PASIND ÎN VIATA

Cuprins - Capitolul anterior  - Capitolul urmator

MARTIE 1919

ÎN PADUREA DOBRINA

În primavara anului 1919, iata-ne adunati într-o dupa-amiaza în padurea Dobrina care sta de straja pe înaltimile din jurul Husului. Cine? Un grup de vreo 20 elevi de liceu din cursul superior. A 6-a, a 7-a, a 8-a.

Convocasem pe acesti tineri camarazi, pentru a discuta cu ei o problema grava, desi viata noastra abia înmugurea. Ce facem daca vin bolsevicii peste noi? Parerea mea, asupra careia au cazut si ceilalti de acord, era aceasta: daca armata bolsevica va trece Nistrul si apoi Prutul ajungând sa încalce si locurile noastre, noi sa nu ne supunem, ci sa ne retragem cu totii în padure înarmati. Aici sa organizam un centru de actiune si de rezistenta româneasca, si prin lovituri date cu maiestrie sa zdruncinam inamicul, sa mentinem o stare de spirit de neaplecare, si sa întretinem o scânteie de nadejde în mijlocul masei românesti din sate si orase. Am depus cu totii juramânt în mijlocul padurii seculare. Era aceasta padure un colt al acelui vestit codru al Tigheciului, pe cararile caruia, în decursul istoriei Moldovei, multi dusmani îsi gasisera moartea. Am hotarât sa ne procuram arme si munitii, sa pastram un secret desavârsit, sa facem recunoasteri si exercitii de lupta în padure si sa gasim o forma care sa mascheze intentia noastra.

Forma am gasit-o usor si în scurt timp am pus-o în practica: o societate cultural-nationala a elevilor liceului din Husi, careia i-am dat numele: "Mihail Kogalniceanu". Ea a fost aprobata de directiunea liceului. Au început sezatori si conferinte în oras. În public tratam obisnuitele subiecte, dar în padure faceam exercitii de lupta. Arme pe vremea aceea erau pe toate drumurile încât în vreo doua saptamâni ne adunasem tot ce ne trebuia.

***

Era în timpul acela o stare de haos în tara, pe care noi desi copii, abia trecuti de 18 ani, o întelegeam prea bine. Lumea se afla sub impresia revolutiei bolsevice care se desfasura în toiul ei la câtiva pasi de noi. Taranimea din instinct se opunea acestui val distrugator, dar complect dezorganizata, nu prezenta o posibilitate serioasa de rezistenta. Muncitorimea însa aluneca vertiginos spre comunism, întretinuta sistematic în cultul acestor idei, de presa jidaneasca, si în general de toata jidanimea oraselor. Fiecare jidan, comerciant, intelectual sau bancher-capitalist, în raza sa de actiune, era un agent al acestor idei revolutionare anti-românesti. Românii intelectuali erau indecisi, aparatul de stat dezorganizat. Din moment în moment, te puteai astepta, fie la o izbucnire interna a unor elemente organizate si decise, fie la o navalire de peste Nistru. Aceasta actiune externa coordonata cu aceea a bandelor iudeo-comuniste din interior, care, napustindu-se asupra noastra, distrugând podurile si aruncând în aer depozitele de munitii, ar fi hotarât de soarta noastra ca neam.

În atari împrejurari, framântati de gânduri si tremurând de grija vietii si libertatii tarii noastre abia unita, în urma unui greu razboi, a încoltit în mintea noastra de tineri ideea unei actiuni care ne-a adus la juramântul din padurea Dobrinei.

Facusem cinci ani de liceu militar la Manastirea Dealului, la umbra capului lui Mihai Viteazul si sub ochiul cercetator al lui Nicolae Filipescu. Acolo sub comanda Maiorului si apoi Colonelului Marcel Olteanu, Comandantul scolii, a Capitanului Virgil Badulescu, a Locotenentului Emil Palangeanu si sub îndrumarea profesorilor, mi-am facut o severa educatie ostaseasca si mi-am capatat o sanatoasa încredere în puterile mele.

De altfel, educatia militara de la Mânastirea ma va urmari toata viata. Ordinea, disciplina si ierarhia turnate la o vârsta frageda în sângele meu, alaturi de sentimentul demnitatii ostasesti, vor forma un fir rosu de-a lungul întregii mele activitati viitoare.

Tot aici am fost învatat sa vorbesc putin, fapt care mai târziu ma va duce la ura contra vorbariei si a spiritului retoric. Aici am învatat sa-mi placa transeea si sa dispretuiesc salonul.

Notiunile de stiinta militara capatate acum ma vor face sa judec mai târziu totul prin prisma acestei stiinte.

Iar cultul sentimentului demnitatii de om si de ostas, în care m-au crescut ofiterii, îmi va crea greutati si ma va expune la suferinte, într-o lume lipsita adesea si de onoare si de simtul demnitatii.

Vara lui 1916 am petrecut-o acasa la Husi.

Tatal meu era concentrat de doi ani si plecat cu regimentul în Carpati.

Într-o noapte m-a trezit din somn mama mea care, plângând si închinându-se, mi-a spus: "Scoala, ca trag clopotele la toate bisericile". Era 15 August 1916, Sfânta Maria. Am înteles ca s-a decretat mobilizarea si ca în acel moment armata româna a trecut muntii.

Cuprins de emotie, îmi tremura trupul. Peste trei zile am plecat de acasa dupa tatal meu, împins de dorul de a fi si eu printre luptatorii de pe front. În sfârsit, dupa multe peripetii, am ajuns la acelasi regiment în care era si tatal meu comandant de companie, Regimentul 25 Infanterie de sub comanda colonelului V. Piperescu, pe când înainta în Ardeal pe valea Oituzului.

Nenorocul meu a fost mare, deoarece, neavând decât 17 ani, comandantul regimentului a refuzat sa ma primeasca voluntar. Totusi am luat parte la înaintarea si retragerea din Ardeal, iar la 20 septembrie când tatal meu a cazut ranit deasupra Sovatei pe muntele Ceres-Domu, i-am fost de folos, ajutându-l în fata inamicului care înainta. Desi ranit, a refuzat sa se lase evacuat conducându-si compania tot timpul retragerii si apoi în grelele lupte cari au urmat la Oituz.

Într-o noapte pe la ora doua, regimentul a primit ordin de înaintare. Ofiterii îsi inspectau în tacere de mormânt trupele masate pe sosea.

Tatal meu fusese chemat de colonel. Revenind dupa putin timp îmi spune: "N-ar fi bine sa te întorci tu acasa? Noi o sa intram în lupte si nu e bine sa murim amândoi aici, caci mama ramâne acasa cu sase copii mici, fara nici un sprijin. Si Colonelul m-a chemat si mi-a spus ca nu vrea sa-si ia raspunderea ramânerii tale pe front".

Simteam ca e cu sufletul îndoit: ezita sa ma lase în miezul noptii singur, în câmp, pe drumuri necunoscute, la 40 km. de linia ferata.

Observând insistenta lui, am predat carabina si cele doua cartusiere si în timp ce coloanele regimentului paseau înainte, pierzându-se în linistea si întunericul noptii, eu am ramas singur pe marginea unui sant, luându-mi apoi drumul catre vechea frontiera.

Mai târziu, peste un an, la 1 Septembrie, am intrat în Scoala Militara de Infanterie, de la Botosani, cu acelasi gând de a putea ajunge pe front. Aici mi-am completat educatia si cunostintele militare, de la 1 Septembrie 1917 la 17 Iulie 1918, în compania activa a Scolii Militare. Cei patru ofiteri distinsi: Colonelul Slavescu, Capitanul Ciurea, Locotenentul Florin Radulescu si Maiorul Steflea, mi-au îndrumat pasii pe caile luptelor si al sacrificiilor pentru tara.

Si acum, dupa un an – 1919 – era pace. Iar noi, copiii cei gata de moarte, eram raspânditi pe la casele noastre.

Tatal meu, profesor de liceu, a fost o viata întreaga luptator nationalist. Bunicul meu a fost padurar, strabunicul tot padurar. Neamul a fost din începuturi, în vremuri de restriste, neamul codrilor si al muntilor. De aceea educatia ostaseasca si sângele din vine imprimau actiunii de la Dobrina – naiva ca manifestare – o nota de seriozitate pe care vârsta noastra frageda n-ar fi presupus-o.

În acele momente, noi simteam în inimi, sfatul si experienta lor, prezenta sirurilor de stramosi, care au luptat pentru Moldova pe aceleasi carari nepatrunse de dusmani.

LA UNIVERSITATEA DIN IASI

SEPTEMBRIE 1919

Vara a trecut. În toamna mi-am dat bacalaureatul si grupul nostru s-a despartit îndreptându-se fiecare spre universitati.

De la Dobrina nu ne-au ramas decât amintirile de a ne apara tara în contra valurilor de vrajmasie care se ridicau amenintatoare si dinlauntru si din afara hotarelor.

***

Plecam din Husi în momentul acestei raspântii pentru fiecare tânar, înscrierea la universitate, mult asteptata înscriere la universitate! Ca pregatire aveam bagajul de cunostinte pe care mi-l daduse liceul. Literatura de senzatie, de pervertire sufleteasca ce astazi ocupa un loc important în procesul de formatie al elevului de liceu – spre nenorocirea lui – eu n-am gustat-o. Pe lânga literatura fireasca a clasicilor români citisem toate articolele din "Semanatorul" si "Neamul Românesc" ale lui N. Iorga si A. C. Cuza. Tatal meu le avea în niste lazi, în podul casei. În ceasurile libere, ma suiam acolo si ma ocupam cu acest soi de literatura. Esenta acestor articole cuprindea manifestarea într-o forma înalta, a celor trei idealuri de viata ale poporului român:

1) Unirea tuturor Românilor.

2) Ridicarea taranimii prin împroprietarire si drepturi politice.

3) Rezolvarea problemei jidanesti.

Doua maxime însoteau manseta tuturor publicatiilor nationaliste din acea vreme:

"România Românilor, numai a Românilor si a tuturor Românilor." N.Iorga

"Nationalitatea este puterea creatoare a culturii umane, cultura e puterea creatoare a nationalitatii." A. C. Cuza

Cu mare evlavie ma apropiam de Iasiul pe care nu era român sa nu-l iubeasca, sa nu-l înteleaga sau macar sa nu doreasca a-l vedea.

