|
OFENSIVA
CALOMNIILOR
„MISCARE
ANARHICA SI TERORISTA” Miscarea
legionara creste vazând cu ochii în special în rândul tineretului din
scoli si universitati si în rândurile taranilor din toate provinciile
românesti. Se dezvolta mai greu la orase, unde elementul românesc este
sau functionar la stat, în imposibilitate de a se manifesta, sau robit
economiceste de jidani. Aceeasi
prigoana surda, pe care am cunoscut-o de când am deschis lupta în 1922,
ne urmareste crescând, pe noi, pe toti luptatorii si familiile noastre.
Daca esti tânar cu studii, nu vei capata niciodata functiune la stat de
cât cu pretul vânzarii constiintei si credintei tale. Sute de tineri cauta
sa fie ademeniti cu bani, promisiuni, onoruri, functiuni. Statul a ajuns
o scoala a tradarii, sunt ucisi oamenii de caracter, iar tradarea este
rasplatita din belsug. Daca esti comerciant român, singur în mijlocul
jidovimii si crezi în Legiune, începând de la sergentul de strada si pâna
la primar si prefect, toti îti sunt dusmani. Te
urmaresc zi si noapte. Îti pun impozite mari ca jidovilor; contraventiile
vor curge una dupa alta, lovitura dupa lovitura, pâna te vor nimici. Daca
esti taran, te vor duce, cu mâinile legate, din post în post, pe jos,
zeci de kilometri, batându-te în fiecare zi, la fiecare sectie de jandarmi.
Te vor tine nemâncat câte 4-5 zile, se vor uita pretutindeni ca niste
fiare la tine si fiecare îsi va trage peste obraji câte o palma. Daca
esti muncitor, te vor da afara ca pe o cârpa, din orice fabrica, din orice
întreprindere. Pentru
ca în tara aceasta, un om cu credintele noastre trebuie sa moara de foame,
el si toti copiii lui. Suntem cu totii considerati ca niste dusmani ai
neamului si ai tarii. Noi
nea-m încadrat însa în cea mai perfecta ordine si legalitate. Pentru ca
sa nu ni se poata spune nimic. Dar aceasta
nu va avea nici o valoare. Lozinca guvernelor va fi: „Nu va putem distruge
pentru ca nu ati calcat legile? Nu-i nimic, le calcam noi si va distrugem!
Nu
vreti sa fiti ilegali, suntem noi ilegali”. Încât în modul
acesta am intrat într-un sistem cu adevarat talmudic: pe de o parte, acuzati
prin presa si prin toate oficinele politice, de „ilegalitate”, iar pe
de alta parte, stând în cadru perfect al legii, suntem macinati de cele
mai odioase si ilegale sisteme, de catre toti reprezentantii guvernelor
si ai statului, aflati în cea mai flagranta ilegalitate. Târâti
în fata tribunalelor, hotarâri dupa hotarâri judecatoresti în toata tara
confirma linia de legalitate si ordine a miscarii. Nici o
hotarâre în contra noastra. Totusi, argumentul lor de baza, al politicienilor
si al presei jidovesti, ramâne invariabil: „miscare de dezordine”, de
„anarhie”, de „încalcare a legilor”, „terorista”. Presa
jidoveasca atâta mereu pe politicieni în contra noastra, pentru ca acestia
sa se repeada sa ne sfârtece, sa ne desfiinteze. „ÎN SLUJBA
STRAINILOR” De un
timp, nemaistiind ce sa ne puna în sarcina, presa jidaneasca ne acuza
ca luam bani de la Mussolini. Ca facem pe nationalistii, dar ca în realitate
scopul nostru este de a stoarce de bani pe oricine întâlnim în cale. Acum
l-am gasit pe Mussolini si îl stoarcem pe el. Rând pe
rând, aflam uimiti ca: „Suntem
în slujba ungurilor care se desteapta”; …………………………….. „Suntem
în slujba Moscovei”; …………………………… „Primim
bani de la jidani”. Pâna si
aceasta acuzare ridicola nu ne-a fost crutata. Iata din ziarul jidanesc
„Politica”, din 10 august 1934, un pasaj semnificativ dintr-u articol
intitulat: „Max Auschnitt si Garda de Fier”: „Si la
noi deci, fenomenul s-a verificat întocmai si este lucru stiut de toata
lumea, ca cea mai însemnata miscare a fascismului românesc, Garda de Fier,
a fost creata si sustinuta de marii capitalisti. Si aici vine senzatia
de loc senzationala: jidanul Max Auschnitt a sprijinit si finantat direct
Garda de Fier. Lucrul acesta l-au afirmat doi oameni destul de seriosi
si cu raspundere, dl. ministru Victor Iamandi si cunoscutul publicist
Scarlat Calimachi. Dupa explicatiile
de mai sus, faptul apare ca foarte normal. Cine nu
stie ca si Hitler a fost finantat de marii capitalisti evrei din Germania?” „SUNTEM
ÎN SOLDA HITLERISTILOR” În ultima
vreme, în Germania, a învins Adolf Hitler, în lupta cu hidra iudeo-masonica
din toata lumea. Poporul german, cu o extraordinara hotarâre si unitate,
se lupta si pune la pamânt puterea iudaica. Minciuna
dupa minciuna, întrebuinteaza jidovii în presa lor, cautând sa zapaceasca
mintile oamenilor: 1. Adolf
Hitler e un zugrav, un prost, un incapabil. Cine se
ia dupa el într-o tara civilizata ca Germania!? Dar
Adolf Hitler paseste înainte. 2.
Adolf Hitler nu va învinge pentru ca s vor opune comunistii germani. Dar
Adolf Hitler se apropie de putere. 3.
Hitlerismul s-a rupt în doua, în trei. Mari nemultumiri
în sânul partidului etc. Dar lui
Adolf Hitler nu-i pasa. 4. Adolf
Hitler a înnebunit. A plecat în munti etc. Dar
Adolf Hitler e sanatos si se apropie tot mai mult de biruinta. 5. Daca
va învinge, de a doua zi e revolutie în Germania. Comunismul va izbucni
în revolta generala si Hitler va cadea. Dar Hitler
vine la putere si revolutia visata de jidani nu are loc. El merge din
majoritati în unanimitati neîntâlnite în istorie. 6. Toate
tarile vor boicota economiceste Germania si hitlerismul va cadea. Dar Adolf
Hitler paseste biruitor înainte. 7. „Dictatura”,
„teroare hitlerista” în toata Germania. Votul
e smuls prin teroare. Dar
poporul german merge din entuziasm în entuziasm. 8.
Hitler vine sa ne ia Ardealul. Iar noi, toti nationalistii români, care
vrem sa scapam de pacostea jidaneasca, suntem, nici mai mult nici mai
putin, „hitleristi”, adica vrem sa dam Ardealul nemtilor. Noi
însa raspundem: presupunem ca Hitler vrea sa ne faca razboi si sa ne ia
Ardealul. Noi, românii, tocmai pentru ca sa ne putem apara Ardealul contra
nemtilor, trebuie sa scapam de jidani. Sa rezolvam si noi problema jidoveasca.
Sa ne
întarim pozitia neamului nostru stors de jidovime, supt de vlaga si pus
în imposibilitate de a se apara. Cu jidovimea care ne otraveste sufleteste
si ne suge sângele, nu vom avea nici arme, nici suflet, nici carne pe
noi. 9. În
sfârsit, noi „primim bani”, suntem stipendiati, suntem „în solda” hitleristilor. Raspundem:
A. C. Cuza lupta împotriva jidanilor de la 1890, iar noi de la 1919, 1920,
1921, 1922, când nici nu auzisem de Adolf Hitler. Serpi veninosi! FABRICA
DE BANCNOTE FALSE DE LA RASINARI N-a trecut
mut si o noua campanie jidano-politicianista se porneste împotriva noastra. Nevoindu-se
multimii cu banii de la Mussolini si Hitler, de la Moscova si de la Max
Auschnitt, adversarii nostri ne-au gasit o noua sursa financiara în fabrica
de bancnote false de la Rasinari. Senzationala descoperire a umplut coloanele
ziarelor politicianiste si jidanesti. Dam mai
jos, din presa vremii, câteva pasaje menite sa ilustreze sistemul de perfidii
prin care se încerca anularea noastra în constiinta natiei. Ziarul
„Patria” din 22 iulie publica: GARDA
DE FIER SI FABRICA DE FALSIFICAT BANI DE LA RASINARI –
SURSA FONDURILOR DE PROPAGANDA – „Cluj
21. – La Rasinari, comuna situata în apropierea Sibiului s-a facut o senzationala
descoperire, de natura a prezenta o întreaga organizatie politica în cea
mai urâta lumina si împotriva careia, guvernul, care are acum în mâna
cele mai zdrobitoare dovezi, va trebui sa procedeze cu toata strasnicia. O fabrica
de bani falsi a Garzii de Fier Anume
în comuna Rasinari s-a descoperit una din multele fabrici de falsificat
monede. Din cercetarile întreprinse s-a constatat însa, spre stupoarea
tuturor ca de asta data nu este vorba de o simpla banda de tigani sau
de descreierati, care înfrunta rigorile legii în nadejdea unei grabnice
îmbogatiri, ci de însasi Garda de Fier, organizatia politica a D-lui Corneliu
Zelea Codreanu care, în ultimul timp s-a dedat la cea mai desantata campanie
împotriva guvernului si în general a tuturor partidelor politice din România. Garda
de Fier si propaganda la sate Pentru
cei care cunosc însa activitatea mai de aproape a Garzii de Fier, cu cetele
de gardisti care cutreierau tara de la un capat la altul, lucrul pare
foarte natural. Caci în asemenea împrejurari trebuiesc în primul rând
bani. Ori se stie ca propagandistii Garzii de Fier dispuneau în ultimul
timp de numeroase fonduri, care le permiteau deplasarea lor la sate precum
si scoaterea de ziare si înarmarea membrilor ei devotati cu toate cele
necesare pentru completarea sistemului a la Hitler. Cum s-a
descoperit falsificarea Ministerul
de Interne era de mult informat ca unii din fruntasii ardeleni ai Garzii
de Fier si în special cei de la Brasov si Sibiu, dispun de mari fonduri
pe care le repartizau apoi organizatiilor din întreaga tara. Exista la
început banuiala ca banii sunt furnizati de cine stie ce organizatii similare
din strainatate însa în urma supravegherilor s-a constatat ca aceasta
este o banuiala neîntemeiata. Descoperirea fabricii de bani de la Rasinari
a pus însa organele politienesti pe o noua cale, iar rezultatul cercetarilor
a fost dintre cele mai surprinzatoare. Sibiul
subventioneaza întreaga organizatie Imediat
autoritatile din capitala au delegat pe dl. judecator de instructie I.
