etc. nu s-au nascut din imaginatia sefilor. Ele s-au nascut dintr-o necesitate de exprimare a acestei stari de spirit. Expresia unitatii de simtire. Ele sunt fata vazuta a unei realitati nevazute.

MISCARILE NATIONALE SI DICTATURA

De câte ori se vorbeste despre o miscare nationala, sistematic i se pune în sarcina faptul conducerii spre un regim de dictatura.

Nu vreau sa fac în acest capitol critica dictaturii, ci voiesc sa arat ca miscarile din Europa: „Fascismul”, „National-Socialismul” si „Miscarea Legionara” etc. nu sunt nici dictaturi, dupa cum nu sunt nici democratii.

Cei care ne combat, strigând: „Jos dictatura fascista!”, „Luptati împotriva dictaturii! Feriti-va de dictatura!”, nu lovesc în noi. Împusca alaturi sau cel mult pot lovi în faimoasa „dictatura a proletariatului”.

Dictatura presupune: vointa unui singur om, impusa cu forta vointei celorlalti oameni dintr-un stat. Deci doua vointe: a dictatorului sau a unui grup, de o parte si a poporului, de alta.

Când aceasta vointa se impune prin silnicie si cruzime, atunci dictatura este tiranie. Când însa o natiune în entuziasm indescriptibil si în majoritate de 98%, natiune de 60 de milioane sau de 40 de milioane de suflete, aproba, aplauda în delir masurile sefului, însemneaza ca între vointa sefului si vointa poporului este un desavârsit acord. Mai mult, ele se suprapun asa de perfect, încât nici nu mai exista doua. Exista una singura: a natiunii, a carei expresie este seful.

Între vointa natiunii si vointa sefului nu exista decât un singur raport: raport de exprimare.

A sustine ca unanimitatea obtinuta sub regimurile miscarilor nationale se datoreaza „terorii” si „sistemelor inchizitoriale” este cu totul neserios. Pentru ca popoarele în mijlocul carora s-au ridicat asemenea miscari sunt de o înalta constiinta cetateneasca. Ele s-au luptat, au sângerat, au lasat mii de morti pentru libertate. Niciodata însa nu s-au plecat: nici în fata dusmanilor dinafara si nici în fata tiranului dinauntru.

Pentru ce nu s-ar lupta si n-ar sângera si azi în fata terorii de acum? Si apoi cu forta, cu silnicia, cu teroarea, poti sa scoti voturi si chiar majoritati; vei scoate plânsete, vei scoate suspine, dar nu s-a pomenit si nici nu se va pomeni sa poti scoate entuziasm si delir. Nici la natia cea mai imbecila din lume.

Miscarea nationala, neavând deci caracterul regimurilor dictatoriale, ne întrebam: ce este atunci?

Este democratie? Nu este nici democratie. Pentru ca seful nu este ales de multime. Democratia are la baza sistemul eligibilitatii. Aici nici un sef nu este ales prin vot. Seful este consimtit.

Daca nu-i dictatura si nici democratie, atunci ce este?

Este o forma noua de conducere a statelor. Neîntâlnita pâna acum. Nu stiu ce denumire va capata, dar este o forma noua.

Cred ca are la baza acea stare de spirit, acea stare de înalta constiinta nationala, care, mai devreme sau mai târziu, se întinde pâna la periferiile organismului national.

Este o stare de lumina interioara. Aceea ce odinioara era zacamânt instinctiv al neamului, în aceste momente se reflecteaza în constiinte, creând o stare de unanima iluminatie, întâlnita numai în marile experiente religioase. Aceasta stare, pe drept s-ar putea numi o stare de ecumenicitate nationala.

Un popor în întregimea lui ajunge la constiinta de sine, la constiinta rostului sau si a destinului sau în lume. În istorie n-am întâlnit la popoare decât sclipiri de o secunda. Din acest punct de vedere azi ne gasim în fata unor fenomene nationale permanente.

În acest caz seful nu mai este un „stapân”, un „dictator” care face „ce vrea”, care conduce dupa „bunul plac”.

El este expresia acelei stari de spirit nevazute. Simbolul acestei stari de constiinta. El nu mai face „ce vrea”. El face „ce trebuie”. Si este condus nu de interesele individuale, nici de cele colective, ci de interesele natiunii eterne la a caror constiinta au ajuns popoarele. În cadrul acestor interese si numai în cadrul lor îsi afla maximum de satisfactie normala si interesele personale si cele colective.

PRIMELE ÎNCEPUTURI DE ORGANIZARE

O noua etapa în dezvoltarea miscarii legionare o constituie organizarea.