Multe orase din Moldova au câte o farâma de glorie. Nu putem pronunta numele: Hotin, Bârlad, Vaslui, Tighina, Cetatea Alba, Soroca, fara ca sa nu ne simtim sufletul rascolit.

Deasupra tuturor însa se ridica Suceava si Iasiul.

Suceava cetatea lui Stefan cel Mare, Iasiul orasul lui Cuza Voda.

Orasul unirii de la 1859, care prin înfiintarea Universitatii, devine orasul tineretii si a celor mai curate aspiratii ale ei.

În Iasi au trait: Miron Costin, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Mihail Eminescu, Ion Creanga, Vasile Alecsandri, Costache Negri, Iacob Negruzzi, Mihail Kogalniceanu, Simion Barnutiu, Vasile Conta, N. Iorga, Ion Gavanescul. Aici lumineaza ca un far, la catedra de Economie Politica, marea personalitate a profesorului Cuza. Universitatea devine o scoala a nationalismului; Iasiul, orasul marilor avânturi românesti, al înaltimilor, al idealurilor, al aspiratiunilor noastre nationale. Mare prin durerile de la 1917, când aici si-a gasit refugiul în ceasurile grele mult chinuitul suflet al Regelui Ferdinand, mare prin destinul de a fi la 1918 orasul unirii tuturor Românilor; mare prin trecutul sau si mare prin tragedia lui prezenta – caci orasul celor patruzeci de biserici – moare uitat în fiecare zi sub nemiloasa cotropire jidaneasca. Iasiul zidit pe sapte dealuri, ca Roma, este si ramâne cetatea eterna a românismului.

Câte amintiri glorioase!

Aici s-au auzit pentru prima data rasunând acele armonioase versiuni ale lui Alecsandri:

"Hai sa dam mâna cu mâna,

Cei cu inima româna"

........................

Aici, ca nicaieri în alta parte, studentul simte plutind prin vazduh pe deasupra Iasului tacut, cu chemari nepatrunse si cu îndemnurile lor sfinte, duhurile marilor înaintasi. Studentul iesean, în linistea noptii târzii, aude alergând înnebunit de durere pe strazile întortocheate si straine ale Iasiului, sufletul lui Mihail Eminescu care cânta ca o naluca:

"Cine-a îndragit strainii,

Mânca-i-ar inima câinii,

Mânca-i-ar casa pustia

Si neamul nemernicia..."

De acest oras ma apropriam, cu adânca evlavie, în toamna lui 1919 atras de marea lui aureola, dar si miscat pentru ca ma nascusem aici, cu douazeci de ani în urma. Si ca orice copil veneam emotionat sa revad si sa sarut pamântul natal.

***

M-am înscris la Facultatea de Drept.

*

Universitatea ieseana, întrerupta în timpul razboiului, se redeschisese de un an. Studentii vechi, întorsi acum de pe front, pastrau linia traditiei nationaliste a vietii studentesti dinainte de razboi. Erau împartiti în doua tabere: una sub conducerea lui Labusca de la Litere si alta sub aceea a lui Nelu Ionescu, de la Drept. Grupul acestora, redus ca numar, era coplesit de masa imensa a studentilor jidani veniti din Basarabia, toti agenti si propagatori ai comunismului.

Profesorii Universitatii, afara de un grup foarte restrâns în frunte cu A. C. Cuza, Ion Gavanescul si Corneliu Sumuleanu, erau partasii aceleasi idei de stânga. Profesorul Paul Bujor, unul din exponentii majoritatii, rostise chiar lapidar în plin senat al României: " Lumina vine de la Rasarit", adica de peste Nistru.

Aceasta atitudine a profesorilor care considerau ca "barbarie" orice idee si nota nationalista, a avut ca efect dezorientarea totala a studentilor. Unii sustineau bolsevismul pe fata, altii – cei mai multi – spuneau: " Orice s-ar zice, a trecut timpul nationalismului, omenirea merge spre stânga". Grupul Labusca a alunecat de-a binelea în directia aceasta. Grupul Nelu Ionescu, careia ma afiliasem si eu, s-a risipit cu timpul în urma unor alegeri din care iesisem înfrânti.

Înaintarea acestor idei antiromânesti, sustinuta de o masa compacta de profesori si studenti si încurajata de toti dusmanii României întregite, nu mai gasea în lumea studenteasca nici o rezistenta româneasca. Câtiva care mai încercam sa ramânem pe pozitie eram învaluiti într-o atmosfera de dispret si dusmanie. Colegii de alte pareri, cei cu " libertatea de constiinta" si cu principiul tuturor libertatilor, scuipau în urma noastra, când treceam pe strada sau pe salile facultatilor si devenisera agresivi, din ce în ce mai agresivi. Întruniri peste întruniri cu mii de studenti, în care se propaga bolsevismul, se ataca Armata, Justitia, Biserica, Coroana. O singura societate îsi mai pastra un caracter românesc: " Avram Iancu " a Bucovinenilor si Ardelenilor de sub conducerea studentului Vasile Iasinschi.

Universitatea cu traditie de nationalism de la 1860, devenise un focar de antiromânism.

SE PREGATEA REVOLUTIA

Dar nu numai în universitate era aceasta situatie. Masa muncitoreasca ieseana, cuprinsa aproape în întregimea ei de comunism, statea gata sa izbucneasca în revolutie. În fabrici se lucra foarte putin. Se tineau ceasuri întregi comitete, consilii, adunari. Se facea mai mult politica. Ne gaseam în plina sabotare sistematica, facuta cu plan si cu ordin: " sfarâmati, distrugeti masini, creati starea de mizerie materiala generala care duce la izbucnirea revolutiei ". Si într-adevar, cu cât ordinul se executa mai bine, cu atât mizeria se întindea, foamea se proiecta mai amenintatoare si revolta crestea în sufletul multimilor.

La fiecare 3–4 zile, pe strazile Iasiului, mari demonstratii comuniste. Cele 10-15.000 de lucratori, înflamânziti si manevrati de mâna criminala de la Moscova, parcurgeau strazile în cântecul Internationalei, în strigate de: "Jos Armata!", "Jos Regele!", purtând placarde pe care se putea citi: "Traiasca revolutia comunista!", "Traiasca Rusia Sovietica!".

Daca ar fi învins acestia? Am fi avut cel putin o Românie condusa de un regim muncitoresc românesc? Ar fi devenit muncitorii români stapânii tarii? Nu! Ar fi devenit de a doua zi robii celei mai murdare tiranii: tirania talmudica, jidaneasca.

România Mare, dupa mai putin de o secunda de viata, s-ar fi prabusit.

Noi, poporul român, am fi fost exterminati fara mila, ucisi sau deportati pe drumurile Siberiei: tarani, muncitori, intelectuali, cu totii de-a valma.

Pamântul din Maramures pâna la Marea Neagra, rupt din mâna românilor, ar fi fost colonizat de mase jidanesti. Aici s-ar fi ridicat adevarata Palestina.

Aveam constiinta clara, ca în acele ceasuri juca balanta vietii si a mortii poporului român.

Aceeasi constiinta o aveau toti jidanii, care împingeau de la spate pe muncitorii români la revolutie. N-aveau nimic comun cu îngrijorarea, care în acele clipe, tâsnea din ochii si din inimile noastre. Erau constienti. NUMAI INTELECTUALI ROMÂNI ERAU INCONSTIENTI. Intelectualii care au învatat carte si care aveau chemarea de a lumina calea poporului în clipe grele – caci pentru aceasta erau intelectuali – lipseau de la datoria lor. Acesti nevrednici în ceasurile ACELEA HOTARÂTOARE sustineau cu o inconstienta criminala, ca " lumina vine de la Rasarit ". Coloanelor revolutionare, care strabateau amenintatoare strazile tuturor oraselor, cine sa li se opuna? Studentimea? Nu! Politia? Siguranta? Acestia, când auzeau ca se aproprie coloanele, intrau în panica si dispareau. Nici armata nu le putea sta în cale. Caci nu era vorba de 1.000 de oameni, ci de 15.000, de 20.000, organizati si înflamânziti.

GARDA CONSTIINTEI NATIONALE

Într-o seara ploioasa din toamna lui 1919, în sala de mese a Scolii de Arte si Meserii, unde eram pedagog, un prieten îmi arata o notita dintr-un ziar.

" Garda Constiintei Nationale tine sedinta asta seara, Joi, ora 9 în Str. Alecsandri Nr. 3 ".

Am plecat imediat în goana cu o mare nerabdare de-a cunoaste si a ma înrola în rândurile acestei organizatii ale carei manifeste de lupta anticomunista le citisem cu câteva luni înainte.

În camera din Str. Alecsandri Nr. 3, amenajata cu banci de lemn de curând facute, am gasit un singur om de vreo 40 de ani. Statea la o masa, posomorât si aspru, asteptând sa se adune lumea pentru consfatuire. Un cap mare, niste brate puternice, pumni grei, statura mijlocie. Era Constantin Pancu, presedintele Garzii Constiintei Nationale.

M-am prezentat, spunându-i ca sunt student si ca doresc sa fiu primit ca soldat în Garda. M-a primit. Am asistat la consfatuire. Venisera vreo 20 de persoane: un tipograf culegator, Voinescu, un student, vreo 4 mecanici de la R. M. S., vreo doi de la calea ferata, câtiva meseriasi si muncitori, avocatul Victor Climescu, un preot. S-au discutat câteva chestiuni în legatura cu dezvoltarea si avântul luat de miscarea comunista în diverse fabrici si cartiere si apoi probleme de organizare a Garzii.

Din seara aceea drumul meu se bifurca: jumatate în lupta de la universitate si jumatate cu Constantin Pancu, în rândurile muncitorimii. Eu m-am legat sufleteste de acest om si am ramas cu el, sub conducerea lui, tot timpul pâna la desfiintarea organizatiei.

CONSTANTIN PANCU

Constantin Pancu, numele acesta flutura pe acea vreme pe buzele tuturor Iesenilor din ambele tabere, rostit cu nadejde de Români si cu groaza de ceilalti, nu era un intelectual.