Stanescu din capitala sa faca cuvenitele cercetari. D-sa însotit de D.
Prim Procuror Radu Pascu si procuror Mardarie au plecat la Sibiu, facând
o prima descindere la locuinta d-lui avocat Bidianu, seful organizatiei
gardiste, unde au descoperit un senzational material compromitator din
care reiese ca fabrica de bani de la Rasinari servea exclusiv scopurilor
politice si subversive ale Garzii de Fier. Printre corespondenta confiscata
s-au descoperit scrisori ale diferitelor organizatii si în special ale
organizatiei de la Iasi în care domnul Banea cerea o suma mai mare de
bani, pentru a cumpara o camioneta si a intensifica propaganda în Moldova. Organele
politienesti au operat o serie de arestari si au ridicat întreg materialul
compromitator dimpreuna cu aparatele care serveau la falsificarea banilor.
Cercetarile
continua cu multa asiduitate si se cauta a stabili ce legatura era între
fabrica si organizatiile gardiste si mai ales cantitate de fonduri repartizare
acestora. Valoarea
morala a Garzii de Fier Faptul
ca organizatia Garzii de Fier care reusise sa-si creeze nuclee în întreaga
tara a fost atât de rusinos prinsa cu mâta în sac a facut o impresie profunda
în întreaga tara si o adevarata consternare în fata partizanilor politici.
Se stie ca agitatia la tara se facea în numele dreptatii, a cinstei, a
onoarei, respectului fata de legile tarii etc., tot atâtea lucruri care
se dovedesc ca la Garda de Fier, erau numai vorbe goale si ca de fapt
ea urmarea doar puterea, fara sa fie cu nici un scrupul fata de mijloacele
întrebuintate în lupta. Fata de
aceste descoperiri guvernul pare dispus sa opereze cu toata strasnicia.
Astfel Domnul subsecretar de stat V. V. Tilea a declarat într-un cerc
intim, ca fata de gravitatea faptelor comise de unii membrii, Garzile
de Fier vor trebui sa fie neaparat desfiintate.” În „Chemarea
Românilor”, din 6 august 1933: DRAGOSTE
DE BANI SI FALSIFICAREA DE BANI „Gazetele
au vestit în zilele trecute cum ca trepadusi ai Garzii de Fier au fost
prinsi de autoritati falsificând bani. Stim ca acest soi de oameni au
început în vremea din urma sa umble prin toate satele noastre fagaduind
tot felul de lucruri poporului si cerând pedeapsa cu moartea pentru raufacatori.
Suntem tineri care am asteptat o buna bucata de vreme sa ne putem lamuri
asupra rosturilor si scopurilor pe care le urmaresc. Propovaduind cu aprindere,
dragoste de tara, buna orânduire a ei si stârpire a strainilor, am crezut
un timp ca ei sunt de buna credinta. Când am auzit din gazete ca s-au
apucat sa lucreze în paguba tarii, falsificând bani, nu putem decât sa
vedem ca ne-am înselat si am ajuns sa-i cunoastem. Ei fac parte din ceata
jefuitorilor de meserie ai tarii si pentru greaua încalcare a legii pe
care au facut-o, noi n-am sfatui guvernul decât sa-i judece dupa felul
cum cer ei judecarea unor astfel de fapte: pedeapsa cu moartea. La furci
cu falsificatorii de bani!” În „Dreptatea”,
din 22 iulie 1933, oficiosul Partidului National-Taranesc: GARDA
DE FALSIFICATORI „Daca
trebuia o proba definitiva pentru clasarea indivizilor care alcatuiesc
asa zisa aripa nationalista de dreapta a politicii noastre, iata o avem
în urmatorul caz al falsificatorilor de bani de la Rasinari. În tot
locul si totdeauna partidele extremei drepte, extrema dreapta care în
fond se compune din bande de huligani si batausi, au uzat de cele mai
abominabile, mai înjositoare, mai incalificabile procedee în opera propagandistica
a multimilor naive. Pentru
ca în „conceptia” (sic) si „doctrina” (sic) dreptei scopul, care se reduce
la însfacarea puterii, scuza murdaria mijloacelor. Nu poate
exista noblete în procedee, în tactica, în metoda si în comportare, acolo
unde nu exista noblete în ideal, în scop, în obiectivele urmarite. Cine-ar
putea afirma ca ascunde o farâma de noblete în, hai sa zicem, idealul
extremismului de dreapta? Cultul fortei brutale în dispretul birjeresc
al elementarelor drepturi, nu va constitui niciodata un ideal si o superioritate!
Altul este idealul ale carei raze încalzesc sufletul omenirii: un ideal
de justitie, de pace si munca constructiva, pentru ridicare tot mai sus
pe scara intelectuala a colectivitatilor nationale si prin aceasta a omenirii
întregi. Nu acesta
este idealul extremismului de dreapta, îmbratisat de cele mai inferioare
exemplare omenesti cu înfumurate gânduri de puteri dictatoriale. Extremismul
de dreapta înlocuieste inteligenta cu forta pumnului (care nu distinge
pe un intelectual de-un borfas de rând), dreptatea cu arbitrariul, nobilul
ideal al pacii si conlucrarii dintre stat si popoare cu dogma obtuza a
urii dintre natiuni. Extremismul
de dreapta nu poate fi aprobat de nici un intelectual. Daca a
reusit sa prinda câtiva oameni, aceasta a facut-o în numele unei credinte
odios exploatate: credinta nationalista. Asa a
procedat asociatia de conspiratori zisa Garda de Fier. Ea pretinde
ca activeaza în numele nationalismului. În numele
nationalismului? Aceasta ipocrizie trebuie demascata în fata opiniei publice.
Nationalismul pentru a fi servit nu are nevoie de organizatii oculte,
de asociatii secrete si mai ales n-are nevoie de metode ca cele practicate
de Garda de Fier. Nationalismul este o credinta care se apara la lumina
zilei, deschis, cinstit, sincer. În nici
un caz nu servesti nationalismul prin ordine secrete catre… cuiburi (?!?),
catre „batalioane” invizibile si „celule” oculte. Si mai ales prin falsificare
de bani ca niste infractori de rând. Garda
de Fier nu este
decât o mâna de aventurieri, grupati clandestin pentru cucerirea puterii
de stat prin cea mai desantata si mincinoasa demagogie. Asta,
în numele ideii nationaliste. În
numele ideii nationaliste? Crezul
acesta care e al tuturor fiilor acestui pamânt nu admite asemenea mijloace
ca cele uzate de Garda de Fier. Nu admite falsificare de bani. Descoperirea
bandei de la Rasinari pune în adevarata ei lumina Garda de Fier.