Orice miscare, daca voim sa nu ramâna un haos trebuie turnata în forme de organizare. Întreg sistemul de organizare legionar se bazeaza pe ideea de „cuib”. Adica, un grup, variind între 3-13 oameni, sub comanda unui sef. La noi nu exista „membri”, indivizi separati. Exista numai cuib. Individul este încadrat în cuib. Organizatia legionara nu este formata dintr-un numar de membri, ci dintr-un numar de cuiburi. Sistemul n-a variat prea mult în esenta lui de la început si pâna astazi. Totusi a avut si completari necesare, pentru ca o organizatie trebui sa tina seama de realitati. Este ca un copil care se dezvolta necontenit. Si trebuie necontenit sa i se ajusteze haina, în masura dezvoltarii.

Gresit procedeaza acei care, imaginându-si cum va trebui sa fie organizatia în faza ei ultima de dezvoltare, îi croiesc de la început o haina, pe care ea nu o va putea bine întrebuinta decât într-u anumit stadiu de dezvoltare. Dupa cum gresit procedeaza acei care fac o haina mica la început si nemaitinând seama de dezvoltarea miscarii, o forteaza sa se chinuiasca în forme care nu mai corespund.

Nu voi insista prea mult aici asupra cuibului, deoarece am tratat pe larg problema în „Carticica Sefului de Cuib”.

Ce m-a condus însa sa aleg acest sistem?

În primul rând, nevoia.

E o mare deosebire între momentul înfiintarii Ligii, când am întrebuintat un sistem si între acela al înfiintarii Legiunii, când am întrebuintat alt sistem.

În momentul înfiintarii Ligii exista un curent popular. El trebuia sa fie de urgenta captat. În momentul înfiintarii Legiunii nu exista nici un curent popular pentru noi. Ci numai oameni razleti, izolati, raspânditi prin sate si orase.

Eu nu puteam sa încep cu înfiintare de comitete judetene. Pentru ca nu aveam oameni. Nici nu puteam lua un om sa-l pun seful unui judet. Daca el nu are decât putere dea fi seful numai al unui satisor, va fi incapabil sa organizeze un judet.

Seful unei miscari trebuie sa tina seama cu cea mai mare strictete de realitate. Or, singura mea realitate era „omul singur”. Un biet taran sarac care plânge într-un sat, un nenorocit muncitor bolnav, un intelectual dezradacinat.

Si atunci, fiecaruia dintre acestia i-am dat posibilitatea de a aduna în jurul lui un grup, dupa puteri, al carui sef devenea. Cuibul cu seful lui.

Nu-l numeam eu sef de cuib. Puterile lui îl numeau, îl ridicau: nu devenea sef daca „voiam” eu, ci daca el putea aduna, convinge si conduce un grup. Cu timpul am ajuns, spre deosebire de celelalte organizatii (nude adesea se fac sefi pe baza cadourilor) sa am un sir de mici comandanti, nu „facuti”, ci „nascuti”, zacând în ei calitati de conducator. De aceea, un sef de cuib legionar este o realitate pe care te poti sprijini. Reteaua acestor sefi de cuib formeaza scheletul întregii miscari legionare. Stâlpul organizatiei legionare este seful de cuib. Când se înmultesc aceste cuiburi se grupeaza sub comanda: pe comune, plasi, judete, provincii.

Cum mi-am facut pe ceilalti sefi? Nu am numit: seful satului, plasii, judetului. Le-am spus:

– Cuceriti, organizati. Si cât veti putea organiza, peste atât se va întinde sefia voastra.

Eu în consfinteam în situatiile în care puterea, calitatile si aptitudinile lor îi ridicau.

Am pornit de la seful de cuib si încet am ajuns la seful de sat, plasa, oras, judet si abia la 1934, adica dupa sapte ani la seful de regiune.

Sistemul cuibului mai prezinta urmatoarele avantaje:

a. Face sa activeze; pune în functiune întreg organismul unei miscari. În celelalte organizatii, unde exista comitete si membri, pe comune sau judete, lucreaza numai câtiva din comitet. Restul: o mie, doua mii, zece mii stau.

În sistemul cuibului, prim marea initiativa pe care o au sefii de cuiburi, în cadrul normelor prescrise si prin obligatia fiecarui cuib de a-si înscrie în trecutul sau o cât mai glorioasa pagina si cum nu exista nimeni în afara de cuib, toata lumea, absolut toata lumea munceste.

b. Rezolva toate problemele. Sunt o serie nesfârsita de lucruri pe care un om e prea putin a le putea face, iar o întreaga organizatie e prea mare pentru a se putea ocupa de ele. Exemplu: facerea unei mic fântâni într-un sat, repararea unui podet etc. Un om nu poate singur; o organizatie nu se poate ocupa de ele; cuibul însa, din sase, opt sau zece oameni este unitatea cea mai potrivita pentru a le putea executa.

c. Este usor transformabil. Dintr-o unitate de lupta într-o unitate de munca sau dintr-una de munca într-una de lupta.

d. Creaza un mare numar de cadre. Oameni specializati în arta conducerii.

e. Localizeaza efectul unei defectiuni sau tradari.

f. În sfârsit, este cel mai bun loc unde se poate face educatia. Pentru ca în cuib sunt oameni de aceeasi vârsta, de acelasi sex, de aceeasi putere de întelegere, de aceeasi constitutie sufleteasca. Aici sunt toti prieteni. Omul care n-ar putea sa-si destainuiasca necazurile, sufletul în fata unui copil (fie din jena, fie pentru a nu-l face partas prea de timpuriu al greutatilor si grijilor vietii) aici în cuib, între prieteni, poate. Dupa cum poate primi o observatie sau chiar o pedeapsa.