Era meserias. Instalator de apa si electricitate. Nu avea mai mult decât patru clase primare. Avea o minte clara, asezata, pe care si-o îmbogatise singur cu suficiente cunostinte. Douazeci de ani se ocupase cu probleme muncitoresti. De mai multi ani era presedintele corporatiei metalurgice. Vorbitor de mâna întâia. La tribuna, în fata multimii, impunea. Un suflet si o constiinta clar româneasca. Îsi iubea tara, armata, Regele. Un bun crestin. O musculatura de luptator de circ si o forta în adevar herculeana. Iesenii îl cunosteau înca demult.

Înainte de razboiu venise la Iasi un circ cu atleti. Luptau toate natiile: Unguri, Turci, Români, Rusi etc. Într-una din seri, când unul singur batuse pe toti ceilalti luptatori, din mijlocul multimii spectatorilor se ridica in cetatean, care cere sa lupte si el cu învingatorul. I se admite. Se dezbraca si lupta începe. În doua minute Ungurul a fost trântit la pamânt, învins. Românul care biruise în mijlocul sentimentelor de admiratie de admiratie ale multimii, era Constantin Pancu.

De aceea când a aparut pentru prima data pe strazile Iasiului chemarea la lupta a lui Pancu, lumea, care are cultul fortei, a primit-o cu încredere.

Actiunea lui a durat un an. S-a marit în masura primejdiei bolsevice si apoi s-a micsorat în masura scaderii ei.

La început consfatuiri, apoi întruniri care ajungeau pâna la 5–6 si chiar 10000 de oameni. Acestea erau, în perioada critica, saptamânale. Aveau loc în sala Principele Mircea si uneori chiar în Piata Unirii. Printre cei care luau cuvântul regulat eram si eu. Atunci am învatat sa vorbesc în fata multimii. Este incontestabil ca Garda Constiintei Nationale a înaltat într-un moment critic constiinta nationala a Românilor într-un punct de importanta ca acela al Iasiului si a asezat-o ca o bariera în fata valului comunist.

Activitatea aceasta nu s-a marginit numai la Iasi. Ne-am deplasat si în alte orase. Apoi foaia "Constiinta", care aparea regulat, patrunsese cu strigatul ei de alarma aproape în toate orasele din Moldova si Basarabia.

În domeniul actiunii, ciocnirile între cele doua tabere, ciocniri inerente, sângeroase, erau aproape zilnice.

Din ele noi ieseam cu mai multi raniti. Situatia aceasta de încordare a durat pâna în primavara. Dupa doua mari victorii ale noastre, puterea ofensiva a adversarilor a fost cu mult redusa.

OCUPAREA REGIEI MONOPOLURILOR STATULUI DE CATRE GARDA CONSTIINTEI NATIONALE

Era pe la 10 sau 11 Februarie 1920. De doua saptamâni se vorbea de greva generala în toata tara. Se apropia batalia decisiva. Pe la ora 12, se zvoneste în oras ca la Regie, unde erau circa 1.000 de lucratori, s-a declarat greva, a fost arborat drapelul rosu, tablourile Regelui au fost date jos si sfarâmate în picioare, iar în locul lor asezate fotografiile lui Karl Marx, Trotzki si Racowski.

Oamenii nostri au fost batuti, mecanicii de la masini, care erau din Garda, raniti. La ora 1, suntem la sediu adunati cam o suta. Ce facem ? Pancu prezideaza discutia. Doua pareri. Unii sustineau sa trimitem telegrame guvernului, cerând interventia armatei. Eu eram de parere sa mergem toti cei prezenti la Regie si cu orice risc sa dam steagul jos. Se admite punctul meu de vedere. Am luat steagul nostru si la ora 1 am pornit cu Pancu în frunte pe Lapusneanu si Pacurari, în mars fortat, cântând "Desteapta-te Române". În apropierea fabricii, în strada, câteva grupuri de comunisti sunt date peste cap.

Intram în curtea fabricii. Patrundem în cladire. Ma urc cu steagul pâna la acoperis si îl înfig sus. De acolo încep sa vorbesc. Apare armata si ocupa fabrica. Noi ne retragem cântând. Ne reîntoarcem la sediu. Ne gândim: Incursiunea noastra rapida a fost buna. În oras vestea atitudinii pe care am avut-o se raspândeste ca fulgerul. Totusi greva continua. Armata nu poate decât sa pazeasca steagul, ea nu poate pune fabrica în miscare. Ce facem ? În mintea noastra încolteste o idee. Sa cautam în tot Iasiul mâna de lucru si sa deschidem fabrica. În trei zile, 400 de lucratori noi, adunati din toate colturile Iasiului, sunt introdusi în fabrica. Aceasta începe sa functioneze. Greva a esuat. Peste doua saptamâni, jumatate din grevisti cer sa fie reprimiti la lucru. Victoria noastra e mare.

Cel dintâi pas catre greva generala este respins. Planurile consortiului iudeo-comunist încep sa fie dejucate. Actiunea aceasta a avut un rasunet puternic în rândurile românesti, ridicându-le moralul.

STEAGUL TRICOLOR DEASUPRA ATELIERELOR DE LA NICOLINA

Cel mai puternic centru comunist îl formau Atelierele C.F.R. de la Nicolina. Aici erau peste 4.000 de lucratori, aproape toti bolsevizati. Cartierele din jurul acestor ateliere, Podul Ros, Socola si Nicolina erau cotropite de un numar considerabil de jidani. De aceea conducatorul din Iasi al miscarii comuniste, Doctorul Ghelerter si aghiotantul sau, Gheler, îsi fixasera aici punctul de rezistenta.

Nu trecuse o luna de la înfrângerea suferita la Regie si ca un semnal de începere a grevei generale si a luptei decisive, apare steagul rosu fluturând pe ateliere. Greva este declarata. Miile de lucratori parasesc atelierele. Autoritatile sunt neputincioase.

Noi convocam pentru a doua zi, prin manifeste, pe toti Românii la o întrunire în sala Principele Mircea. Dupa discursuri, iesim cu steagurile afara si pornim întreaga multime spre Nicolina. În Piata Unirii, autoritatile ne opresc si ne sfatuiesc sa nu mergem, deoarece sunt peste 5.000 de comunisti înarmati care ne asteapta si vor fi mari varsari de sânge.

Noi apucam atunci din Piata Unirii spre gara.

Aici arboram drapele pe depou si pe cladirea garii. Apoi ocupam un tren care se afla la peron si pornim cu el spre Nicolina. În gara Nicolina cineva schimba macazul si patrundem cu tren cu tot în ateliere. Coborâm. În ateliere, nimeni. Pe una din cladiri, steagul rosu. Eu încep sa ma catar pe niste trepte de fier prinse în perete luând în gura un steag tricolor. Cu oarecare greutate, pentru ca era o înaltime mare, ajung pâna la acoperis. Ma ridic deasupra si ma târasc pâna la vârf. Smulg steagul rosu si în mijlocul uralelor în adevar de nedescris, care se prelungesc câteva minute, ridic si leg steagul tricolor. De acolo am vorbit. Dincolo de ziduri, comunistii se aduna mereu în masa compacta si manifesteaza amenintator. O muzica infernala. Înauntru urale, afara huiduieli si înjuraturi. Cobor încet pâna jos. Pancu da ordin de plecare. La poarta însa comunistii masati bareaza iesirea si striga: "Sa vina Pancu si Codreanu !". Trecem 30 de metri înaintea multimii si pornim spre poarta. La mijloc, Pancu, în dreapta un meserias, Margarint si în stânga eu. Toti trei cu mâinile în buzunare pe revolvere înaintam fara sa vorbim nimic. Cei din poarta ne privesc tacuti si nemiscati. Iata-ne la câtiva pasi. Ma astept la un tiuit de glont pe la ureche. Pasim înainte drepti si hotarâti. Totusi un moment sufletesc neobisnuit. Suntem la doi pasi. Comunistii se dau într-o parte si alta lasându-ne loc liber. Pe o distanta de aproape zece metri, trecem într-o tacere mormântala, prin mijlocul lor. Nu ne uitam nici la dreapta nici la stânga. Nu se aude nimic, nici macar rasuflarea omeneasca.

Din urma vin ai nostri. Trec si ei, dar nu se mai pastreaza tacerea. Încep înjuraturi, amenintari de ambele parti. Nici o încaierare. Ne îndreptam compacti pe linia ferata spre gara Iasi. Pe deasupra atelierelor bate vântul în pânza tricolorului biruitor.

Efectul moral al acestei actiuni este incomparabil. Iasiul huieste. Pe strada nu se vorbeste decât de Garda Constiintei Nationale. Un curent de redesteptare româneasca pluteste prin aer. Trenurile duc mai departe, spre cele patru parti ale tarii, reînvierea.

Ne dam seama, ca bolsevismul va fi învins, pentru ca în fata lui, la dreapta, la stânga s-a ridicat o bariera de constiinta care nu-i va mai permite sa se extinda.

Toate drumurile de înaintare îi sunt închise. De acum va trebui sa dea înapoi.

Nu mult dupa aceasta a intervenit si actiunea întreprinsa de guvernul Generalului Averescu care a taiat orice perspectiva acestei miscari.

SOCIALISMUL NATIONAL-CRESTIN. SINDICATELE NATIONALE

Garda Constiintei Nationale a fost o organizatie de lupta, de darâmare a adversarului.

De multe ori vorbeam cu Pancu în serile lui 1919, caci necontenit eram împreuna si aproape regulat la masa sa. Si-i spuneam:

– Nu-i de-ajuns sa învingem comunismul. Trebuie sa si luptam pentru dreptatea muncitorilor. Au dreptul la pâine si dreptul la onoare. Trebuie sa luptam în contra partidelor oligarhice, creând organizatii muncitoresti nationale care sa-si poata câstiga dreptatea în cadrul statului, nu în contra statului.