Lumea
se întreaba: de unde au oamenii acestia bani? Atâtia
bani pentru propaganda? Pentru
organizare si pentru cumpararea de constiinte? Pentru calatorii, pentru
întretinere, pentru masini? De unde? Descoperirea
de la Rasinari indica sursa: falsificare de bani! Asa lucreaza
Garda de Fier. Pionierii Garzii de Fier sunt indivizi care
cad sub legile codului penal. Vor sa faca partid politic prin falsificare
de bani. Ce autoritate
morala mai au pentru a cere aprobarea maselor? Si
înca în numele ideii nationaliste. Garda
de Fier
este o garda de falsificatori. Si o garda de falsificatori nu poate vorbi
în numele nationalismului!” Si
în sfârsit, pentru a nu prelungi peste masura citarea, dam din „Patria”,
sâmbata, 22 iulie, 1933: „GARDISTII”
SI FALSIFICATORII „Descoperirea
de la Rasinari a avut o latura cu adevarat senzationala. Ea trece peste
faptul divers, bagatelizat si cotidian, punând într-o amploare si o cruditate
sângeroasa toata descompunerea, disolutia si elasticitate morala a celor
care pretind ca regenereaza masele prea credule, în cautare de un nou
crez. Si spunem: cu adevarat senzationala pentru ca daca ziarele ne-au
obisnuit, ultimul timp, sa aflam ca în diverse colturi ale tarii apar
mici monetarii clandestine, niciodata patronii ingeniosi si putin cavaleri
ai acestei institutii inflationiste certate cu codul, nu s-au dovedit
a fi încadrati într-o mai rasarita situatie sociala. La Rasinari eroii
nu mai sunt tigani în goana dupa cotcarie, nici simpli certati ai justitiei
porniti dupa usoara si meschina lovitura, nici unul din acei eroi care
înteleg estetic gustul unei aventuri fructuoase în riscuri grele. Ci
este vorba de seful – notati bine – seful Garzii de Fier din Sibiu.
Citam dupa un ziar obiectiv si care nu de putine ori a luat sub dezinteresata-i
protectie miscarea prozelitilor codrenisti: „Autoritatile
din Sibiu, perchezitionând casa d-lui avocat Bidian, seful organizatiei
Garzii de Fier din oras, au descoperit un material senzational din care
reiese ca fabrica de monede false de la Rasinari era creata pentru a sustine
Garzile de Fier. Între
alte documente s-a gasit o scrisoare a presedintelui organizatiei din
Sibiu. d. Banea, care de la Iasi, cere bani pentru o camioneta si pentru
a intensifica propaganda pentru Garzile de Fier.” Este clar,
nu? O monetarie pentru sustinerea unui partid ce se proclama regenerator
al politicii si al moravurilor! Dupa cunoscutele ipostaze de agitatori
fara scrupule, de scandalagii si batausi, înca una tot atât de putin onorabila,
dar poate si mai culpabila: de falsificatori. Cine ar putea pretinde ca
este aici un semn curios si grav al vremii; iar un iubitor de jocuri de
cuvinte, ar gasi ca pentru un gardist fie el chiar si de fier – este exagerat
sa se faca falsificator. Oricum ar fi cazul de la Rasinari, este extrem
de grav. El arunca si o vie lumina asupra resurselor cu care acesti aventurieri
se pozeaza când în batausi, când în martiri, îsi întretin o agitata si
ambulatorie existenta. Chiar în ceste coloane întrebam uimiti si curiosi
de unde au domnii acestia bani? Sa o marturisim sincer, nu asteptam ca
raspunsul sa vie atât de prompt, atât de înfiorator, si tocmai de la…
Rasinari!” Dr. Trei saptamâni
a durat aceasta odioasa campanie. În zadar
au umblat disperati pe la ziare, ca sa obtina vreo dezmintire, cei trei
legionari de elita: Caranica, Sterie Ciumetti si Papanace, care de la
1931, datorita calitatilor lor de clara judecata si de mare sinceritate,
traiau zilnic cu mine, împartasindu-se de aceeasi chinuitoare grija si
ajutându-mi, pas cu pas, la greaua sarcina a conducerii unei organizatii,
pe câmpul de lupta. Zadarnice
sfortari, pentru ca toate aceste infamii care se aruncau contra noastra
erau comandate. Ele nu
vor avea decât un singur efect: de a acumula în suflet nedreptate peste
nedreptate, calomnie peste calomnie, lovitura peste lovitura, durere peste
durere. Tineretul
acesta le-a rabdat toate, a înabusit toate în sufletul sau. Acum însa,
dupa atâtia ani, daca as voi sa dau un sfat lumii, as striga: Feriti-va
de cei ce rabda! ECHIPA
MORTII Dar în
fata obstacolelor, loviturilor, uneltirilor, prigoanelor, care ne asaltau
de pretutindeni, noi, având sentimentul acesta grozav al singuratatii,
al nici unui ajutor la care sa putem alerga, opuneam: hotarârea mortii. „Echipa
mortii” este expresia acestor stari de suflet ale tineretului legionar
din întreaga tara. Ea însemneaza hotarârea acestui tineret de a primim
moartea. Hotarârea lui de a merge înainte, trecând prin moarte. *** La începutul
lui mai 1933, se formeaza o echipa din: preotul Ion Dumitrescu, Nicolae
Constantinescu, Sterie Ciumetti, Petru Tocu, Constantin Savin, Bulhac,
Constantin Popescu, Rusu Cristofor, Adochitei, Iovin, Traian Clime, Iosif
Bozântan, Gogu Serafim, Isac Mihai, profesor Papuc, Radoiu… Înainte
de a pleca sa strabata o jumatate din tara, ei îsi iau denumirea de „Echipa
mortii”. De la Iasi a sosit Caprioara. Vor merge cu ea. Au de parcurs:
Bucuresti – Pitesti – Râmnicu Vâlcea – Târgu Jiu – Turnu Severin – Oravita
– Resita. Pâna aici
vor fi însotiti si de preotul Duminica Ionescu. Apoi Timisoara – Arad
si înapoi la Bucuresti. În fata lor sta cea mai mare expeditie legionara.
Pleaca cu 3.000 de lei în buzunar pentru benzina si încolo cu ce le va
mai da Dumnezeu si oamenii din cale. Merg cu legile tarii în mâna. Vor
pastra legalitatea, dar se vor apara în contra masurilor ilegale. La Tg.
Jiu, la Turnu Severin, la Bozovici sunt urmariti si atacati de politie
si jandarmi. Ei se aseaza în genunchi în fata revolverelor, cu piepturile
deschise, acoperind rotile masinii. La Oravita
sunt asteptati cu mitraliere la marginea orasului si arestati. Dupa o
zi, procurorul Popovici le da drumul, negasindu-le nici o vina. Pentru
ca ei nu fac nimic, nu vorbesc nimic, nu tin întruniri. Merg si cânta.
Atât. Lumea
însa întelege. Îi primeste cu flori. Le da mâncare si benzina pentru masina.
Pe
unde trec ei ramâne o dâra de entuziasm. La
Resita le ies eu înainte. Aici
trebuia sa tinem întrunire publica. Eram în
drepturile noastre. Parlamentar, care avusesem lista în judetul Caras,
unde obtinusem 2.000 de voturi, veneam si luam contact cu alegatorii nostri,
pentru a le face dare de seama asupra activitatii noastre în Parlament.
E legal. E perfect legal. Dar
fata de noi, legile nu mai exista. Nici în
vreme de razboi, Resita n-a vazut atâta armata. Ea este adusa din orasele
vecine, ocupa oraselul si-l înconjoara de jur împrejur. Îmi dau
seama ca guvernul îmi întindea o cursa. El ar
fi voit ca eu sa încerc o iesire necugetata; sa-mi pierd calmul pentru
a prilejui un motiv de reprimare: – Iata
pentru ce oprim pe acesti domni. Iata pentru ce trebuie desfiintati. Pe
unde trec, rascoala populatia în contra masurilor noastre de ordine, în
contra armatei, a autoritatilor. Vor sa faca revolutie. O asemenea
greseala din partea noastra ar fi fost exploatata si de guvern si de presa
jidaneasca. De aceea nu le-am dat acest prilej. Si înecând în mine toata
revolta, am ocolit orice ciocnire. Izbânda lor ar fi fost tocmai în aceasta
ciocnire. Am
preferat sa renunt la întrunire. *** Echipa
a plecat mai departe, a trecut prin Timis-Torontal si a intrat în judetul
Arad. Aici, în satul Chier, jandarmii împreuna cu jidanii au rasculat
pe tarani, strigând ca au trecut bandele rosii din Ungaria. Taranii,
înarmati cu furci, cu topoare si ciomege, s-au napustit asupra legionarilor.
Acestia n-au mai avut timp sa explice cine sunt. Loviturile i-au umplut
de sânge. Lui Ciumetti i s-a rupt mâna dreapta, cazând în marginea drumului
în nesimtire. Alaturi
de el zacea Adochitei. Toti au fost raniti. Apoi au
fost arestati, transportati la Arad si introdusi în celule separate, în
arestul din acest oras. Dati în
judecata pentru rebeliune, procesul a avut loc peste 10 zile. Au pledat
avocatii din Arad, Mota, Vasile Marin, eu. Au fost achitati cu totii.
Populatia
româneasca a Aradului le-a facut o calda manifestatie de simpatie. În urma
acestui fapt, am luat hotarârea sa-i însotesc. O parte
au plecat cu masina, iar eu, însotit de patru dintre ei si de taranul
Fratila, am plecat pe jos, strabatând toate satele, pâna în munti, la
mormântul lui Avram Iancu, o distanta de 140 km. Taranii
m-au primit pretutindeni cu bucurie. De
la Tebea, ne-am despartit. Ei si-au continuat drumul în Hunedoara, iar
eu am plecat la Teius. LA
TEIUS Aici,
tatal meu urma sa tina o conferinta. Am
ajuns seara si l-am gasit plin de sânge, în casa unui taran. Un mare numar
de jandarmi se introdusese în sala, lovind lumea cu paturile de arma.
