DRUMUL LEGIONARULUI
Ce drum are de strabatut un legionar in viata sa legionara

 Viata legionara este frumoasa. Dar nu este frumoasa prin bogatie, prin viata de petreceri si lux, ci este frumoasa prin multimea primejdiilor pe care le ofera legionarului, frumoasa prin nobila camaraderie care leaga pe toti legionarii din intreaga tara intr-o sfanta fratie de lupta; inaltator de frumoasa prin barbateasca atitudine in fata suferintei.
 Atunci cand cineva intra in organizatia legionara, trebuie sa cunoasca mai dinainte viata care-l asteapta, drumul pe care-l va strabate.
Drumul acesta va trece prin muntele suferintei, apoi prin padurea cu fiare salbatice si prin mlastina deznadejdii.

 

Muntele suferintei.

 Dupa ce un om s-a inrolat legionar, cu dorul de patrie in inima sa, nu-l asteapta masa intinsa, ci el trebuie sa primeasca pe umerii sai jugul mantuitorului nostru Isus Hristos: “ Luati jugul Meu asupra voastra”.
 Si cararea legionara incepe sa urce un munte pe care lumea l-a numit “muntele suferintei”.
 La inceput pare usor de urcat. Ceva mai tarziu, urcusul devine mai greu, suferinta mai mare. Cele dintai broboane de sudoare incep sa picure de pe fruntea legionarilor. 
 Atunci, un duh necurat, strecurat printre legionarii care urca, arunca pentru prima data intrebarea: “Oare n-ar fi mai bine sa ne intoarcem inapoi? Cararea legionara pe care am  apucat incepe sa fie grea si muntele e lung si inalt de nu-i mai vedem  sfarsitul.” Dar legionarul nu asculta, merge inainte si urca cu greu. De la un timp, urcand mereu pe muntele nesfarsit, incepe sa oboseasca, pare ca puterile incep sa-l paraseasca.
 Norocul lui ca intalneste un izvor, limpede ca inima unui prieten. Se racoreste, se spala pe ochi si apoi o ia in sus din nou pe muntele suferintei.
 Trece de jumatate si de acolo incepe muntele fara apa, fara iarba, fara umbra, numai din piatra si din stanca.
 Si legionarul cand vede, zice: mult m-am mai chinuit pana aici, ajuta-mi Doamne sa ajung pana sus. Dar duhul cel rau in zvarle intrebarea: “Oare n-ar fi mai bine sa te intorci? Lasa-ti incolo dorul tau de patrie. Nu vezi ce trebuie sa tragi daca-ti iubesti patria si Regele, Neamul si Pamantul? Si apoi, ce castigi de aici? Nu-i mai bine sa stai linistit acasa?”
 Pe stanca goala, el se urca mereu cu nesfarsita credinta. Acum e obosit. Cade. Isi juleste mainile si din genunchii lui pentru prima data vede sangele curgand. Se inalta ca un viteaz si porneste din nou. Mai are putin. Dar stanca a devenit dreapta si colturoasa, ii curge sange din piept si se prelinge pe stanca neinduratoare. “Oare n-ar fi mai bine sa te intorci?” se aude din nou glasul necurat. Pare ca ramane pe ganduri. Dar deodata aude un glas strigand din adancul miilor de veacuri: “Inainte copii! Nu va lasati!”
 Un ultim  efort. Si fruntea de viteaz ajunge sus la creasta invingatoare, pe varful muntelui suferintei, cu sufletul crestin si romanesc, plin de fericire si bucurie.
 “Fericiti veti fi cand va vor goni pe voi si vor zice tot cuvantul rau impotriva voastra.”
 “Iar ei plecau bucurandu-se ca s-au invrednicit de a fi batuti pentru numele lui Iisus.”
 Multe primesc legionarii urcand acest munte al suferintei. Ar trebui o carte intreaga ca sa se scrie suferinta lor.
 

Padurea cu fiare salbatice.

 Sa nu-si inchipuie insa cel ce doreste sa devina legionar, ca incercarile s-au sfarsit aici, in varful muntelui suferintei. Si este bine ca fiecare sa stie de la inceput ce-l asteapta, sa cunoasca drumul pe care-l apuca.
 A doua incercare: nu trece mult si cararea legionara intra intr-o padure careia lumea i-a zis “padurea cu fiare salbatice”.
De la marginea padurii se aud urletele acestor fiare salbatice care deabia asteapta sa intre cineva acolo pentru a-l sfasia.
 Dupa muntele suferintei, aceasta este a doua incercare prin care trebuie sa treaca legionarii. Cine este fricos ramane acolo, la marginea padurii. Cine are inima de viteaz, intra inauntru, se lupta cu vitejie si infrunta mii de primejdii despre care s-ar putea scrie si se va scrie mai tarziu o carte intreaga. In aceasta lupta, legionarul nu fuge de pericol, nu se ascunde dupa copaci. Din contra, el apare acolo unde primejdia este mai mare. Dupa ce a strabatut padurea si au iesit cu bine, o noua incercare ii asteapta.
 
 

Mlastina deznadejdii.

 Cararea se pierde si ei trebuie sa treaca printr-o mlastina. Aceasta se cheama “mlastina deznadejdii”, pentru ca pe acel ce intra intr-insa, pentru ca sa ajunga la capatul celalalt, il apuca deznadejdea. Unii nu mai au curajul sa intre, incep sa se indoiasca de victorie, ca este prea departe, ca nu vor mai ajunge pana la biruinta. Asa ca multi dintre cei care au strabatut prin padurea cu fiare si au urcat muntele suferintei, se ineaca in aceasta mlastina a deznadejdii. Altii intra si se intorc, iar altii se ineaca acolo. Dar legionarii adevarati nu pierd nadejdea, ei strabat si aceasta ultima incercare si ajung la mal acoperiti de glorie.