Nu admitem nimanui ca sa caute si sa ridice pe pamântul românesc alt steag decât acela al istoriei noastre nationale. Oricâta dreptate ar putea avea clasa muncitoare, nu-i admitem ca sa se ridice peste si împotriva hotarelor tarii. Nu va admite nimeni ca pentru pâinea ta sa pustiesti si sa dai pe mâna unei natii straine de bancheri si camatari, tot ce a agonisit truda de doua ori milenara a unui neam de muncitori si de viteji. Dreptatea ta, în cadrul dreptatii neamului. Nu se admite ca pentru dreptatea ta sa sfarmi în bucati dreptatea istorica a natiei careia apartii.

Dar nici nu vom admite ca la adapostul formulelor tricolore, sa se instaleze o clasa oligarhica si tiranica, pe spatele muncitorilor de toate categoriile si sa-i jupoaie literalmente de piele, fluturând prin vazduh necontenit: Patrie – pe care n-o iubesc – Dumnezeu – în care nu cred, – Biserica – în care nu intra niciodata, – si Armata – pe care o trimit la razboi cu bratele goale.

Acestea sunt realitati, care nu pot fi embleme pentru escrocherie politica în mâna unor scamatori imorali.

Am început apoi organizarea muncitorilor în sindicate nationale si chiar a unui partid politic: "Socialismul national-crestin" (1. Nu auzisem pe acea vreme de Adolf Hitler si de National-Socialismul german.). Pancu a scris atunci:

CREZUL SOCIALISMULUI NATIONAL-CRESTIN

"Cred într-unul si nedespartit Stat Român de la Nistru la Tisa, cuprinzatorul tuturor Românilor si numai al Românilor, iubitor de munca, cinste si în frica lui Dumnezeu cu durere de tara si neam. Datatorul de drepturi egale, civile si politice la barbati si femei. Protector al familiei, salariind functionarii si muncitorii pe baza numarului de copii si pe baza muncii depuse, întelegând cantitatea si calitatea, si într-unul Stat sprijinitor al armoniei sociale prin restrângerea numarului de grade; iar pe deasupra salariului socializând fabricile, proprietatea tuturor muncitorilor, si pamântul distribuit tuturor plugarilor.

Repartizarea beneficiilor între patron (stat sau particular) si muncitori. Patronul (particular) pe lânga salarierea muncii sale va primi un procent descrescând proportional cu marimea capitalului. Si într-unul Stat asigurator al muncitorilor prin "fondul riscurilor". Întemeietor de depozite de hrana si îmbracaminte pentru muncitori si functionari care organizati în sindicate nationale vor avea reprezentanti în comitetele administrative de pe lânga diferite institutii industriale, agricole si comerciale.

Si într-unul mare si puternic "parinte al muncitorilor" si Rege al taranilor, "Ferdinand I-iu", care pentru fericirea României totul a jertfit si care pentru mântuirea noastra una cu poporul s-a facut. Care în fruntea ostilor de la Marasti si Marasesti a biruit, si care din nou cu dragoste si încredere se uita catre ostasii ce-i datoreaza credinta, si care vor gasi în cazarmi o adevarata scoala a natiunii, pe care sa o treaca în termenul de un an.

Într-un tricolor înconjurat cu razele Socialismului National-Crestin, simbol de armonie între fratii si surorile României Mari.

Într-una Sfânta Biserica Crestina cu Preoti traind din Evanghelie si care sa se jertfeasca apostoleste pentru luminarea celor multi.

Marturisesc alegerea ministrilor de catre Camera, suprimarea Senatului, organizarea politiei rurale, impozitul progresiv pe venit, scoli de agricultura si meserii la sate, "cercusoare" pentru gospodine si adulti, azile pentru invalizi si batrâni, case nationale, cercetarea paternitatii, aducerea legilor efectiv la cunostinta tuturor, încurajarea initiativei particulare în interesul Neamului si dezvoltarea industriei casnice taranesti.

Astept învierea constiintei nationale la cel din urma pastor si coborârea celor luminati în mijlocul celor truditi spre a-i întari si ajuta în adevarata fratie, temelia României de mâine. Amin!

"Garda Constiintei Nationale"

Ziarul "Constiinta", Luni 9 Februarie 1920.

Ne-am apucat apoi de organizarea sindicatelor nationale.

Iata un proces-verbal de constituire a unui sindicat. Îl public pentru a scoate în relief constiinta muncitorimii iesene în acele ceasuri:

"Proces-verbal

Subsemnatii meseriasi, muncitori si functionari ai Fabricii de tutun R.M.S., întruniti aseara, Luni 2 Februarie 1920 în localul "Garzii Constiintei Nationale" Str. V. Alecsandri No. 3, sub presedintia D-lui C. Pancu, presedinte activ al Garzii, fata cu tendintele criminale ale unor indivizi care servesc alte interese decât acelea ale Neamului lor si fata cu propaganda pe care o fac, pentru a lovi si în bunul mers al acestei institutii ti în existenta noastra a acelor care muncim de o viata întreaga pentru bucatica de pâine, care e si singura hrana a noastra si a copiilor nostri, noi muncitori români cinstiti si legali care întelegem sa mergem sub steagul tarii noastre, si care întelegem sa mergem pe drumul pe care îl dicteaza interesele supreme ale neamului acestuia, pentru bunul mers al acestei institutii, pentru a face sa se înceteze odata propaganda dusmanului printre rândurile noastre, am hotarât sa ne constituim într-un sindicat national profesional, pentru care am ales urmatorul comitet si un delegat al "Garzii Constiintei Nationale".

Urmeaza 183 de semnaturi.

"Constiinta" 9 Februarie 1920. Nr.17 si 18.

UN TABLOU FIDEL AL SITUATIEI LA 1919

Încerc sa redau momentul de la 1919-20, luând din ziare si manifeste ceea ce cred a fi semnificativ.

Primul manifest lansat de Constantin Pancu în Iasi în August 1919, lipit pe toate zidurile Iasiului, într-un moment de dezorientare generala, este semnalul de lupta al Iasiului muncitoresc românesc:

"APEL CATRE MESERIASI, MUNCITORI, SOLDATI SI TARANI ROMÂNI

Fratilor,

Dupa ani de groaznice lupte lumea sarbatoreste pacea între oameni, conducatorii luminati din toate tarile civilizate se silesc sa înlature razboiul prin întemeierea unei legi pentru unei vietuiri pasnice în viitor.

Dar iata ca din rasarit se aud glasuri de ura care vadesc nazuinta dusmanilor nostri de a ne sfâsia, prin învrajbire si neîntelegerile dintre noi. Din Rusia, stapânita de întunericul învataturilor gresite, pornesc îndemnuri de lupta la foc si la uciderea fratilor de acelasi sânge.

Din Ungaria, care-si plânge marirea de altadata, se aud aceleasi îndemnuri. Dusmanii din rasarit s-au unit cu cei din apus ca sa tulbure linistea noastra pentru ca apoi sa ne poata cotropi.

Strainii de peste hotare încearca sa împarta paharul cu otrava între noi, prin înstrainatii care traiesc la sânul tarii noastre. Ei au cutezanta sa spuna ca îndemnurile lor le fac în numele pacii, în numele dreptatii si al libertatii, în numele muncitorilor. Cuvântul lor e minciuna, îndemnul lor e venin omorâtor, caci:

Ei zic ca voiesc pacea, dar ei singuri o nimicesc omorând pe cei mai vrednici.

Cer libertatea, dar cu amenintari de moarte, silesc lumea sa li se supuna.

Doresc înfratirea, dar ei seamana ura, nedreptatea si desfrâul în mijlocul popoarelor.

Mai mult înca: ei zic ca voiesc desfiintarea capitalului câstigat prin sudoarea fruntii.

Ne spun ca nu voiesc razboiul dar ei se razboiesc.

Cer desfiintarea armatei, dar ei se înarmeaza. Ne îndeamna sa aruncam steagul tricolor, dar voiesc sa ridice în locul lui steagul rosu al urii. Sa nu dati crezare manifestelor si îndemnurilor lor precum n-ati dat crezare manifestelor dusmane când luptati la Oituz, Marasti si Marasesti.

Datoria oricarui bun Român este de a se îngriji ca si pe viitor samânta neîntelegerii, pe care o încearca sa o arunce între noi, sa nu prinda radacini.

Desavârsiti lucrul început prin munca si cinstea voastra. Dusmanii vostri sunt: lenea, ura si necinstea care domnesc peste hotare si care ne ameninta si pe noi.

Fiti cu luare aminte! Pastrati-va sufletul curat, nu uitati ca mântuirea noastra este munca, unirea si cinstea.

Frati soldati,

Cu credinta în Dumnezeu ati înfrânt puterea vrajmasului. Cu armele voastre ati tras pentru vesnicie hotarele tarii.

Cu sângele vostru ati desavârsit si pecetluit jertfele voastre.

De aceea nu îngaduiti ca mâini straine si nelegiuite sa strice ceea ce voi ati savârsit. Pastrati mai departe iubirea de tara si credinta catre Rege. Ati jurat ca veti apara cu ultima picatura de sânge hotarele Patriei. Paziti-le în luare aminte, contra relelor porniri ale vrajmasilor, caci asa au facut parintii si strabunii nostri.

Frati tarani,

Dumnezeul parintilor nostri s-a înduiosat de suferintele noastre si ne-a dat un an îmbelsugat cum rar s-a vazut. Fiti recunoscatori fata de bunul Dumnezeu prin munca si credinta voastra. Înnoiti-va puterile de munca, strângeti cu sârguinta roadele pamântului. Fiti linistiti caci pamântul din Tisa, Dunare si Marea Neagra, l-ati câstigat în întregime.

Pastrati-l cu sfintenie, aparati bogatia lui prin munca si iubirea voastra.

Frati români,

În voi sta nadejdea si puterea acestei tari. Voi sunteti si fericirea zilei de mâine. Iar voi sa nu va agonisiti blesteme, ci binecuvântari.

Dusmanii ne ataca la Nistru si la Tisa. Ei încearca sa tulbure si pacea înauntru tarii.

Mântuirea noastra e munca, cinstea, iubirea de neam si credinta în Dumnezeu.

Fiti cu luare aminte, chemati la calea adevarata si pe cei care s-au ratacit si au trecut în rândurile celor fara neam si credinta. Strânsi în jurul tronului si uniti sub umbra steagului tricolor vegheati la linistea tarii.