Pe tatal meu l-au lovit în cap. Legalitate!
O, Legalitate! Un parlamentar
român, cu imunitati si drepturi garantate merge sa tina o conferinta
si reprezentantii fortei publice patrund în sala si-i sfarma capul cu
paturile de arma. Tarani, învatatori si preoti sunt cu totii indignati.
Am hotarât atunci ca în acelasi loc, peste doua saptamâni, sa tinem o
adunare de protestare. Aici au
sosit în ajunul întrunirii „Echipa mortii” cu camioneta, legionari din
Cluj si din Bucuresti, dar întrunirea nu s-a putut tine. Un regiment
de infanterie si un batalion de jandarmi au înconjurat Teiusul, oprind
intrarea taranilor. Acelasi
lucru ca si la Resita. Am cautat sa ocolesc conflictul, dispunând ca tatal
meu si legionarii prezenti sa paraseasca localitatea unde am ramas singur.
Caci prezenta unui numar oricât de mic putea da nastere la conflict, pe
când prezenta unui singur om în fata atâtor forte nu putea fi prilej de
rascoala. Si nici o glorie pentru cei multi daca s-ar fi napustit asupra
lui. Totusi,
taranii din Mihalt si jur au încercat sa treaca cu forta podul ocupat
de armata. – Podul
acesta, noi, taranii din Mihalt l-am cucerit în lupte grele din mâna ungurilor
care îl ocupasera. Astazi nu admitem ca jandarmii români sa ne opreasca
trecerea pe el, spuneau acesti viteji si îndaratnici tarani din Mihalt.
S-a încins
o lupta care a durat peste doua ore. S-au tras salve de focuri. Un taran
a fost ucis, iar din „Echipa mortii”, Tocu, Constantinescu si Adochitei
au fost pentru a doua oara grav raniti. În cursul
zilei au fost adusi în Teius întreaga „Echipa a mortii” si alti studenti
într-un numar total de 50. Li s-a spus ca vor fi evacuati, dar ca neavând
bilete de tren trebuie sa mearga la Alba Iulia pentru a le lua de acolo. Aici însa,
în loc de bilete, s-au trezit cu totii, fara mandate de arestare, introdusi
în vestita temnita a lui Horea si încarcerati. Toate
protestele lor au fost inutile. În zadar au demonstrat ca detinerea lor
este în afara de orice lege; ca nici un detinut nu poate fi introdus în
închisoare fara mandat de arestare; ca autoritatea care i-a introdus acolo
calca legile în picioare. La ora 2 noaptea au spart poarta închisorii,
s-au încolonat si au plecat toti acasa la procuror. I-au raportat
cele petrecute. Acolo, în curte, au ramas pâna dimineata, când, împreuna
cu procurorul, s-au întors la arest. De asta data, li s-au lansat mandate
de arestare, „pentru ca au fortat poarta închisorii”. A urmat
procesul în care au fost achitati, deoarece fara mandat de arestare ei
se aflau detinuti prin calcare legii. Ei s-au
conformat dispozitiilor legale, anuntând procurorul. Înca o
data s-a dovedit în fata justitie ca provocatorii la dezordine nu sunt
legionarii, ci însasi autoritatile, care în loc sa apere legile, le calca
cu un suveran dispret. „Echipa
mortii”, dupa doua luni de zile, s-a reîntors la Bucuresti. Luptele ei,
suferinta la care a fost supusa, nedreptatile, procesele, ranile ei, au
rascolit sufletul întregului Ardeal. Acum,
în acest moment, putem spune ca miscare legionara s-a întins în toata
tara, cu toata opunerea autoritatilor, cu toata prigonirea. De
acum ne vom opri. Vom începe sa adâncim educatia legionara, prin viata
în tabere de munca. Pe cine va putea supara aceasta tacuta activitate,
mai ales ca ea depasea cadrul politic? DIGUL
DE LA VISANI 10
IULIE 1933 Înca
din timpul iernii, farmacistul Aristotel Gheorghiu, seful legionar al
Râmnicului Sarat, mi-a înaintat un raport în care îmi descria situatia
din satul Visani, unde Buzaul se revarsa în fiecare an, nimicind ogoarele
bietilor oameni pe o întindere de câteva mii de hectare. Si îmi spunea
ca ei ne roaga, satul întreg, sa-i ajutam. Sa ridicam un dig de aparare.
Am aprobat.
Am luat toate masurile necesare. Am trimis ingineri specialisti. Ne-am
facut planuri. Am dat ordin ca legionarii din întreaga regiune sa se prezinte
în ziua de 10 iunie 1933 la Visani, când urma sa se deschida tabara de
munca. Iata ordinul pe care l-am dat cu acea ocazie: CATRE
TOTI SEFII DE CUIBURI SI DE UNITATI LEGIONARE DIN TARA CAMARAZI: „Niciodata
nu s-a pus problema luminii mai mult decât în clipa în care omul si-a
pierdut vederea. Tot astfel,
în lume, problema constructiei se pune mai puternic în clipa în
care omenirea are constiinta clara ca totul în jurul ei se ruineaza. Când toate
se îndreapta încet catre paragina, sufletul omenesc se îndreapta în sens
contrar, porneste la contraatac, care se manifesta prin setea formidabila
de a cladi din temelie, de a înalta prin munca, de a construi.
În Europa
nu s-a pus niciodata aceasta problema a constructiei ca astazi, când epoca
razboiului ne-a lasat o ruina si când epoca de dupa razboi ne lasa mai
multe ruine, în fiecare zi câte o ruina. La noi
în tara, dupa 15 ani de discursuri pe la raspântii, discursuri umflate
dar sterile, de pe urma carora n-au ramas decât ruine, sufletul nostru
fuge de vorbe si cauta directie faptei. Voim si
noi sa construim: de la un pod rupt pâna la o sosea si pâna la captarea
unei caderi de apa si transformarea ei în forta motrica, de la constructia
unei gospodarii taranesti noi, pâna al aceea a unui sat românesc nou,
a unui oras, a unui stat românesc nou. Aceasta
este chemarea istorica a generatiei noastre: pe ruinele de astazi sa cladim
o tara noua, o tara mândra. În tara
de astazi, poporul român nu-si poate împlini misiunea lui în lume: creator
de cultura si civilizatie proprie în rasaritul Europei. LEGIONARI Aceste
adevaruri m-au îndemnat sa va chem în mijlocul tarii, pe malul Buzaului,
pentru a înalta cu propriile voastre brate acel dig urias, care
sa va poarte numele de-a lungul deceniilor. V-am chemat pentru ca sa spuneti
românilor ca voi sunteti aceia care veti înalta România cea noua. România
cea noua nu poate iesi: nici de la jocul cartilor din cluburi, nici din
cafenele, nici din cabareturi si nici din calcâiele roase pe strazile
oraselor în plimbari si desfatari ale diferitilor Don Juani. Ea va
iesi din eroismul muncii noastre. LAMURIRI
SI INDICATII
Prima
etapa: 10
iulie – 10 august 1933. A doua
etapa: 10 august
– 10 septembrie 1933. Ambele
echipe vor avea efectivul de câte 500. Comanda
generala o va avea Comandantul legionar din Judetul Râmnicu Sarat, Aristotel
Gheorghiu, care se va ocupa cu: – aprovizionarea
– încartiruirea
– uneltele
de lucru – si cu
toate chestiunile ce privesc lucrarea în mare. Sub
comanda lui vor fi: 1. Seful
santierului, legionar
pe care-l voi fixa personal la începerea lucrului, 2. Seful cartiruirei
si aprovizionarii si 3. Comandantul legionar al echipei. Împreuna
vor stabili toate serviciile (aprovizionare etc.) de care se va simti
nevoia. Prima
echipa va fi
formata din: Braila, Buzau, Râmnicu Sarat, Focsani, Tecuci, capitala,
Ploiesti, Ialomita, Dâmbovita, Muscel, Arges, Vlasca, Oltenia. Basarabia
se va prezenta în ziua de 15 iulie, adica cu 5 zile întârziere. Basarabenii
vor pleca pe jos din Chisinau, strabatând Gradiste, Comrat, Congaz, Cahul,
Colibasi, Reni, Galati. La acest grup se vor afilia legionarii din Cahul,
Tighina, Isamil si Cetatea Alba. F.
d. C. din toata tara vor sosi cu prima echipa. A doua
echipa: restul tarii. Legionarii
vor cauta sa aiba asupra lor: haine de lucru, schimburi de rezerva, un
hârlet, o patura. Marsul
celorlalte echipe se va face pe jos sau cu trenul, beneficiind de 75%
reducere ca excursionisti în grup. Cinci
legionari braileni de isprava vor sosi cu cinci zile înainte, adica în
ziua de 5 iulie pentru aranjarea situatiei si a primirii legionarilor.