Cuibul este o mica familie legionara având la baza dragostea.

În „Carticica Sefului de Cuib”, i-am fixat acestei familii sase legi dupa care trebuie sa se conduca (pag. 4, pct.3) (Nu se conduce deci dupa vointa, bunul plac al sefului; aceasta ar fi dictatura. Ci dupa legi).

1. LEGEA DISCIPLINEI: Fii disciplinat, legionar, caci numai asa vei învinge. Urmeaza-ti seful si la bine si la greu.

2. LEGEA MUNCII: Munceste, munceste în fiecare zi. Munceste cu drag. Rasplata muncii sa-ti fie, nu câstigul, ci multumirea ca ai pus o caramida la înaltarea Legiunii si la înflorirea României.

3. LEGEA TACERII: Vorbeste putin. Vorbeste ce trebuie. Vorbeste când trebuie. Oratoria ta este oratoria faptei. Tu faptuieste. Lasa-i pe altii sa vorbeasca.

4. LEGEA EDUCATIEI: Trebuie sa devii altul. Un erou. În cuib, fa-ti toata scoala. Cunoaste bine Legiunea.

5. LEGEA AJUTORULUI RECIPROC: Ajuta-ti fratele cazut în nenorocire. Nu-l lasa.

6. LEGEA ONOAREI: Mergi numai pe caile indicate de onoare. Lupta si nu fi niciodata misel. Lasa pentru altii caile infamiei. Decât sa învingi printr-o infamie, mai bine sa cazi luptând pe drumul onoarei.

***

Dar accentuez înca o data, iubiti legionari, si va atrag luarea aminte asupra unui lucru esential: sedinta unui cuib este incompleta daca veti proceda rece: „Ce ati mai executat?”, „Ce mai avem de executat?”, „Sa facem cutare lucru”, „La revedere”.

Lasati loc liber sufletului. Lasati-i un loc în cadrul sedintei. Procedati cu caldura. Dati posibilitatea sa-si descarce fiecare sufletul, greutatile, supararile, necazurile, pe care viata i le-a pus în spate. Sa-si împartaseasca bucuriile. Sa fie cuibul vostru un loc de mângâiere si de împartasire de bucurii. O sedinta atunci a fost buna, când omul se întoarce descarcat de poverile sufletului si încarcat de credinta în neamul sau. Daca în „Carticica Sefului de Cuib” n-am atras suficient atentia asupra acestui lucru, completez acum.

***

Tot în legatura cu activitatea de educatie în cadrul cuibului, extrag din „Carticica Sefului de Cuib”, punctul 53: Rugaciunea ca element decisiv al victoriei. Apelul la stramosi:

„Legionarul crede în Dumnezeu si se roaga pentru biruinta Legiunii

Sa nu se uite ca no, poporul român, stam ici pe acest pamânt prin voia lui Dumnezeu si binecuvântarea Bisericii Crestine. În jurul altarelor bisericilor s-au adunat laolalta de mii de ori, în vremuri de bejenie si restriste întreaga suflare româneasca de pe acest pamânt, cu femei, copii si batrâni, cu constiinta limpede a ultimului refugiu posibil. Si astazi stam gata sa ne adunam – poporul român – în jurul altarelor ca în vremurile de mari primejdii, pentru ca îngenuncheati sa capatam binecuvântarea lui Dumnezeu.

Razboaiele s-au câstigat de catre acei care au stiut sa atrag din vazduh, din ceruri, fortele misterioase ale lumii nevazute si sa-si asigure concursul acestor forte. Fortele acestea misterioase sunt sufletele mortilor, sufletele stramosilor nostri, care au fost si odata legati de glia, de brazdele noastre, care au murit pentru apararea acestui pamânt si care sunt si azi legati de el prin amintirea traiului lor de aici si prin noi, copiii, nepotii si stranepotii lor. Dar mai presus de sufletul mortilor sta Dumnezeu.