Spuneti strainilor si înstrainatilor care încearca sa ne tulbure, ca în jurul nostru s-a format o garda nationala care vegheaza si va lupta contra celor ce voiesc sa semene neîntelegeri între noi.

Români de pretutindeni, muncitori, meseriasi, soldati si tarani, fiti vrednici de stramosii nostri si de înaltimea vremurilor pe care le traim.

(ss) Cercul român al meseriasilor, Sindicatul tractiunii C.F.R., Sindicatul profesional C.F.R., Societatea invalizilor de razboi, Breasla fierarilor etc."

"Constiinta" Anul I. Nr. 1, 30 August 1919.

CONDUCATORII MUNCITORILOR ROMÂNI

Conducatorii muncitorilor români comunisti, nu erau nici români si nici muncitori.

La Iasi: Dr. Ghelerter, jidan; Gheler, jidan; Spiegler, jidan; Schreiber, jidan etc.

La Bucuresti: Ilie Moscovici, jidan; Pauker, jidan etc.

În jurul lor o serie de muncitori români rataciti.

În caz de reusita a revolutiei, presedinte de republica, ce ar fi uzurpat locul maritului Rege Ferdinand, trebuia sa fie Ilie Moscovici.

În parlamentul României Mari la 1919, în timp ce toti deputatii si senatorii tuturor tinuturilor românesti unite, înfiorati de marele act al Unirii, se ridicasera în picioare si aplaudau pe Marele Rege întregitor, acest domn Ilie Moscovici a refuzat sa se ridice, stând jos ostentativ.

ATITUDINEA PRESEI JIDANESTI

Este necesar de subliniat atitudinea presei jidanesti în acele momente de mare primejdie pentru neamul românesc. Ori de câte ori natia româneasca a fost amenintata în existenta ei, aceasta presa a sustinut tezele care conveneau mai bine dusmanilor nostri.

Dupa cum, urmarind evenimentele, usor se poate vedea ca aceleasi teze au fost combatute cu înversunare ori de câte ori ele erau în favoarea unei miscari de renastere româneasca.

Îngrijorarile noastre au fost pentru ei zile de bucurie, iar bucuriile noastre au fost pentru ei zile de doliu.

LIBERTATEA

Libertatea asa de mult contestata azi miscarii nationale, era atunci ridicata la rangul de dogma, întru cât ea trebuia sa serveasca cauza nimicirii noastre.

Iata de pilda ce scria "Adevarul" din 28 Decembrie 1919 sub semnatura lui Emil D. Fagure (Honigmann):

"...Acordându-se dreptul de libera manifestare partidului socialist, nu se poate sustine ca se acorda un privilegiu acestui partid. Oricare ar fi partidul care ar voi sa manifesteze, va trebui sa se respecte acest drept...".

URA

În aceeasi foaie putem citi:

"Ura trebuie sa fie vesnic calauza contra partidului de ucigasi care a domnit în cap cu Ion Bratianu".

Ura iudaica împotriva Românilor e binecuvântata. E sustinuta; se face apel la ea. Nu e o crima. Nu e o rusine medievala.

Când e vorba însa ca Românii sa-si apere drepturile lor încalcate, actiunea lor este etichetata drept ura si ura devine un semn al barbariei, un sentiment înjositor pe care nimic nu se poate cladi.

ORDINEA LEGALA

("ADEVARUL" 5 OCT. 1919)

"S-a ispravit! Prin <<înaltul>> decret lege, pe timpul perioadei electorale se instituie un nou regim mult mai aspru ca înainte, al starii de asediu si al cenzurii, opozitia si tara întreaga este scoasa în afara de lege.

Este pur si simplu regimul dictaturii militare în care singura coroana este atot-puternica. Coroana si partidul liberal, iar ca executor al acestor doua vointe este guvernul de generali........ astfel decretul lege ne interzice atacurile contra coroanei. Daca va fi luat ca un atac spunerea adevarului ca coroana si-a asumat greaua sarcina de a conduce singura si cu partidul liberal tara, acest atac va trebui totusi sa-l dam.

Decretul ne interzice atacul contra formei actuale de guvernamânt, daca prin aceasta se întelege ca nu avem dreptul sa protestam cu toata vehementa contra guvernului actual care este rezultatul vointei neconstitutionale a doua persoane, noi vom protesta...

Daca alta cale nu este deschisa împotriva acestei stari de lucruri, daca am sti ca incitarea la revolta sau contra ordinii asa zise legale, ar avea un efect, ceea ce din nenorocire nu este n-am ezita un singur moment sa o facem, caci contra unui regim dictatorial si de teroare nu exista alt mijloc de lupta.

...Ne socotim în fata unei bande înarmate care se pune în afara de legi si uzeaza de forte brutale...

Cu toate acestea vom flutura acest steag si cazând vom striga totusi: jos tirania; traiasca libertatea".

Iata presa jidaneasca de la 1919.

Deci: incitarea la revolta contra Coroanei, contra formei de guvernamânt si ordinii legale.

INCITAREA LA REVOLTA

("ADEVARUL" din 11 OCT. 1919)

"Nebunii! Unde sunt nebunii?"

"Cum am zis, avem prea multi oameni cuminti si nici un nebun. Ori nebuni ne trebuie. Cei de la 1848 erau nebuni si au dezradacinat regimul boieresc de atunci...

Ne trebuie si noua nebuni. Cu oameni cuminti care despica un par în 14 si tot nu se hotarasc, nu este nimic de facut. Ne trebuie cel putin un nebun, daca nu mai multi nebuni. Ce va face nebunul asta, de unde vreti sa stiu eu?...

...Se cere dar un nebun. Sa vina dar nebunii.

Pâna si socialistii s-au cumintit. Ei au realmente un partid în dosul lor si oameni care n-ar trebui sa aiba frica de nimeni. Frica vad ca n-au. Dar sunt si cuminti. Ca si altadata, I. Nadejde, se tin grapis de starea legala. Cei de la putere civili si militari vor sa-i scoata. Inutila încercare. Tactica lor e starea legala. Chiar când sunt împuscati ca la 13 Decembrie 1918, când sunt snopiti în batai, când Frimu este coborât în mormânt de zbirii sai, socialistii protesteaza, ce-i drept, cu multa demnitate, dar nu se abat de la calea legilor.

În orice caz, ne trebuie nebuni.

Sa iasa nebunii care sa înceapa actiunea ilegala sau în contra legii, împotriva starii de lucruri de astazi.

COROANA

Coroana a constituit întotdeauna pentru Români un patrimoniu scump. Ea fiind garantia unitatii si a rezistentei noastre în fata oricaror primejdii, jidanii n-au pregetat de a o ataca, de a o insulta si de a o compromite prin orice mijloace.

Iata, de pilda, cum trateaza „Dimineata” din 16 Noiembrie 1919, pe Regele Ferdinand:

„Din cauza unei greseli”

„Un animal are nevoie de preocupari marginite, însa mintea lui ajunge ca sa le satisfaca. Rareori, foarte rareori, animalul se înseala. Si astfel, tot inteligenta lui, oricât de mica, îl împiedica de a cadea în greseli grosolane.

Nu tot astfel se întâmpla cu Regele.

Voiesc sa vorbesc de regele creatiunii.

Regele creatiunii este mult mai inteligent decât un câne, un cal, un magar. E cert. Dar pe când nici unul din aceste trei animale n-ar calca pe marginea unei prapastii, nu s-ar arunca pe valurile apei spre a se îneca ori n-ar încerca o miscare vatamatoare, regele creatiunii savârseste în fiecare zi greseli de neiertat.

………..

Întelepciunea cere ca Regele sa nu se lase prizonier în mâna unui singur om si a unui singur partid.

Cu tot respectul sunt dator sa spun Majestatii Sale ca a gresit. Situatia atât de neclara este opera Majestatii Sale. Fiindca Majestatea Sa cedând unor obsesiuni vinovate si interesate, a fugit de solutiunile firesti pe care le poruncea situatia interna.

Daca nici astazi coroana nu se va hotarî sa intre pe caile firesti care sunt despartite de interesele viitoare, natura îsi va lua drepturile ei cu înca si mai mare hotarîre.

Regele creatiunii este avizat”.

BISERICA CRESTINA

(„OPINIA” DIN 10 AUGUST 1919)

„Nationalistii din Iasi încep sa se agite: sunt însa prea putini si prea bicisnici, de aceea agitatia lor care altadata revolta, astazi este pur si simplu ridicola.

Nationalistii au format o Garda a Constiintei Nationale. S-au lansat manifeste. Se tin întruniri… Au fost chemati si studentii sovini. Au venit si preoti de rigoare… Când pretutindeni, din legiuirile cele mai despotice se sterg deosebirile între nationalitati, la noi nationalistii vor sa accentueze aceste deosebiri… si mai ales în momentul când conferinta pacii vrea sa ne impuna în tratat controlul minoritarilor…

Când pretutindeni Biserica se desparte de stat, ramânând o afacere particulara a fiecaruia, la noi nationalistii fac apel la cler pentru propaganda religioasa organizata si cu caracter de principii…

Atunci intervine preotul: cu duhul blândetii, el îsi împlânta mâna în chica poporului pe care îl bate cu fruntea de lespezile Bisericii pâna când îl ameteste. Poporul în Biserica învata umilinta si resemnarea. Asa a dat Dumnezeu.

Minciunile acum nu mai amagesc pe nimeni. În zadar nationalistii îsi anina benzi tricolore la mâneca, în zadar asmuta vulgul intelectual împotriva evreilor, în zadar pun preotii în biserici sa ne afuriseasca. Nu se mai teme nimeni astazi de afuriseala Dumnealor.

…propovaduim dragostea între oameni. Si dam cu piciorul în usa templelor care adapostesc ura si razbunarea”.

Iscalit: M. Sevastos

PROCESIUNEA

(„OPINIA” DIN 26 OCTOMBRIE 1919)

„La apelul „Garzii Constiintei Nationale”, onoratul cler si-a pus la dispozitia manifestantilor barbile, odajdiile si praporii…

Luxul însa de avea la dispozitie un Dumnezeu cu un întreg stat major ar trebui platit. Noi preferam ca în birul nostru sa se tocmeasca un profesor, nu un preot. Dorim deci separatia Bisericii de stat. Caci nu admitem sa se încurajeze – prin contributia noastra fortata – obscurantismul, renuntarea si spiritul de resemnare care mentin regimurile politiste…

Îndarat spre Evul mediu? Spre inchizitie? Suntem exasperati de teroarea în sacou si în tunica, nu mai putem suporta si teroarea în rasa… Cu durere privim manifestatiile de pe strazi cu sfori si cu epolete – si nu vrem sa mai asistam la defilarea mitrelor si a basmalelor rosii…

De ajuns.