Ei vor fi numiti de catre Comandantul legionar brailean Ion Iliescu si
vor lua contact imediat cu comandantul legionar din Râmnicu Sarat, Aristotel
Gheorghiu. Cartierul
General unde urmeaza a se anunta plecarile si sosirile: Aristotel Gheorghiu,
farmacist, Râmnicu Sarat. RECOMAND: a) ordine
deplina pe tot parcursul drumului. Daca veti fi provocati, va este interzis
a raspunde. Trebuieste scopul atins: ajungerea la destinatie. Doresc
ca toate localitatile prin care veti trece, sate sau orase, sa ramâna
impresionate de disciplina, corectitudinea, atitudinea plina de demnitate
si buna cuviinta, în toate ocaziile, a legionarilor. Comandantii
echipelor au întreaga raspundere. b)
În satul Visani si jur, va atrag atentiunea ca va trebui sa aveti o purtare
exemplara din toate punctele de vedere: prietenoasa cu oamenii si mai
ales eroica în directia rabdarii si a muncii. c) În
cazul când elemente dubioase se vor strecura printre legionari, la prima
încercare de a iesi din fagasul cel drept, cor fi trimisi acasa si mi
se va raporta mie personal. De altfel,
fiecare sef este raspunzator de oamenii lui. d) Eu
voi sosi dupa întrunirea de la Suceava, luni dimineata, în ziua de 10
iulie. În zorii
zilei, înainte de începerea lucrului, veti face slujba religioasa cu toti
preotii din jur. CAMARAZI Sunteti
în ajun de a înscrie o noua pagina în istoria bataliilor legionare. Tara va
va privi din nou ca pe niste eroi, asa cum v-a mai privit de atâta ori,
asa acum v-a privit de atâtea ori. Îndreptati-va
deci, cu inima plina de avânt spre câmpul unde va asteapta o munca grea,
dar prin care voi veti face o noua jertfa, deci un nou pas catre victoria
noastra, catre România Legionara. Va astept
deci, pe toti, pe noul nostru câmp de lupta”. Bucuresti,
23/VI. 1933 Corneliu
Zelea Codreanu Seful
Legiunii ** La 10
iulie, peste 200 de tineri legionari s-au adunat la Visani, venind pe
jos de la Galati, Focsani, Bucuresti, Buzau, Tecuci, Iasi, Braile, sub
comanda lui Stelian Teodorescu, Nicolae Constantinescu, Pavaluta, Doru
Belimace, Stoenescu si Bruma. Dar, în
loc de a fi primiti cu bucurie, în loc de a li se da ceva de mâncare si
un loc de odihna, asa obositi si flamânzi cum au sosit, au fost înconjurati
de mai multe companii de jandarmi, atacati cu o brutalitate de fiara salbatica
si culcati la pamânt sub lovituri. Jandarmi
erau în asa fel instruiti de ofiteri, din ordinul Ministerului de Interne,
unde Dl. Armand Calinescu, dupa propriile sale declaratii, avea un rol
precumpanitor în masurile de oprimare si de schingiuire a noastra, încât
loveau în acesti copii cu ura cu care ar fi lovit în cei mai mari dusmani
ai neamului românesc. Printre
cei raniti si umiliti pâna la ultima limita de umilire au fost legionarii:
Stelian Teodorescu, Bruma, Doru Belimace, preot Ion Dumitrescu, Stoenescu,
Pavaluta, iar Nicolae Constantincescu a fost pentru a patra oara grav
ranit în interval de doua luni. Vestea
acestei nemaipomenite cruzimi împotriva unor tineri care mergeau sa faca
un bine si a tuturor ofenselor la care fusesera expusi, s-a întins ca
un giulgiu negru peste inimile strivite si pine de îngrijorare ale tineretului
întreg, care pentru credinta si dragostea lui de neam se simtea vândut
strainului dusman de catre politicienii tarii sale. Am înteles atunci
ca toate caile ne sunt închise si ca de acum trebuie sa ne pregatim de
moarte. O stare
de apasare generala în care simteam ca se rup toate resorturile rabdarii
si stapânirii de sine. Mi-am dat seama ca totul crapa în jurul meu si
ca daca, pe deasupra acestora ar mai veni o singura palma, ea ar duce
la nenorociri ireparabile. Îmi venea sa strig din adâncul sufletului:
Nu mai putem rabda! În aceasta
atmosfera apasatoare, m-am adresat Primului Ministru cu urmatoarea scrisoare
publicata în ziarul „Calendarul” din 20 iulie 1933: PRIGOANA
ÎMPOTRIVA „GARZII DE FIER” SCRISOAREA
DOMNULUI DEPUTAT CORNELIU Z. CODREANU CATRE D. PRIM MINISTRU AL. VAIDA „D. Corneliu
Zelea Codreanu a trimis d-lui Al. Vaida urmatoarea scrisoare: Domnule
Prim Ministru În urma
incidentelor de la Visani, de o gravitate care-mi sângereaza inima, m-am
hotarât sa va scriu rândurile ce urmeaza. Nu ma
determina la aceasta nici impulsivitate momentana si nici dorinta dea
a-mi vedea publicata scrisoare prin ziare pentru ca sa aplaude prietenii
sau pentru ca sa-mi îndeplinesc usor, dupa cum se obisnuieste, obligatiunea
formala de protest împotriva infamiei petrecute la Râmnicu
Sarat. Ma îndeamna
sa va adresez scrisoarea, constiinta framântata ca aceasta cale
pe care ne-asi introdus cu atâta usurinta pentru orice om de onoare,
este calea nenorocirilor fatale, nenorociri care nu mai pot fi evitate
astazi. Domnule
Prim Ministru. Martirajul
nostru de zece ani trecuti, în propria noastra tara pentru credintele
noastre românesti si crestine, nu vi-l voi putea aici descrie în câteva
rânduri. Va
voi spune numai ca de zece ani au obosit guvernele României Mari, lovindu-ne.
A fost
guvernarea liberala si ne-a strivit sub lovituri. A venit d. Goga si ne-a
strivit si el în 1926. A venit d. Mihalache si si-a facut si el o glorie
pe lânga stapâni straini de a ne lovi barbar, de a ne extermina. A venit
guvernul Iorga-Argetoianu care din nou a lovit în noi pâna când a obosit.
În sfârsit, ati venit D-voastra, continuând cu loviturile. Dintre
toti acestia, nimeni nu s-a întrebat, Domnule Prim Ministru, daca mai
putem suporta nesfârsitele chinuri fizice si morale care de multe ori
tindeau sa depaseasca puterile noastre de rezistenta. În tot
acest timp le-am suportat pe toate cu multa tarie. Suntem
plini de rani, dar niciodata nu ne-am plecat capul. Le-am
suportat, pentru ca oricât de grele ne-ar fi fost chinurile, ni se respecta
sentimentul demnitatii omenesti din noi si onoarea noastra. În ultimul
timp însa, sub guvernarea D-voastra, persecutiile si chinurile noastre
au intrat în faza cea mai grea. Cele ce
s-au întâmplat la Teius, când tatal meu a fost lovit si umplut de sânge
si cele ce s-au întâmplat mai ales la Visani sunt incomparabil mai grave
decât toate suferintele noastre de pâna azi. Ele ataca însasi onoarea
noastra. Nu va
voi face un expozeu prea larg. Domnia
Voastra va reamintiti desigur ca acum doua luni, când am venit sa va întreb
cu ce am gresit noi pentru ca sa meritam prigoana care abia începea, mi-ati
spus: – Pentru
ce nu începeti ceva constructiv? – Domnule
Prim Ministru, v-am raspuns, am luat hotarârea ca sa fac un dig pe malul
Buzaului. Aveti ceva de obiectat? –
Nu. Foarte bine. Foarte frumos. Am
introdus petitie cu o luna de zile înainte la Ministerul Lucrarilor Publice;
am vorbit cu cei mai distinsi ingineri cunoscatori în materie si la 10
iulie trebuia sa înceapa lucrul. Nu
era numai o recreatie tinereasca”; era chemare tineretii noastre în slujba
marilor nevoi de fapta sanatoasa. Era o
educatie a o mie de tineri în directia constructiva. Era
un îndemn pentru alte zeci de mii de tineri. Era
o scoala pentru marile mase populare care stau ani întregi cu podurile
rupte, cu drumurile stricate, asteptând sa vie statul ca sa el faca, atunci
când numai într-o singura zi munca lor comuna le-ar putea repara. Era
un îndemn pentru toata tara si un îndreptar pentru acei care îsi pot imagina
ca o Românie puternica ar putea iesi din mila altora si nu din munca noastra
a tuturora. În
vederea lucrului am trimis înainte cu câteva zile trei tineri distinsi
la Visani ca sa se ocupe de încartiruire si aprovizionare. Dar ei au fost
ridicati în ziua de 8 iulie, transportati la Râmnicu Sarat, iar apoi legati
cu lanturi de mâini, unul de altul, si trimisi acasa ca cei din urma borfasi,
în aceasta situatie de batjocorire provocatoare a demnitatii lor de oameni. Alti
doi tineri studenti de la Universitatea din Bucuresti gasiti în orasul
Râmnicu Sarat, unde venisera cu atâta dor de munca, au fost prinsi, dusi
la politie, insultati în mod trivial, palmuiti de politaiul orasului si
de doi comisari – fratii Ionescu – apoi legati cu mâinile la spate si
condusi în aceasta situatie la gara, prin mijlocul orasului si apoi cu