Odata aceste forte atrase, ele vin în balanta ta, te apara, îti dau curaj, vointa si toate elementele necesare victoriei si te fac sa învingi. Introduc panica si groaza în dusmani, le paralizeaza activitatea. În ultima analiza, biruintele nu depind de pregatirea materiala, de fortele materiale ale beligerantilor, ci de puterea lor de a-si asigura concursul puterilor spirituale. Astfel se explica – din istoria noastra – biruintele miraculoase ale unor puteri materialiceste cu desavârsire inferioare.

Cum se poate asigura concursul acestor forte?

1. Prin dreptatea si moralitatea actiunii tale si

2. Prin apelul fervent, insistent la ele. Cheama-le, atrage-le cu puterea sufletului tau si ele vor veni.

Puterea de atractie este cu atât mai mare, cu cât apelul, rugaciunea se face în comun de cât mai multi.

De aceea, în sedintele cuibului, care se tin în toata tara sâmbata seara, se vor face rugaciuni si se vor îndemna toti legionarii ca a doua zi, duminica, sa mearga la biserica.

Patronul nostru este Sfântul Arhanghel Mihail. Icoana lui trebuie s-o avem în casele noastre si în vremuri grele sa cerem ajutorul ui si el nu ne va lasa niciodata.”

***

Aceste cuiburi sunt grupate apoi în unitati, fie dupa criteriul vârstei si sexului (fratii de cruce, tineri pâna la 19 ani si fratiori de cruce, pâna la 14 ani, cetatui, fete si doamne, viitori legionari, legionari), fie dupa criterii administrative (sat, oras, judet) cu sefii respectivi care îndruma activitatea, asigurându-i unitatea. Toate acestea sunt tratate în „Carticica Sefului de Cuib”.

Acest sistem de cuib ar putea avea un dezavantaj. S-ar parea ca sfarma, macina unitatea. Aceasta se înlatura însa, prin dragoste si prin doza de mare disciplina care se toarna în educatia legionara.

LEGAMÂNTUL PRIMILOR LEGIONARI

Se apropia ziua de 8 noiembrie 1927, Sfintii Arhangheli Mihail si Gavril. Acum urma sa depunem primul legamânt. Am cautat si am gasit o forma care sa poata fi expresia fidela a caracterului miscarii noastre, a legaturii noastre cu pamântul, cu cerul si cu mortii. Am adunat câte o cantitate mica de tarâna din toate locurile glorioase, începând de acum 2000 de ani, ale pamântului românesc, am amestecat-o si am umplut apoi cu ea niste mici pungulite facute din piele si legate cu snur, pe care legionarii le vor primi cu ocazia legamântului si le vor purta la piept.

Iata descrierea acestei solemnitati, extrasa din numarul 8, noiembrie 1927 al revistei „Pamântul Stramosesc”:

„În dimineata zilei de 8 noiembrie 1927, ne-am adunat la sediul nostru toti legionarii din Iasi si câtiva care s-au ostenit a veni din alte parti.

Nu multi la numar, dar puternici prin credinta noastra neclintita în Dumnezeu si în sprijinul Sau, puternici prin hotarârea si încapatânarea noastra de a sta neclintiti în mijlocul oricarei vijelii, puternici prin dezlegarea noastra completa de tot ce este pamântesc, fapt ce se manifesta prin dorinta, placerea de a rupe în chip vitejesc cu pamântul, servind cauza neamului românesc si cauza crucii.

Aceasta era starea sufleteasca a celor care asteptau cu nerabdare ceasul legamântului, pentru ca sa formeze voiosi cel dintâi val de asalt al Legiunii si oricine îsi poate închipui ca nu putea fi alta stare, atunci când în mijlocul nostru, îmbracati în haine albe ca în ceasurile de urgie, se adunasera uniti: Ion I. Mota, Ilie Gârneata, Radu Mironovici si Corneliu Georgescu. Cei care, strabatând seria închisorilor, au purtat pe umerii lor toata greutatea miscarii nationale de cinci ani încoace.

Rugaciunea

La ora 10 am plecat toti în costum national cu caciula, cu zvastica mare în dreptul inimii, în coloana de mars, în directia Bisericii Sf. Spiridon. Acolo s-a oficiat o rugaciune pentru pomenirea sufletelor lui Stefan Voievod, Domnul Moldovei, Mihai Viteazul, Mircea, Ion Voda, Horia, Closca si Crisan, Avram Iancu, Domnul Tudor, Regele Ferdinand si pentru pomenirea tuturor voievozilor si ostasilor care au cazut pe câmpul bataliei contra navalirilor vrajmase.

Solemnitatea depunerii legamântului

În mars, cântând imnul Legiunii, ne-am întors la camin. Acolo a avut loc pioasa solemnitate a legamântului celor dintâi legionari.

Pamântul stramosesc

Aceasta solemnitate a început prin amestecul tarânii adusa de pe mormântul lui Mihai Viteazul de la Turda, cu tarâna din Moldova, de la Razboieni, unde Stefan cel Mare a avut cea mai grea batalie a sa si din toate locurile unde sângele stramosilor s-a amestecat în crunte batalii cu tarâna, sfintind-o. Când se desfacea pachetul cu tarâna, înainte de a se turna pe masa, se citea scrisoarea din partea celui care a adus-o sau a trimis-o”.