Boltile Bisericilor apasa pe umeri neamul omenesc – metaniile îl atrag la pamânt.

Va fi o procesiune fada. Vor trece pe strazi odajdii de muzeu, sceptre cu briliante, mitre… Vor trece cruci si patrafire.

Vor trece barbi. Oratori cu gesturi crâncene îsi vor desface pieptul aratând multimii coasta lor însângerata – vor suge între dinti bureti cu otet…”

Iscalit: M. Sevastos

***

Este clar. De aici si pâna la atacarea ofiterilor pentru ruperea epoletilor nu mai este decât un pas. Si tot numai un pas pâna la darâmarea bisericilor cu târnacoapele sau pâna la transformarea lor în grajduri sau localuri de petrecere sadica pentru jidanasii de la „Opinia”, „Adevarul”, „Dimineata” si neamul lor.

Am vazut în coloanele acestor ziare, într-un ceas de grea cumpana româneasca, toata ura si vicleana uneltire a unei natii vrajmase, asezata si tolerata aici din mila si numai din mila Românilor. Lipsa de respect pentru gloria armatei române si pentru sutele de mii de morti în uniforma ei sfintita; lipsa de respect pentru credinta crestina a unui popor întreg.

Nu era zi sa nu se arunce pe fiecare pagina venin în inimile noastre.

Din lectura acelor ziare care mi-au crispat sufletul, am cunoscut adevaratele sentimente ale acestor venetici pe care s le-au dezvaluit, fara nici un fel de retinere, în momente în care ne-au crezut doborâti la pamânt.

Într-un an de zile am învatat atâta antisemitism ca sa-mi ajunga pe trei vieti de om. Caci nu poti sa izbesti în credintele sfinte ale unui popor, în ceea ce inima lui iubeste si respecta, fara ca sa nu ranesti în adâncuri si fara ca din rana facuta sa nu picure sânge. Sunt 17 ani de atunci si rana sângereaza mereu.

***

Sa-mi fie îngaduit înca odata a-mi îndeplini o datorie sacra, amintind aici de acest erou, atlet al muncitorimii crestine, meseriasul Constantin Pancu, sub a carui comanda am fost si alaturi de care am stat pâna când „Bestia rosie”, asa cum îi spunea el, a fost înfrânta.

Acestui om – curajului si pieptului lui – se datoreaza salvarea Iasiului de la nimicire.

Sapte ani mai târziu, acest urias slabit de suferinta si de saracie, umbla ca o umbra pe strazile Iasiului, cerând ajutor pentru a merge sa se caute de o boala de inima.

A murit bolnav si sarac, uitat si neajutat, în mijlocul unei tari nepasatoare si a unui oras pe care l-a aparat cu pieptul sau, în ceasurile cele mai grele.

PRIMUL CONGRES STUDENTESC DUPA RAZBOI

CLUJ, 4, 5, 6 SEPTEMBRIE 1920

Congresul acesta a avut loc în sala Teatrului National din Cluj, într-o atmosfera de mare entuziasm, datorita unirii neamului românesc prin forta armelor si jertfelor lui. Era cea dintâi întâlnire a tinerilor intelectuali ai unui popor razletit în cele patru vânturi de soarta si de nenoroc. Doua mii de ani si de nedreptati si suferinte se încheiau acum.

Cât entuziasm, câte emotii sfinte, câte lacrimi n-am varsat cu totii!

Dar pe cât era de mare entuziasmul care ne coplesea inimile prim maretia lui, pe atât era de mare dezorientarea fata de linia viitorului. De aceasta dezorientare a cautat sa profite puterea iudaica. Ea a sugerat si pâna la sfârsit a facut presiuni la minister, prin masonerie si oameni politici, ca la ordinea de zi a congresului sa se puna intrarea studentilor evrei în centrele studentesti.

Cu alte cuvinte se încerca transformarea unor centre românesti în centre mixte româno-jidanesti.. Primejdia era mare: cu bolsevismul batând la usa si cu perspectiva de a fi coplesiti ca numar de elemente iudeo-comuniste în propriile noastre centre. Cel putin în doua dintre ele, Iasi si Cernauti, situatia era tragica.

Cu toate acestea, conducatorii congresului, Labusca, presedintele Iasiului, cu întreg comitetul, Nazarie, presedintele Bucurestiului, cu întreg comitetul si cu toate societatile, Puscasu, presedintele Clujului, erau câstigati de aceste idei. Tinerii studenti sunt foarte influentabili, mai ales când le lipseste o credinta. Ei se lasa amagiti nu atât prin avantajele materiale imediate care li s-ar oferi, cât mai ales prin magulirile ce li se aduc si prin perspectivele de mare viitor ce li se ofera.

Tânarul însa va trebui sa stie ca în orice post va fi, este o santinela în slujba neamului si ca a se lasa cumparat, flatat, ademenit, înseamna o parasire de post, poate însemna o dezertare sau chiar o tradare.

Micul nostru grup de la Iasi, invincibil prin hotarârea sa, unit cu grupul bucovinenilor, s-a luptat cu îndârjire timp de doua zile. pâna al sfârsit a învins. Congresul a admis motiunea propusa de mine, prin vot nominal, împotriva motiunii sustinuta de întreaga conducere studenteasca. Votul acesta cred ca nu l-a dat congresul din convingere, ci mai mult impresionat de hotarârea si disperarea cu care a fost dusa lupta.

Studentimea cernauteana, care nu trecea de 60 la numar, s-a purtat admirabil. Micul nostru grup al iesenilor, nu trecea de 20, de asemenea. Daca mai adaugam înca 20, grupul Ciochina, tot de la Iasi, lupta de 2 zile a fost de 100 contra 5.000.

Victoria noastra de atunci a fost hotarâtoare. Centrele studentesti, daca punctul nostru de vedere ar fi cazut, si-ar fi pierdut caracterul lor românesc si, în contact cu jidanii, ar fi apucat pe calea bolsevismului. Studentimea româna a fost la o mare raspântie.

Iar cel mai târziu, la 1922, n-am mai fi avut o izbucnire a unei miscari studentesti românesti, ci poate o izbucnire a revolutiei comuniste.

DESCHIDEREA UNIVERSITATII DIN IASI ÎN TOAMNA ANULUI 1920

La celelalte centre universitare, liniste. Noi eram însa condamnati la razboire.

Pentru prima oara în istoria Universitatii iesene, senatul universitar anunta deschiderea cursurilor fara preoti si fara serviciul religios. Pentru a întelege cineva durerea noastra, trebuie sa stie ca aceasta solemnitate era, neîntrerupt, de o jumatate de veac, cea mai frumoasa sarbatoare a universitatii. Veneau: tot senatul universitar, toti profesorii, toti studentii si cei nou înscrisi; era prezenta elita intelectuala a Iasiului. Mitropolitul Moldovei sau Vicarul oficia slujba în aula, binecuvântând începutul muncii pentru cultura poporului român. Dar acum universitatea noastra se dezbraca, printr-un gest al senatului universitar, de podoaba traditiei ei semiseculare.

Mai grav: universitatea Iasiului crestin, cea mai înalta scoala româneasca, proclama în ceasurile grele de atunci, lupta contra lui Dumnezeu, alungarea lui Dumnezeu din scoala, din institutii, din tara.

Profesorii Universitatii din Iasi, afara de cei 4-5 cunoscuti, au primit cu mare satisfactie hotarârea pagâna a senatului, acest pas înainte, care va scoate „stiinta româneasca” din „barbarie” si din „prejudecatile medievale”. Studentii comunisti jubilau, jidanimea triumfa, iar noi, câtiva, ne întrebam cu durere: oare cât mai este pâna când vor fi darâmate bisericile iar preotii în odajdii rastigniti în altare?

Un numar de vreo opt studenti nationalisti, care ne aflam în Iasi, am umblat zadarnic pe la usile multor profesori, încercând sa-i convingem a reveni asupra masurilor luate. Repetatele noastre interventii n-au dus la nici un rezultat.

Si atunci, în ajun, am hotarât un lucru grav: sa ne opunem cu forta la deschiderea universitatii.

Ne-am culcat cu totii în str. Suhupan nr.4, sediul actiunii noastre, pentru a ramâne grupati. La 6 dimineata eu am plecat înainte cu Vladimir Frimu, urmând ca ceilalti sa vina dupa noi. Am închis si baricadat usa din dos a universitatii, lasându-l pe Frimu acolo.

Eu am facut un afis scris cu creionul rosu, pe care l-am lipit pe usa cea mare de la intrare: „Aduc la cunostinta domnilor studenti precum si a domnilor profesori, ca aceasta universitate nu se deschide decât în urma slujbei religioase traditionale”.

Restul camarazilor n-a venit decât târziu, prea târziu.

De la ora 8 au început sa vina studentii. Eu am rezistat singur la usa pâna la ora 9 si jumatate, când în fata universitatii se adunasera peste 300 de studenti.

În momentul când profesorul Müller de la matematici voia sa intre cu forta, i-am spus: „Când ati intrat profesor la universitate ati jurat pe cruce. Pentru ce va ridicati cum împotriva crucii? Sunteti un sperjur, pentru ca ati jurat într-un lucru în care nu ati crezut, iar acum va calcati juramântul.

Atunci studentii, peste 300, în frunte cu Marin, seful comunistilor, cu Hritcu, cu Ionescu de la Botosani, s-au repezit asupra mea, m-au ridicat pe sus, au deschis usa de la universitate, m-au introdus în sala pasilor pierduti, unde m-au purtat ca într-un vârtej de la un capat la celalalt al salii timp de aproape o jumatate de ora, dându-mi cu bastoanele si cu pumnii în cap. Nici o aparare si nici o riposta nu mai era posibila, deoarece eram prins la mijloc si împins din toate partile primind lovituri de pretutindeni.