trenul acasa. În
sfârsit, în ziua de luni, 10 iulie, au sosit în Visani 200 de tineri,
studenti în majoritate. Acolo,
în loc de bratele deschise pentru nunele lor intentii, s-au pomenit cu
prefectul judetului, procurorul, colonelul de jandarmi Ignat, generalul
Cepleanu, locotenent de jandarmi Fotea, mai multe sute de jandarmi cu
armele întinse, o companie de infanterie cu mitralierele aranjate pentru
tragere si cu somatiunea de a parasi imediat localitatea pe un ton de
insultatoare agresivitate cu nimic justificata. În fata
acestei situatii si a tuturor amenintarilor, cei 200 de tineri s-au culcat
la pamânt, în noroiul care era de doua palme, în cea mai umila pozitie
si au început sa cânte: „Cu noi este Dumnezeu”. La un
moment dat, jandarmii au primit ordin sa sara asupra lor. Au sarit mai
multe sute si i-au calcat în picioare, strivindu-le piepturile si capetele
cu bocancii, tinerii îndurând într-o tacere de martiri tot acest calvar,
fara nici o împotrivire. În fruntea
celor care loveau era procurorul Rachieru, colonelul Ignat, care, cu mâna
lui, a smuls parul din capul studentului Bruma si locotenentul Fotea,
care a lovit cu pumnii în obrajii nevinovati ai bietilor copii. La urma,
s-au adus frânghii si toti cei 200 au fost legati cu mâinile la spate
în mod barbar si tinuti în aceasta situatie, în ploaie, o jumatate de
zi. Între
timp a sosit preotul Dumitrescu, pe care procurorul l-a întâmpinat cu
vorbele: Ce-i cu tine, ma? – Sunt
preot. Am venit sa fac slujba de începerea lucrului. – Nu esti
preot, esti magar, îi raspunde procurorul. Legati-l imediat cu mâinile
la spate. Preotul
a fost si el legat cu mâinile la spate si apoi, împreuna cu toti ceilalti,
în aceasta situatie de umilinta, au fost transportati la Râmnicu Sarat
si închisi la Legiunea de Jandarmi, unde au fost din nou insultati si
chinuiti oribil de procuror, jandarmi si politisti. Unii au
fost scosi lesinati din camerele acelea de chin sau din pivnitele în care
erau aruncati si apoi batuti cu râncile. Dupa
patru zile de chinuri, au fost pusi în libertate, negasindu-li-se nici
o vina. Altii,
prinsi pe drum înspre Visani, au fost închisi la Buzau si Braila, de unde
au fost trimisi, de asemenea cu mâinile legate, acasa. Mai sunt 15 care
pâna astazi, sâmbata, n-au sosit înca. Vin pe jos de la Buzau la Bucuresti,
din post în post, de patru zile, nemâncati, insultati si palmuiti. Domnule
Prim Ministru Aceasta
nu este o întâmplare izolata, ci ordinul guvernului s-a întins în toate
partile. De
doua saptamâni, fara nici o vina – si dovada neclintita de aceasta sunt
toate hotarârile justitiei – suntem loviti si insultati la fiecare pas:
la Bucuresti, la Arad, la Teius, la Piatra Neamt si la Suceava. Domnule
Prim Ministru Va
atrag atentiunea în modul cel mai cuviincios, ca noi, care cunoastem istoria
si care stim jertfele facute de fiecare popor atunci când dorea sa-si
rascumpere o soarta mai buna, noi, tineretul de azi al României nu refuzam
aceasta jertfa. Nu
suntem lasii care sa fugim de jertfe cuvenita unei alte Românii. Dar,
iarasi va atrag atentiunea, ca eu am facut acestor tineri scoala sentimentului
demnitatii omenesti, scoala onoarei. Noi
stim sa murim dupa cum va vom dovedi. Putem
fi închisi. Ne pot putrezi oasele în fundul închisorilor. Putem fi împuscati,
dar nu putem fi palmuiti, nu putem fi înjurati si nu putem fi legati cu
mâinile la spate. Noi nu
ne aducem aminte ca neamul nostru – în trista dar mândra noastra istorie
româneasca – sa fi primit vreodata a fi dezonorati. Sunt pline
câmpurile noastre de morti, dar nu de lasi. Azi suntem
oameni liberi, cu constiinta clara a drepturilor noastre. Sclavi
nu suntem si nici n-am fost. Moartea
o primim, dar umilinta nu. Fiti
sigur, Domnule Prim Ministru, ca aceste zile pline de umilinta si de nedemnitate
nu le putem trai. Dupa
zece ani de chinuri fiti, Va rog, încredintat, ca avem suficienta forta
morala sa gasim o iesire onorabila din viata pe care nu o putem suporta
fara onoare si fara demnitate. Primiti,
Va rog, sentimentele mele.” Corneliu
Zelea Codreanu Totusi,
chinurile acestui tineret nu se vor sfârsi. Ni se întuneca zarile înaintea
ochilor. Alte chinuri, mai mari, ni se pregatesc. Înca nu
se terminase bine schingiuirea de la Visani, când am auzit ca I. G. Duca,
seful Partidului Liberal, a plecat la Paris. Citim cutremurati în ziarele
pariziene, declaratiile facute de acesta: „Garda de Fier” este în solda
hitleristilor, guvernul Vaida e slab pentru ca nu ne distruge si ca el,
I. G. Duca si cu partidul sau îsi iau angajamentul de a ne pregati moartea,
de a ne extermina. În tara, „Viitorul”, oficiosul partidului, se va napusti
asupra noastra, pe baza acelorasi argumente: „miscare anarhica”, „miscare
subversiva”, „miscare în solda hitleristilor” si în contra guvernului
Vaida, pe care îl va acuza de „slabiciune”, de „toleranta”, fata de miscarea
noastra, de „cochetarie” cu miscarea noastra: „anarhica” si „vânduta hitleristilor”. Zilele
acestea vom coborî ca neam pe scara celei mai mari umiliri românesti.
Doi barbati de stat români, I. G. Duca si N. Titulescu vor aranja cu fata
politica a trustului bancherilor jidani de la Paris, interesati pe de
o parte la exploatarea nemiloasa a bogatiilor tarii si, pe de alta parte,
în a asigura o cât mai fericita situatie coreligionarilor lor din România,
venirea la putere a Partidului Liberal. Aceasta,
cu conditia formala cu angajamentul de exterminare prin orice mijloace
a miscarii legionare. Bancherilor straini nu le convine o natie româneasca
legionara, tânara, puternica, mândra si care sa-i scuipe afara din tara
cu toate capitalurile lor de prada. Si astfel,
ca o împlinire a suferintelor de peste zece ani, ni se pregateste, fara
a fi cu nimic vinovati, cununa mortii. *** Sa-mi
fie permis ca la capatul acestui sir de lupte sa-mi îndrept gândul catre
mama mea, al carei suflet m-a urmarit an cu an si ceas cu ceas, tremurând
la fiecare lovitura pe care o primeam si tresarind la fiecare primejdie
în care soarta ma arunca. Perchezitii
peste perchezitii, cu procurori si comisari brutali si necuviinciosi i-au
tulburat în fiecare an linistea casei, de pe deasupra careia a disparut
de mult orice raza de bucurie si de liniste. Rasplata din partea unui
neam, înjosit de politicienii sai, pentru o mama care, în cea mai amara
privatiune si-a crescut sapte copii în dragostea de tara. Fie aceste
câteva cuvinte un omagiu pentru toate mamele ai caror copii au luptat,
au suferit sau au cazut pentru neamul românesc. CAMARAZI, Cu aceste
ultime povestiri, care încheie volumul de fata, tineretea mea si a multora
dintre voi s-a terminat. Pe
cararile ei, de acum, nu vom mai trece niciodata. Daca
acesti 14 ani ai tineretii noastre n-au fost prea plini de petreceri si
bucurii, o mare multumire îmi lumineaza acum constiinta: o Românie legionara
si-a înfipt, ca un pom, radacinile în carnea inimii noastre. Ea creste
din dureri
si din jertfa si ochii nostri plini de nesat, o privesc înflorind;
luminând zarile si veacurile cu stralucirea si maretia ei. Aceasta maretie
rasplateste din belsug nu numai micile noastre jertfe, dar orice chin
omenesc, fie el cât de îngrozitor. DRAGI
CAMARAZI, Voua
celor ce ati fost loviti, huliti sau martirizati, va pot aduce vestea,
care doresc sa treaca dincolo de valoarea subreda a unei fraze oratorice
ocazionale: în
curând vom birui. În fata
coloanelor noastre vor cadea toti asupritorii nostri. Sa iertati pe cei
ce v-au lovit din porniri personale. Pe cei ce v-au chinuit pentru credinta
voastra în neamul românesc, nu-i veti ierta. Sa nu confundati dreptul
si datoria crestina de a ierta pe cei ce v-au facut voua rau, cu dreptul
si datoria neamului de a pedepsi pe cei ce l-au tradat si pe cei ce si-au
asumat raspunderea de a i se împotrivi. Sa nu uitati ca sabiile pe care
le-ati încins sunt ale neamului. În numele lui le purtati. În numele lui,
deci, veti pedepsi cu ele: neiertatori si necrutatori. Astfel
si numai astfel veti pregati un viitor sanatos acestei natii.