Au depus legamântul urmatorii:

Corneliu Zelea-Codreanu, Ion I. Mota, Ilie Gârneata, Corneliu Georgescu, Radu Mironovici, Hristache Solomon, care a prezidat aceasta solemnitate, G. Clime, Mile Lefter, Ion Banea, Victor Silaghi, Nicolae Totu, Alexandru Ventonic, Dumitru Ifrim, Pantelimon Statache, Ghita Antonescu, Emil Eremiu, Ion Bordeianu, M. Ciobanu, Marius Pop, Misu Crisan, Popa, Butnaru, Budeiu, I. Tanasache, Stefan Budeci, Traian Cotiga si Mihail Stelescu, elev de liceu.

O NOUA BATALIE

În numarul de la 1 decembrie 1927, am deschis o noua lupta pentru a se cumpara o camioneta cu care sa ne putem deplasa. Am întrebuintat acelasi sistem al încordarii generale. Legionarii au început a face serbari, a organiza conferinte, coruri de Craciun, a contribui cu putinul lor.

S-a distins „Fratia de Cruce Vrancea” din Focsani care a adunat cu ocazia unei sarbatori date sub patronajul d-lui General Macridescu, suma de 50.000 lei. Atunci i-am schimbat numele din „Vrancea” în „Victoria”, asa cum se numeste si azi.

La 19 februarie 1928, adica în doua luni si jumatate, batalia a fost câstigata. Am cumparat din Bucuresti o camioneta noua cu suma de lei 240.000, din care am achitat 100.000 lei, iar restul de 140.000 lei, urmând a-i achita în 12 rate lunare.

Am plecat cu „Caprioara”, cum o botezasera baietii, din Bucuresti spre Iasi, cu Stefan Nicolau, care o conducea, Banea, Bordeianu si Mironovici. La Iasi a fost o adevarata bucurie. Legionarii si prietenii ne-au asteptat la intrarea în oras.

Pentru achitarea ratelor am format un comitet de 100, ai carui membri sa contribuie cu câte 100 lei lunar, timp de un an. În timp de doua luni acest comitet a ajuns pâna la 50 de membri solvabili, majoritatea oameni saraci, mici functionari, muncitori sau tarani, care rupând din punga lor, lunar câte 100 lei, faceau un adevarat sacrificiu.

Fetele din Cetatuia de la Iasi si cu deosebire „Cetatuia Iulia Hajdeu” din Galati încep sa lucreze lucruri de mâna si sa le vânda pentru a strânge bani.

PROBLEME DE ORDIN MATERIAL

Miscarea, pentru micile ei nevoi, mergea bine din punct de vedere material. Din munca si contributia oamenilor saraci se strângea aproape cât trebuia ca sa putem trai si actiona.

Absolut toate sumele încasate sunt trecute în revista „Pamântul Stramosesc”.

Revista e plina de cei ce dadeau câte 10 lei, 5 lei. Sunt rari acei care dadeau câte 50-60 lei. Iar bancherii nostri erau acei care puteau contribui cu câte 100 lei lunar, membrii comitetului de 100. Iata sa luam la întâmplare din acest comitet:

Nr.16. Nicolae Voinea din Panciu (O familie de cinci copii care se hranesc dintr-un hectar de vie).

Nr.17. D. Popescu (Sublocotenent pensionar).

Nr.18. Ion Blanaru (fost student pâna ieri, acum inginer cu 4.000 lei lunar).

Nr.19. Ion Butnaru (functionar c. f. r.).

Nr.20. Nistor M. Tilinca (vânzator la o cooperativa).

Nr.21. Corneliu Georgescu (ajutor de la parinti).

Nr.22. Radu Mironovici (ajutor de la parinti).

Nr.23. Ionescu M. Traian (inginer silvic).

Din îngradirile pe care si le puneau în cheltuielile pentru masa si haine, se strângea atât cât organizatia, întrebuintând cu chibzuinta, sa poata trai si sa se dezvolte normal.

Presa jidaneasca însa striga: Din ce bani îsi cumpara acesti domni camionete? (Jidanul totdeauna de rea credinta, facuse din una mai multe) Cine finanteaza aceasta miscare? O, Domnilor! N-a finantat-o nimeni. Ci numai credinta fara margini a românilor, în majoritate saraci lipiti pamântului.

Nu numai ca nu eram finantati de capitalisti, dar sfatuiesc pe oricine conduce o miscare bazata pe sanatate, sa refuze orice tentativa de finantare, daca voieste sa nu-si omoare miscarea. Pentru ca o miscare este astfel constituita încât sa produca singura din credinta si jertfa membrilor ei, exact atât cât îi trebuie pentru ca sa poata trai si sa se poata dezvolta.