În sfârsit am fost lasat. Pe când stateam într-un colt si ma gândeam la nenorocul înfrângerii mele, au sosit si cei sase. Biruinta adversarilor n-a durat însa mult pentru ca peste putin timp secretarul universitatii s-a coborât de la rectorat si a afisat urmatoarele: „Se aduce la cunostinta tuturora ca rectoratul a hotarât ca universitatea sa ramâna închisa pâna Miercuri, când se va deschide cu serviciul religios”. Era un mare triumf pe care l-am primit cu o bucurie nespusa.

Miercuri dimineata, peste doua zile, în sala arhiplina de lume din întreg orasul s-a oficiat serviciul religios. Pe mine m-au felicitat toti. A vorbit neîntrecut de frumos profesorul A. C. Cuza.

De atunci mi s-a înradacinat credinta care nu ma va parasi, ca cel care lupta, chiar singur, pentru Dumnezeu si neamul sau, nu va fi învins niciodata.

***

În opinia publica a Iasiului, aceste lupte, în special cele de la Regie si Ateliere si acum în urma cea de la Universitate au avut un puternic rasunet. Adversarii au început sa-si dea seama ca bolsevismul nu poate înainta fara obstacole serioase, chiar atunci când de partea lui sunt aproape toti profesorii universitatii, toata presa, toata jidanimea, marea majoritate a muncitorilor, iar de cealalta parte numai un minim grup de tineri care nu opun altceva acestor valuri uriase decât uriasa lor credinta în viitorul tarii. Tinerii acestia prezentau rezistenta unor vointe înfipte în pamânt ca niste stânci peste care lumea usor putea vedea, nu numai ca nu se poate pasi fara pericol, dar ca nu se poate pasi niciodata.

Adversarilor le era teama, nu de noi, ci de hotarârea noastra.

Lumea cealalta, Iasiul crestin si românesc, ne încuraja si ne urmarea cu simpatie.

ANUL UNIVERSITAR 1920-1921

Început în conditiunile aratate mai sus, anul acesta a fost un sir neîntrerupt de lupte si ciocniri. Noi, studentii luptatori, nea-m organizat în jurul cercului studentesc „Stefan Voda” al carui presedinte eram. De aici ne-am atacat adversarii, biruindu-i rând pe rând.

Dispretuitori fata de cultura româneasca, acestia ne priveau de sus universitatea si tot ce aveam noi în tara aceasta, cu pretentii de savanti si îndrumatori, ca niste oameni sositi dintr-o mare tara pe un pacatos si înapoiat pamânt românesc.

Or fi avut ei dreptate în unele privinte, dar în curând aveau sa se izbeasca în mica noastra tara de un mare bun simt românesc secular, pe care acolo, în marea lor împaratie de peste Nistru, s-a dovedit a nu-l fi avut de loc.

La universitate întrunirile devenisera imposibile. Nici o hotarâre nu se mai putea lua. Marea majoritate a studentilor era formata din comunisti si simpatizanti de-ai lor. Dar nu putea face nici un pas înainte deoarece grupul nostru, care nu trecea de 40, era totdeauna prezent. El ataca si nu mai permite vânturarea ideilor si practicilor comuniste.

Greva generala încercata în Universitatea ieseana, cu ocazia arestarii studentului comunist Spiegler, esueaza dupa o zi, deoarece grupul nostru ocupa cantina si interzice intrarea la masa a grevistilor, bazându-se pe principiul: „Cine nu munceste, nu manânca”. Toate interventiile rectorului si ale profesorilor de a ne convinge ca acesti studenti sa fie lasati la masa, ramân zadarnice.

***

Peste putin timp, grupul nostru va câstiga o alta victorie: schimbarea uniformei.

Studentii comunisti purtau sepci rusesti. Nu pentru ca nu aveau altceva, ci ostentativ, ca sa afirme bolsevismul. Cu ocazia unei încaierari la universitate, aceste sepci au fost luate si arse în Piata Unirii. Apoi, în fiecare zi, la universitate, pe strazi, prin localuri, începe vânatoarea. Toate sepcile sunt arse. Dupa o saptamâna au disparut complet si pentru totdeauna.

***

Grupul nostru trece mai departe. Se ia la lupta cu presa iudeo-comunista. El însa n-are presa ca sa se lupte pe calea scrisului. În urma unor articole necuviincioase la adresa Regelui, Armatei si Bisericii, grupul nostru scos din rabdari patrunde la redactiile si tipografiile ziarului „Lumea”, condus de jidanul Hefter, si „Opinia” si sfarma tiparnitele care împrastiau otrava si insulta.

Provocam dezordini, fara îndoiala, dar acele dezordini vor opri marea dezordine, ireparabila dezordine pe care o pregateau în tara aceasta simbriasii revolutiei comuniste.

***

Toate acestea însa ma vor fixa în obiectivul razbunarilor.

Presa jidaneasca ne ataca. Eu voi riposta violent.

Întâlnind pe strada redactorii „Opiniei”, în urma unui schimb de cuvinte, dupa ce le cer socoteala pentru ofensele aduse, ne încaieram. Adversarii mei sunt batuti bine.

A doua zi însa toate ziarele din Iasi fac front contra mea: „Opinia”, „Lumea”, „Miscarea”.

ELIMINAT PENTRU TOTDEAUNA DIN UNIVERSITATEA IESEANA

Lucrurile nu se opresc aici. Imediat intervine senatul universitar, se întruneste si, fara a ma audia, ma elimina pentru totdeauna din Universitatea ieseana.

În sfârsit Universitatea si Iasiul vor scapa de tulburatorul ordinii publice, care timp de doi ani a stricat pacea iudeo-comunistilor si s-a opus la toate încercarile acestora de a dezlantui revolutia pentru detronarea regelui, arderea bisericilor, împuscarea ofiterilor si masacrarea a sute de mii de români.

Oamenii ordinii si legalitatii sunt, pentru senatul universitar, comunistii. Eu, sunt tulburatorul acestei ordini.

CONSILIUL FACULTATII DE DREPT

Dar planul lor se sfarma. Pentru ca intervine un fapt într-adevar unic, în manifestarile obisnuite ale vietii noastre universitare. Consiliul Facultatii de Drept se sesizeaza de eliminarea pronuntata de senat si, având în frunte pe profesorii Cuza, decan, Matei Cantacuzino si Dimitrie Alexandrescu se opune acestei eliminari.

Încercarile consiliului de a tempera furia senatului universitar dau gres. Senatul nu renunta la pedeapsa data.

Atunci Facultatea de Drept îsi retrage reprezentantul din senat, nu se supune hotarârii acesteia si se declara independenta.

Pe mine facultatea ma anunta ca ma pot prezenta la cursuri, deoarece consiliul profesoral refuza sa recunoasca hotarârea senatului universitar.

A ramas astfel pe mai departe, student al Universitatii din Iasi.

În urma acestui fapt, timp de trei ani, consiliul Facultatii de Drept nu si-a mai trimis reprezentant în senat. Conflictul a durat ani de zile, chiar dupa plecare mea din universitate.

Mai târziu, când mi-am luat licenta, rectoratul a refuzat sa-mi elibereze diploma. Nu mi-a eliberat-o nici pâna în ziua de azi. Pentru înscrierea în barou si pentru continuarea cursurilor în strainatate m-am servit numai de certificatul eliberat de facultate.

ANUL UNIVERSITAR 1921-1922

Noul an universitar s-a deschis în conditii normale. Cu serviciu religios. Din nou universitatea si Iasiul sunt în sarbatoare.

În Bucuresti, acest mare eveniment trece aproape neobservat.

Acolo, multimea studentilor, masa studenteasca se pierde în multimea sutelor de mii de oameni, a zgomotului, a luminilor, a intereselor care se ciocnesc brutal. La Iasi, când pleaca studentii, e melancolie generala, ca la plecare cocorilor si a pasarilor, toamna; când vin studentii, vine tineretea, vine viata. E zi de sarbatoare. La Bucuresti studentul se simte singur în mijlocul unei lumi imense care nu-l vede, nu-l apreciaza, nu-l mustra, nu se intereseaza de el, nu-l iubeste.

Educatia studentului la Iasi este incomparabila, pentru ca el se dezvolta ca si un copil sub iubirea mamei sale, la adapostul dragostei românilor. Aici neamul îsi creste studentii. Eu însumi datorez acestui Iasi o parte însemnata de recunostinta pentru tot ce am putut sa fac. Am simtit totdeauna grija pe care mi-a purtat-o acest suflet al Iasiului, am simtit raza iubirii lui, i-am simtit mustrarea, încurajarea, îndemnul, chemarea la lupta.

Pe noi, studentii de la Iasi, ne urmaresc acestea si acum si ne vor urmari pâna la sfârsitul vietii, ca amintirea îndemnurilor si dragostei mereu prezenta a mamei.

Din toate generatiile studentesti care s-au perindat prin Iasi, pe câti nu i-a urmarit toata viata îndemnul, chemarea la lupta a Iasiului! Pe câti nu i-a urmarit, pâna în mormânt, pe câti nu-i urmareste si astazi, mustrarea lui!…

***

De la începutul anului se observa ca iudeo-comunismul dadea înapoi dezorientat si cu moralul aproape pierdut. Nici o încercare de rezistenta.

Noul val de studenti, acum înscrisi, auzisera cu totii de luptele noastre si de mult asteptau sa vina alaturi de noi. Ajunsi aici, au intrat în rânduri.

PRESEDINTE LA SOCIETATEA STUDENTILOR ÎN DREPT

În toamna aceea am fost ales presedinte as Societatii Studentilor în Drept. Senatul universitar n-a voit sa ma valideze sub pretext ca sunt eliminat din universitate. M-am validat singur.

Societatea Studentilor în Drept, ca si toate celelalte societati pe facultati, avea ca scop activitatea stiintifica de completare si aprofundare a studiilor în domeniul respectiv.

Asa bunaoara, sub presedintia lui Nelu Ionescu, cu doi ani înainte de mine, Societatea Studentilor în Drept tinea sedinte aproape saptamânal. Un student citea o carte de drept sau în legatura cu dreptul, o rezuma în sedinta, o critica si apoi urmau discutii contradictorii.