Carmen
Sylva, 5 aprilie 1936. *** Al
doilea volum va cuprinde: continuarea istoricului miscarii legionare,
prigoana, procesul, tradarea – precum si consideratiuni asupra problemelor
sociale si statale în România si asupra omului nou: legionarul. DESTINUL
SCRIERILOR LEGIONARE În
„Carticica Sefului de Cuib”, tiparita din nou în toamna anului 1940, am
semnat un „Cuvânt Înainte”, în care spuneam ca cei ramasi în viata nu
ne vom abate de la învatatura Capitanului. Ca semn neîndoielnic al nezdruncinatei
noastre hotarâri de a nu altera bazele doctrinare sau de organizare ale
Legiunii, am stabilit ca formula salutului „Traiasca Legiunea si Capitanul”
se pastreaza neatinsa. Prin
aceasta enuntare voiam sa spun legionarilor ca Corneliu Zelea Codreanu
nu pate fi îndepartat din preocuparile noastre zilnice, venerându-l numai
ca figura istorica, cum se întâmpla cu toti marii barbati care au savârsit
fapte de seama în viata unui neam. Capitanul
nu e o realitate a trecutului; el îsi afirma prezenta constanta în actiunile
noastre. El ne inspira în fiecare moment al propriilor noastre deciziuni,
el ne admonesteaza când facem lucruri neconforme cu conceptia lui si el
ne bucura si ne aproba când actionam în stilul lui. Cu
Capitanul întretinem un permanent dialog. El interpreteaza mai bine ca
noi însine vrerea natiunii. În fond,
el conduce miscarea sau daca miscarea s-ar conduce altminteri de cum gândeste
el, nu mai e miscare. El este si energia care împrospateaza permanent
energiile noastre slabite de lupte, privatiuni, deceptii si închisori. Capitanul
n-a murit si nu poate muri! Desi
el nu mai e cu trupul între noi, nu e mai putin viu între noi. E o chestiune
pe care oamenii straini de universul nostru legionar nu o pricep. Capitanul
e viu în mijlocul nostru nu în sens speculativ si teoretic, nu pentru
a întrebuinta un anumit fel de a vorbi în raport cu cei disparuti, nu
ca imagine, simbol sau expresie, ci viu pe plan sufletesc în sens concret,
viu ca forta spirituala care ne domina si ne copleseste, ne smulge din
apatie si ne antreneaza în lupta. Capitanul
nu are nevoie de un „cult” pentru a-i întretine amintirea; el îsi întretine
cultul din propria lui energie si, pe deasupra, ne mai da si noua puteri
ca sa putem rezista tuturor suferintelor si prigoanelor. Când suntem obositi,
el ne învioreaza, când suntem chinuiti, el ne mângâie si când suntem încoltiti
de dusman, el ne da putere sa rezistam. El a creat
un exemplu de demnitate omeneasca, de justa interpretare a relatiilor
dintre individ, neam si Dumnezeu, care se actualizeaza cu o putere elementara
în propriile noastre suflete. El e steaua polara care calauzeste lumea
noastra. El e aluatul pe care trebuie sa-l punem în fiecare framântatura
de a noastra, daca vrem ca actiunile ce le savârsim sa dea roade legionare.
Capitanul nu e omul care a trait între anii 1899 si 1938, nu e un capitol
închis de istorie, ci o realitate „hic et nun”, care îsi manifesta prezenta
activa în Legiune. El e izvorul de lumina care pune în miscare moleculele
sufletului nostru pentru a reconstrui zi de zi organismul legionar în
suferinta din cauza loviturilor si prigoanelor. Asa se explica de ce si
scrierile legionare, fie ale Capitanului, fie acelora care i-au interpretat
cu fidelitate gândurile, au fost persecutate si arse pe rug la rând cu
trupurile martirilor nostri. Cuvintele Capitanului au inspirat tot atâta
groaza dusmanului ca si luptatorul viu, prin marea lor putere de convingere
si propagare. Scrierile legionare sunt o dinamita spirituala, pentru ca
se conjuga permanent cu aceasta miraculoasa prezenta a Capitanului în
mijlocul neamului nostru. Cine citeste un rând de-al Capitanului simte
cum i se încalzeste sufletul si cum se transfigureaza sub influenta cuvintelor
lui rascolitoare. De aceea ura tuturor regimurilor s-a manifestat cu egala
înversunare si împotriva oricarui semn care ar putea perpetua imaginea
lumii legionare între noile generatii. Cu o consecventa feroce au confiscat
si distrus cartile legionare, martisoarele, camasile verzi si orice marturie
ramasa de la martirii nostri. Nici parastasele nu mai erau îngaduite,
nici botezurile cu numele de Corneliu, considerându-se subversive. O perfecta
continuitate leaga regimul antonescian de regimul carlist si regimul comunist
de primele doua, în privinta felului cum au tratat opera scriitorilor
legionari. Ne aducem
aminte cei care am trecut prin prigoana carlista ce soarta au avut cartile
legionare. A poseda un rând de la Capitan echivala cu un atentat contra
Sigurantei Statului si era aspru pedepsit. Cartile confiscate în timpul
descinderilor au fost prefacute în cenusa. Statul Infamiei si al Crimei,
patronat de Regele Carol si pazit de aparatul politienesc al lui Armand
Calinescu, vedea în orice pagina lasata de la un legionar un inamic de
temut, capabil sa aprinda din nou în suflete flacara credintei legionare,
pe care ei o voiau înmormântata pentru totdeauna sub lespedea de la Jilava. Dar n-a
fost asa! Dupa doborârea regimului carlist, cartea legionara a iesit triumfatoare
la lumina. Scrierile legionare au fost imprimate în totalitatea lor în
cele cinci luni de libertate de care s-a bucurat poporul român sub regimul
national-legionar. O avalansa de lucrari legionare au inundat atunci toate
satele si orasele României. Din nou slova de foc a Capitanului a patruns
pâna în cele mai îndepartate catune ale tarii; asigurând unitatea si continuitatea
între generatia creatoare a miscarii si tineretul care în acel scurt rastimp
s-a încadrat cu zecile de mii în Legiune. Citite cu înfrigurare si durere,
într-o perioada în care întreaga natiune vibra de elan, aceste carti au
constituit hrana spirituala a neamului nostru în grelele încercari ce
au urmat. Presimtind parca scurtul ragaz de libertate de care ne vom bucura,
Petrascu, secretarul general al miscarii si Vasile Posteuca, seful serviciului
de propaganda, într-un ritm halucinant au multiplicat si raspândit toate
lucrarile mari si mici, ramase de la Capitan si de la ceilalti condeieri
ai Legiunii. Aceasta
epoca de libertate nationala pentru poporul român într-adevar nu a dainuit
mult. Dusmanii stateau la pânda si, profitând de orgoliul bolnavicios
al Generalului, s-au reconstituit în spatele lui si l-au împins la nelegitimul
act a atentatului contra Statului National Legionar. Odata cu încarcerarea
a mii de legionari si asupra scrierilor legionare s-a abatut o noua prigoana.
Literatura legionara a fost decretata subversiva si urmarita cu sete de
organele regimului. Din nou, posesiunea unei carti legionare expunea la
grave pedepse pe posesorul ei. Din nou, numele Capitanului nu mai era
îngaduit sa apara în publicatii, decât pentru a fi insultat. Generalul
Antonescu, obsedat de sângele nevinovat ce l-a varsat în ianuarie, vedea
în orice manifestare legionara o amenintare pentru regimul sau tiranic. Furai
distructiva a lui Antonescu nu s-a marginit la tara. Cum o parte din capeteniile
legionare se refugiasera în strainatate, era de presupus ca vor încerca
sa publice texte legionare în aceste tari. Pentru a împiedica imprimarea
si difuzarea de carti legionare în Europa, Antonescu a intervenit la guvernul
german, solicitându-l ca în toate tarile în care îsi exercita dominatia
sau numai influenta. sa interzica publicarea lor cu ajutorul cenzurii
sau prin mijloace diplomatice. Mussert,
seful Partidului National-Socialist Olandez, citise cartea Capitanului
în editia germana, si parându-i-se de mare interes, a dat dispozitie sa
fie tradusa în olandeza si publicata. Când cartea trebuia sa ia drumul
tipografiei, un ordin de la Berlin interzice publicarea ei. În Spania,
Radu Ghenea tradusese cartea Capitanului si gasise si o editura sa o publice.
Aflându-se la Bucuresti, Antonescu face presiuni la Madrid, atât prin
reprezentantul sau, cât si via Berlin, prin ambasada germana, ca sa se
suspende tiparirea cartii, iar daca a aparut între timp, sa fie confiscata.