Pentru o normala si sanatoasa dezvoltare, o miscare nu are drept sa consume decât atât cât poate produce ea si nu poate produce decât în masura capacitatii de credinta si deci de jertfa a membrilor ei. Nu produce suficient? Nu va sta deschisa calea finantarii, ci aceea a intensificarii credintei. E chiar un indiciu, a nu produce suficient, este o dovada a putinatatii credintei. Nu produce nimic? Organizatia e moarta sau se va prabusi în curând. Lipsita de credinta, ea va fi învinsa de cei ce o au.

Un sef care admite finantarea miscarii sale din afara organizatiei, este ca si omul care-si învata organismul sa traiasca din medicamente. În masura în care administrezi unui organism medicamente, în aceeasi masura îl condamni sa nu mai reactioneze singur.

Si mai mult, în momentul în care i-ai ridicat medicamentele, moare. E la discretia farmacistului! Tot astfel o miscare este la discretia celor care o finanteaza. Acestia ar putea, la un moment dat sa înceteze finantarea si miscarea neînvatata a trai prin sine, moare.

O miscare, ca si un om de altfel, poate avea nevoie, uneori, de o cantitate mare de bani. Se poate împrumuta, pentru ca sa plateasca cu timpul.

Deci, domnilor sefi de miscari (vorbesc pentru cei ce vor veni dupa noi), sa respingeti pe binevoitorii care se vor oferi sa va finanteze miscarea, bineînteles, daca vor mai fi în viitor de acestia. În România cred ca nu. Nici astazi aproape nu mai sunt. Toti acei ce au posibilitati de finantare si finanteaza, sunt bancherii jidani, marii bogatasi jidani, marii cerealisti jidani, marii industriasi jidani, marii comercianti jidani. Ei finanteaza partidele politice pentru a extermina pe români în tara lor.

Sa finanteze (acest cuvânt suna a bancher, a prada, a nedreptate, a necuviinta) nu va mai fi nimeni. Nici românii, si cu atât mai putin jidanii. Pentru ca aceasta casta a bancherilor si a oamenilor de afaceri, a îmbogatitilor prin lovituri, aceste pasari de prada care pândesc deasupra societatii omenesti, vor fi nimicite. Oameni cu dare de mâna, oameni bogati, pâna la limita bunei cuviinte, vor fi. Ei nu vor avea posibilitati de finantare, ci vor putea numai sa ajute, din prinosul lor, o miscare. Aceasta obligatie de a ajuta, de a-si ajuta neamul în grele momente, o au toti românii si vor avea-o în veacul veacurilor. Ajutorul lor este si va fi bine primit totdeauna.

***

Situatia mea însa, materiala si a camarazilor mei, era din ce în ce mai grea, mai apasatoare.

Eu cazusem pe capul bietului meu socru, care si asa, abia putea întretine, din mica sa leafa, pe cei cinci copii ai lui. Locuiam într-o camera, iar în celelalte doua, sapte suflete. Întelegând însa situatia în care ma gaseam, datorita marii lui iubiri pentru cauza româneasca, nu mi-a spus niciodata nimic, desi vedeam ca pe zi ce merge, se încovoia tot mai mult sub povara greutatilor.

Atunci ne-am sfatuit ca eu sa ramân a ma ocupa de miscare, iar Mota si ceilalti trei camarazi vacaresteni sa faca avocatura, pentru a se putea întretine pe ei si a ma ajuta si pe mine.

În scurt timp vor începe, dar se vor izbi de greutati imense. Priveam în urma. Intrati acum 10 ani la Universitate, luptasem, rând pe rând, alaturi de toate seriile de studenti. Si, rând pe rând, toti se aranjasera, îsi creasera câte o mica situatie din care puteau trai, numai noi ramasesem singuri, ca niste nebuni rataciti în mijlocul valurilor lumii.

Desi elemente de valoare, ei abia îsi vor câstiga o biata pâine. Avocati la Calea Ferata, la Primarie sau Stat, ei nu vor putea intra. Acolo sunt locuri numai pentru cei ce îsi parasesc linia de lupta si trec în linia partidelor politice. Încurajare pentru lipsa de caracter. De la jidani, procese nu vor lua, pentru ca asa le va dicta onoarea lor. Românii îi vor ocoli. Nu vor intra în birourile lor decât cei saraci.

Era greu drumul. Ostracizati în tara noastra si pusi aproape în imposibilitate de a trai.

VARA LUI 1928

Am continuat tot timpul iernii cu organizarea de cuiburi, în primavara am început iar caramidaria de la Ungheni si gradinaria de al D-na Ghica. În aceste doua locuri munceam, facând caramizi sau gradinarit. Vroiam sa facem un alt camin, pentru ca în acesta nu eram siguri ca vom mai putea ramâne, deoarece se intentase proces contra noastra, ca sa fim dati afara.

În aceasta munca grea ne înfrateam tot mai mult, ne simteam mai aproape de toti cei ce muncesc, din ce în ce mai departe de toti acei care traiesc din munca altora.

Munca ne completa educatia noastra mai mult decât prelegerile unui profesor universitar. Acolo ne învatam sa învingem greutatile. Ne oteleam vointa. Ne întaream trupurile si ne deprindeam cu viata aspra si severa, în care nici o placere nu-si mai avea loc în afara de aceea a multumirii sufletesti. Acolo a venit „Fratia de Cruce” de la Galati cu Tocu, Savin, Costea si celelalte fratii.

Radu Mironovici a învatat sa conduca bine camioneta si, ajutat de Eremeiu, facea curse ducând pasageri de la Iasi la Mânastirea Varatic, Agapia si Neamt. Totusi, din cauza verii, care totdeauna e mai saraca, am fost nevoit sa ma împrumut de la Banca „Albina” din Husi, ipotecând casa tatalui meu, cu suma de lei 110.000, pe care am împartit-o, o parte la caramidarie, o parte la plata ratelor camionetei si o parte la publicatii legionare. Neputând-o achita nici pâna astazi, ea s-a ridicat la suma de 300.000 lei.

Tot în acea vara, ne-am apucat si de comert, ca sa putem câstiga un ban pentru Legiune.

Jidanii detin comertul cu zarzavaturi aproape pe toate pietele târgurilor din Moldova.

Trei echipe de legionari (studenti) au fost însarcinate cu comertul cu zarzavat. Aceste echipe cumparau marfa de pe piata Iasiului, încarcând 300-400 kg în camioneta si cadeau ca o pacoste asupra jidanilor, scazând preturile la jumatate.

***

La 1 august 1928 se împlinea un an de la aparitia revistei noastre. Iata ce scriam atunci pe pagina I-a:

„La 1 august Pamântul Stramosesc împlineste un an de aparitie regulata.

Nu-i mult. Câteva zile în urma, între 13-30 iulie, orasul Carcassonne (cetate) din Franta si-a sarbatorit 2000 de ani de existenta. Vom fi având si noi vreo 2000 de ani în fata! Dar timpul cel mai greu este anul I, atunci când trebuie sa destelenesti, sa tragi întâia brazda. În aceste zile de început, multe greutati au venit peste noi, dar revista noastra – uneori mai bogata, alteori mai saraca, totdeauna însa mare – a rezistat pe pozitii, învingându-le.

Când, acum un an, plecând fara nici un ban, în cel mai critic moment al miscarii nationale, am pus pe coperta icoana Sfântului Arhanghel Mihail, am stiut ca revista noastra va birui.”

ÎN LUPTA CU MIZERIA

Spre toamna, greutatile materiale personale au început sa ma încovoaie. Nu mai aveam ghete, nu aveam haine, nici eu nici sotia mea, care la purta pe cele de la 1924. De la tatal meu nu mai puteam astepta nimic, deoarece mai avea în afara de mine înca sase copii, toti în scoli, iar luptele pe care le daduse îl lasasera încarcat de datorii. Din leafa sa nu-i mai ramâneau decât câteva mii de lei, din care cu greu îsi putea duce o familie numeroasa.

Atunci mi-am încordat puterile si m-am hotarât sa ma apuc si eu de avocatura, cu gândul de a ma ocupa totodata si de miscare. Mi-am deschis birou de avocatura la Ungheni, unde am lucrat cu secretarul meu, Ernest Comanescu. De acolo am parvenit sa-mi realizez un mic, foarte mic câstig, cu care sa-mi pot acoperi lipsurile si putinele pretentii ale vietii mele si ale sotiei. Trecusera acum sase ani de când îmi limitasem viata la un strict necesar pentru existenta.

De 6 ani nu mai intrasem la teatru, la cinematografe, la berarii, la baluri, la petreceri. Iar acum când scriu sunt 14 ani de când nu am mai fost la vreuna din ele. Nu-mi pare rau. Dar îmi pare rau ca dupa o asemenea viata de restrictii, s-au gasit suflete care sa ma atace pe temeiul ca as fi dus si duc înca o viata larga.

În aceasta saracie de ani de zile, ca si în grelele încercari prin care m-a dus soarta, am avut un sprijin permanent în sotia mea, care m-a îngrijit cu credinta, s-a împartasit cu suferinte nenumarate, a dus lipsuri si a îndurat uneori chiar foamea, pentru a ma ajuta sa lupt mai departe. Îi voi purta totdeauna recunostinta.