Guvernul spaniol a avut demnitatea sa nu se supuna acestor presiuni. Dl. Mihail
Sturdza, în timpul surghiunului sau din Danemarca, a scris o carte asupra
responsabilitatilor razboiului, „La Bete sans Nom”, destinata în mare
parte publicului francez. Cea mai mare parte a acestor carti a fost confiscata
de politia germana înainte de a ajunge la Paris, pentru a face pe placul
lui Antonescu. În comunitatea
legionara de la Rostock, foarte putine lucrari au putut fi reproduse.
Am stat permanent sub teama unei reactii a Gestapo-ului, care putea fi
alarmat de la Bucuresti. La Rostock s-au multiplicat „Carticica Sefului
de Cuib”, „Însemnarile de la Jilava”, o brosura despre Grigore Pihu, scrisa
de Papanace, iar Nicolae Petrascu a scris „Din Viata Legionara”. S-au
scos apoi trei numere din revista „Axa”, condusa de Paul Costin Deleanu.
Aceasta e tot ce s-a putut publica în patru ani de surghiun în Germania.
Foarte putin în raport cu marile posibilitati de le-ar fi avut acest grup
puternic de peste 400 legionari. Dupa 23
august 1944, ni s-a restituit în Germania libertatea de ane afirma pe
plan publicistic. Profesorul Sixt, care conducea sectiunea culturala din
Ministerul de Externe, ne oferise toate mijloacele ca sa tiparim carti,
dar numeroasele probleme care ne asaltau la Viena, frontul, refugiatii,
armata nationala si apoi retragerea în interiorul Austriei, ne-au împiedicat
sa dam drumul la vechile lucrari, asa cum am fi dorit, si la altele noi
care se gaseau în cartoane. De abia am putut scoate numere din „Cuvântul”
si am multiplicat strictul necesar pentru organizatie, „Carticica Sefului
de Cuib” si „Cartea de Cântece”. În cursul
anilor de nesiguranta care au urmat îndata dupa razboi, s-au pierdut multe
carti legionare din putinele care mai ramasesera în posesiunea camarazilor,
si, în afara de aceasta, s-au pierdut manuscrise pretioase, ca de pilda
doua volume de amintiri ale lui Corneliu Georgescu, un manuscris al meu
cu povestirea prigoanei din 1938 si multe caiete cu însemnari apartinând
altor legionari. În tara
s-au repetat scenele de vandalism, dupa invazia armatei bolsevice. Cartile
care mai scapasera din reteaua perchezitiilor antonesciene au fost confiscate
de politia noului regim si arse. Represiunea vestigiilor de viata legionara
a mers atât de departe sub comunisti, încât numai pronuntarea numelui
de legionar într-un cerc de cunoscuti expunea pe imprudent la pedepse
foarte grave. Obsesia lui Carol, obsesia lui Antonescu, a devenit acum
obsesia comunistilor. În timp ce în gazetele, revistele si lucrarile istorice
oficiale ale partidului, numele Capitanului si toate evenimentele relationate
cu miscarea sunt supuse celor mai grosolane deformari, nu se îngaduie
nici cea mai nevinovata manifestare legionara, nici aceea de a afirma
în public numele organizatiei. Facând
o paranteza necesara, constatam ca comportamentul comunistilor, de când
sunt la putere, contrasteaza violent cu ceea ce se întâmpla în România
vechiului regim referitor la scrierilor lor. Comunistii erau prigoniti,
partidul lor interzis, foile lor de propaganda confiscate, dar nu s-a
pomenit sa se extinda prigoana la lucrarile lor doctrinare clasice. Gaseai
pe Marx în orice biblioteca, filosofia lui era dezbatuta de la catedra,
iar în librarii puteai sa-ti procuri o multime de opere care priveau revolutia
din octombrie si tot ce a urmat dupa aceea. Nu ideile comuniste erau interzise
în România, ci organizatia care voia sa le dea circulatie revolutionara
si politica. Sub regimul actual nu e îngaduita sa se manifeste nici o
idee care ar contrazice sistemul de gândire marxist si, chiar mai putin
decât atât, care nu ar deriva din structura lui. De ce acesta discriminare?
Daca sistemul comunist reprezinta un progres în istoria omenirii, ce mai
au ei cu niste oameni care au murit demult, dar ale caror scrieri sunt
indispensabil sa fie cunoscute de cercetatorii acelui trecut? În Europa
occidentala, nesupusa dominatiei comuniste, legionarii gasesc o alta situatie.
Pentru întâia oara se bucura de libertatea de a-si manifesta gândurile
si de a publica scrierile lor. Trebuie sa aducem acest omagiu occidentului
democratic, recunoscând ca libertatea de constiinta si de expresie în
aceste tari e o realitate constitutiva a vietii publice. Sub presupusa
protectoare a Garzii de Fier, Germania national-socialista, cartile noastre
nu au putut sa apara în nici o tara europeana afara de Spania. Miscare
foloseste acest climat de libertate pentru a reimprima cartile legionare,
aflatoare doar în câteva exemplare si amenintate sa dispara. Începând
cu anul 1951 se formeaza la Salzburg o echipa de tipografi legionari care
se pun pe treaba cu elan si în decurs de trei ani savârsesc minunea de
a reproduce aproape toate textele legionare clasice. Primul gând pentru
realizarea acestei lucrari memorabile îi apartine lui Traian Golea. Rasfoind
printre hârtiile aflate în locuinta din Ignatz Harrerstrasse 75 din Salzburg,
unde în afara de el mai împartaseau acelasi acoperis si alti legionari,
a dat peste niste pagini batute la masina în copie si prinse cu o capsa.
Uitându-se mai bine, a vazut ca aceste pagini formau o brosura, „Din Lumea
Legionara”, a lui Victor Puiu Gârcineanu. Înfatisarea brosurii era jalnica.
Atunci si-a dat seama de dezastrul cartilor legionare si de iminenta primejdie
ca si putinele exemplare ce se mai gasesc în strainatate sa dispara sau
sa se perpetueze sub aceasta forma lamentabila. Un sentiment de mila,
unit cu o adânca veneratie pentru scriitorii martiri ai Legiunii, l-a
determinat sa se apuce sa studieze chestiunea reproducerii în masa a cartilor
legionare. A vorbit cu Traian Borobaru, care nu numai ca a fost entuziasmat
de idee, dar i-a si oferit mijloacele materiale ale Legiunii, pentru a
grabi ritmul de scoatere a cartilor. Mii de pagini sunt batute la masini
si apoi trase la multiplicator în casa din Ignatz Harrerstrasse 75. Cartile
legionare vad din nou lumina zilei si patrund din nou în circuitul culturii
nationale. Si din punct de vedere financiar, întreprinderea a fost un
succes, caci încasarile realizate din vânzarea cartilor în exil au depasit
cheltuielile. Aceasta isprava prodigioasa poarta numele de „Colectia Omul
Nou”, voind sa se arate si prin numele ei ca echipa de la Salzburg, când
a dat aceasta batalie de însemnatate decisiva pentru perpetuarea patrimoniului
spiritual si cultural al miscarii, a fost însufletita de viziunea „omului
nou”. Se cuvine
cu acest prilej sa pomenim si pe acei camarazi care au colaborat la aceasta
lucrare, muncind cu drag ori de câte ori aveau un moment liber, noaptea,
duminicile si sarbatorile. În primul rând e Spiridon Neata, care a si
luat conducerea întreprinderii în anul 1952, dupa ce Golea a parasit orasul
Salzburg; apoi Vasile Simian, care s-a specializat în multiplicatul la
masina, Sandu Marin, Victor Voina si Mos Câlniceanu, care dupa ce munceau
toata ziua în ateliere, veneau seara si îi ajutau pâna noaptea târziu.
Chiar de la început, de când Golea a început actiunea, a fost prezent
si legionarul Vasile Cretu din Banatul sârbesc. Nu trebuie uitat nici
ajutorul lui Pitt Moraru, Traian Puiu si al lui Dr. Ioan Fleseriu. La a XXX-a
comemorare a mortii Capitanului, Colectia „Omul Nou” ofera legionarilor
si tuturor românilor lucrarea de capetenie a întemeietorului miscarii,
Corneliu Zelea Codreanu, „Pentru Legionari”, în reproducerea fidela a
editiei prime, aparute la Sibiu în anul 1936. S-a reimprimat vechea lucrare
din dorinta de a nu pierde textul princeps, care a devenit o raritate
si e amenintat sa dispara. E o noua vrednicie a aceleiasi echipe de legionari
care si-au facut o datorie de constiinta din salvarea patrimoniului cultural
al miscarii. Fie ca
aceasta fapta înaltatoare sa devina pilda rodnica pentru toti legionarii,
pentru ca, ori de câte ori dusmanii vor cauta sa distruga scrierile înaintasilor
nostri, ei, cu munca si sacrificiile lor, sa refaca pierderile suferite,
asigurând perpetuarea în lume a cartii legionare-martire. Horia
Sima |