PROFESORUL GAVANESCUL PRIMESTE SACUSORUL CU TARÂNA

Este un suflet care ne urmareste de aproape. Pas cu pas. Se intereseaza de noi. Poate ne studiaza. Este vorba de impunatoarea figura a batrânului profesor de Pedagogie de la Universitatea din Iasi: Ion Gavanescul. Profesor universitar din anul 1880. Odata ne-a spus: tare as dori sa am si eu un sacusor cu tarâna!

La 10 decembrie 1928, l-am invitat la noi acasa si acolo, în mijlocul grupului de legionari, i-am predat sacusorul cu tarâna ca dar din partea noastra.

Batrânul cu parul si sprâncenele albe a facut ochii mari, ca într-un moment de mare gravitate.

Si dupa o clipa de tacere:

– Domnilor, nu sunt vrednic sa primesc acest sfânt talisman, decât în genunchi.

Îl ia. Se aseaza încet în genunchi si se roaga. Dupa el îngenunchem si noi în jurul lui.

***

În aceasta toamna a anului 1928, dupa asalturile îndârjite ale national-taranistilor, care au amenintat cu „violenta” si „revolutie”, Partidul Liberal s-a prabusit.

National-taranistii, dupa 8 ani de lupte, învingeau. Dar în curând vor fi o deceptie pentru toata tara. Vor începe sa fure, la fel ca si liberalii. Vor începe sa faca „afaceri scandaloase”, la fel ca si liberalii. Vor începe a „teroriza” cu jandarmii si chiar împusca pe adversari sau pe cei ce-si vor manifesta nemultumirile, la fel ca si liberalii. Îsi vor crea bancherii lor, la fel ca si liberalii.

Dar mai ales vor fi sub sugestia necontenita a finantei internationale careia vor începe sa-i cedeze, rând pe rând, contra unor împrumuturi pe ani, pe zeci de ani, bogatie dupa bogatie româneasca.

3-4 IANUARIE 1929

Pentru aceste zile convocasem la Iasi o adunare. Prima adunare a sefilor de cuib. Au venit între 40-50. Sedintele s-au tinut în casele Generalului Ion Tarnoschi, care, acum, într-o emotionanta sedinta. plângând, a primit sacusorul cu tarâna în care era si sângele soldatilor si ofiterilor sai.

– Tare as vrea sa-mi dea Dumnezeu zile ca sa vad si eu ceasul mântuirii românesti. Dar nu cred sa pot ajunge pâna atunci, ne spunea el.

Au mai depus, cu acest prilej, legamântul, o serie de legionari, în frunte cu Spiru Peceli, invalid de razboi, Gheorghe Potolea, invalid în sarja de la Prunaru, Nicolae Voinea si altii.

Din discutiile pe care le-am avut si din rapoartele pe care le faceau fiecare din cei prezenti, reprezentând toate tinuturile, ne-am putut convinge ca sistemul „cuibului”, neîntrebuintat la noi pâna atunci, poate prinde foarte bine. Desigur, ca sunt greutati si neîndemânari inerente oricarui început. Dar mi-a fost suficient ca într-un an, fara alta scoala, ci numai prin îndemnurile si lamuririle date prin revista, în toate regiunile ca si în toate straturile sociale, s-au înfiintat cuiburi razlete care functioneaza. Mi-am zis:

– „Sistemul” a reusit la examen. El este rodnic.

Pentru mine, sedinta de la 3-4 ianuarie a fost o verificare a propriilor mele masuri de organizare. Nu ne ramânea decât sa mergem cu statornicie pe aceasta cale.

Am constatat cu acest prilej ca miscarea prinde cu deosebire în rândurile tineretului. Ca sistemul de educatie dinamic, educatie odata cu actiunea, este mult superior celui static.

Vom continua deci, ca si pâna acum, acest sistem, înca un an, fara a încerca sa luam contact cu masele. Fara a ne gândi la vreo actiune electorala.

Tot atunci s-a constituit Senatul Legiunii. Un for compus din batrâni peste 50 de ani, intelectuali, taran sau muncitori, care au trait o viata de mare corectitudine, au dat dovada de credinta în viitorul legionar si de întelepciune. Ei vor fi convocati în momente grele, ori de câte ori se va simti nevoie de sfatul lor. Nu sunt alesi. Sunt indicati de seful Legiunii si cooptati de Senat. Este cea mai înalta treapta de onoare la care poate aspira un legionar.

Au format Senatul: Hristache Solomon, General Doctor Macridescu, General Ion Tarnoschi, Spiru Peceli, Colonel Paul Cambureanu, Ion Butnaru. Tot aici în acest senat îsi va avea locul sau, peste câteva luni, ilustrul profesor universitar Traian Braileanu, acela care mai târziu, peste 5 ani, în revista sa „Însemnari Sociologice”, va explica în cea mai înalta forma stiintifica fenomenul legionar.

Cuprins - Capitolul anterior  - Capitolul urmator