Eu am pastrat norma generala, dar am venit cu ceva nou. Toate aceste lucrari si referate nu se puteau face decât având ca obiect problema jidaneasca în lumina stiintei.

Se citeau lucrari asupra acestei probleme în România si în strainatate, asupra puterii iudaice internationale, asupra istoricului acestei probleme la noi si aiurea. Studiam mijloacele de lupta întrebuintate în contra noastra, spiritul si mentalitatea iudaica si preconizam mijloace de lupta si de aparare.

Urmau, dupa fiecare expunere, discutii, completari si la urma formularea adevarului stabilit pentru ca fiecare sa poata pleca lamurit. Apoi, în continuare, cautam în aceleasi sedinte, sa realizam:

1. identificarea la fiecare pas a acestui spirit si mentalitati iudaice infiltrate pe nesimtite în felul de a cugeta si a simti al unei însemnate parti dintre români;

2. dezintoxicarea noastra, eliminarea iudaismului introdus în cugetarea noastra, prin carti de scoala, de literatura, prin profesori, prin conferinte, prin teatru, prin cinematografie;

3. întelegerea si demascarea planurilor jidanesti mascate sub atâtea forme. Caci avem partide politice, conduse de români, prin care vorbeste iudaismul; ziare românesti, scrise de români, prin care vorbeste jidanul cu interesele lui; conferentiari români, autori români, gândind, scriind si vorbind jidaneste în limba româna.

Am început sa ne dam seama, studiind toate acestea, ca pentru prima data în istorie, poporul român a venit în contact cu un neam care întrebuinteaza ca arme de lupta si distrugere, ca arma nationala, viclenia si perfidia.

Românul n-a cunoscut decât lupta dreapta. În fata noilor mijloace jidanesti, el s-a gasit dezarmat. Ne-am dat seama ca totul se reduce la cunoasterea inamicilor si ca în momentul în care noi, românii, îi vom cunoaste, îi vom învinge.

***

Sedintele noastre au urmat regulat timp de un an de zile.

Ele atrageau studenti de la toate facultatile în numar din ce în ce mai mare, încât centrul studentesc îsi pierduse aproape fiinta. Întreaga studentime gravita în jurul activitatii Societatii Studentilor în Drept.

Amfiteatrul devenise neîncapator pentru multimea de studenti care venise sa ia parte la aceste sedinte.

În numar din ce în ce mai mare participau studentii basarabeni. O jumatate de an de activitate ne aduce un adevarat miracol: trei sferturi dintre studentii basarabeni crestini se trezesc, se simt chemati la o viata noua, se lumineaza la fata.

În scurt timp, ei vor deveni cei mai credinciosi soldati ai luptei noastre, ajungând prin credinta, devotament, curatenie sufleteasca si spirit de jertfa în fruntea miscarii care începuse a se înfiripa. Momentul acesta de înfratire între noi, în aceeasi lumina si de legamânt de lupta pentru tara crestina în contra hoardelor iudaice înselatoare, nu-l vom uita niciodata. Cei ce ne razboisem pâna ieri, acum ne îmbratisam.

***

Îndreptarele de orientare la aceste sedinte erau scrierile geniilor noastre nationale, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Vasile Conta, Mihail Eminescu, Vasile Alecsandri etc., si mai cu seama, scrierile si prelegerile profesorului Cuza, scrierile profesorului Paulescu, lectiile de educatie nationala ale profesorului Gavanescul.

Toate scrierile profesorului Cuza erau, nu o data citite, ci de trei-patru ori citite si studiate. În special cursurile sale de economie-politica ce tratau, de la înaltimea catedrei, în chip stralucit, chestiunea jidaneasca, chemând pe români la întelegerea celei mai grave probleme prezente a lor, ne-au fost calauza în fiecare moment în sfortarile pentru cunoasterea ei. Cel mai mare noroc al nostru si deci al românilor a fost profesorul Cuza, unul dintre cei mai straluciti cunoscatori ai problemei jidanesti din lume, caruia îi datoram puterea noastra de a ne orienta fata de toate manoperele jidanesti.

Cursurile lui, de o mare înaltime academica, erau urmarite de toti studentii cu o nemaiîntâlnita atentie. Amfiteatrul Facultatii de Drept era totdeauna neîncapator. Înca multa vreme de acum încolo, Universitatea ieseana nu va mai avea un profesor ale carui predici de nationalism sa trezeasca un interes asemanator.

***

În acest timp, viata multora dintre noi începe sa-si gaseasca un rost unic pe deasupra tuturor intereselor: acela de a lupta pentru neamul nostru primejduit în existenta sa.

VIZITA LA UNIVERSITATEA DIN CERNAUTI

La celelalte universitati, liniste. La Cernauti, înca din primavara anului 1921, au început miscari pe tema românizarii teatrului. O lupta apriga de câteva zile s-a sfârsit cu victoria studentilor. Acum, în primavara anului 1922, am organizat cu Societatea Studentilor în Drept o vizita a iesenilor la Cernauti. Am fost bine primiti de profesori si studenti. Cei peste 100 de vizitatori, în timpul celor trei zile cât am stat acolo, n-am facut alta, decât sa împartasim si colegilor cernauteni credinta cea noua care se înfiripase în sufletul nostru.

N-a fost greu. Pentru ca Cernautii, ca si Iasiul si mai mult înca gemea, cu strazile lui întregi, cu comertul lui, cu bisericile lui paraginite, cu pamântul si cu românii lui, sub cotropirea jidaneasca. În scurt, s-a faurit între noi o strânsa legatura sufleteasca, bazata pe dorul si visul comun de a ne vedea odata neamul trezit la constiinta demnitatii, puterii si drepturilor lui de stapân pe soarta si pe tara sa. Aceasta legatura s-a întarit apoi prin vizita pe care ne-au întors-o cernautenii o luna mai târziu. Acum l-am cunoscut pe Tudose Popescu, acea figura frumoasa de tânar luptator, cu chip de pandur, care a fost mai târziu unul dintre conducatorii miscarii studentesti si care astazi doarme într-un cimitir sarac, sub o biata cruce uitata.

REVISTA „APARAREA NATIONALA”

La 1 Aprilie 1922 apare revista bilunara „Apararea Nationala”, sub conducerea profesorilor Cuza si N. C. Paulescu. Oricine îsi poate da seama ce a însemnat pentru noi, în mijlocul gândurilor si framântarilor noastre, aparitia acestei reviste.

În ea gaseam tot ce ne trebuia pentru o perfecta lamurire si înarmare a noastra. Articolele profesorilor Cuza si Paulescu erau citite cu religiozitate de tot tineretul si aveau pretutindeni în rândurile studentilor, si la Bucuresti si la Cluj, un mare rasunet.

La 1 si 15 ale lunii, pentru noi era un triumf. Numerele revistei erau adevarate transporturi de munitii prin care noi învingeam argumentarile presei jidanesti.

Cred nimerit sa dau aici câteva articole ale profesorilor Cuza si Paulescu aparute în acea vreme.

Spiritul divin al adevarului va apar în veci omenirea

În rezumat, Talmudul – legislatia politico-religioasa a ovreilor – în loc sa combata, ca Evangheliile, patimile de proprietate si de dominatie, el împinge din contra aceste vicii la o culme nemaipomenita, pentru ca sa realizeze visul lui Iuda de a fi, în acelasi timp, si proprietarul întregului pamânt si stapânul întregii omeniri.

Dar, – pe când apostolii crestini predicara idealul lor în fata cerului, – Talmudul se ascunde: iata cele doua apendice ale sale, Cahalul si Francmasoneria, sunt înca si mai vizibile ca dânsul.

Tus-trei întrebuinteaza, pentru a ramâne în întuneric, un mijloc scârbos si blestemat, adica minciuna.

Minciuna este deci baza sistemului jidovesc, caruia i se poate zice: „vorbesti, deci minti.

Dar minciuna are un dusman pe care-l uraste de moarte, anume adevarul.

Or, adevarul este trasatura distinctiva a Crestinismului. Hristos a zis: „Eu sunt adevarul” si de aceea doctrina lui este în execratie înaintea lui Israel.

Minciuna, din contra, caracterizeaza ceea ce se numeste „Spiritul raului” sau Diavolului. Astfel Iisus, adresându-se ovreilor, le zise:

„Voi din tatal vostru Diavolul sunteti si poftele tatalui vostru voiti sa faceti. Acela ucigator de oameni a fost dintru început si întru adevar n-a statut, caci nu este adevar întru dânsul”.

Când graieste minciuna, dintre ale sale graieste, caci mincinos este si tatal ei.

Parasind lumea, Hristos a trimis ucenicilor sai o arma invincibila, adica Duhul Sau. Spiritul divin al Adevarului, care va apara în veci omenirea, în contra spiritului diavolesc al minciunii.

Înaintea acestui Spirit al Adevarului ma închin, strigând din adâncul sufletului: CRED ÎN DUHUL SFÂNT!

(Prof. Dr. N. C. Paulescu, din Fiziologia Filozofica. Talmudul, Cahalul, Franc-Masoneria, vol.II, Buc. 1913, pag. 300-301)

Stiinta antisemitismului

Înca o împerechere de vorbe, oribila: stiinta antisemitismului. Cum poate fi antisemitismul, stiinta? Se vor întreba indignati savantii cu „rocele”, savantii cu „focele”, savantii cu „ixele”, savantii cu „sufixele”, savantii cu fixele lor pretinse „idei” de cultura?

Antisemitismul? Pentru savantii acestia e doar numai o salbaticie: manifestatie oarba de instincte brutale, ramasite ale unor timpuri preistorice. O rusine în mijlocul civilizatiei noastre, pe care o condamna deopotriva stiinta si constiinta luminata a omului liber de prejudecati si patimi.

Aceasta este „atmosfera” pe care au creat-o, mai cu deosebire jidanii – si pe care o întretin jidanitii – în jurul antisemitismului, prostind pe naivi sau exploatând naivitatea celor prosti, cu pretentii: de a fi si ei „la înaltimea civilizatiei moderne”. Si cine nu voieste sa fie?

De pilda, e un caz interesant al unui jidanit, de origine el însusi jumatate jidan, vorbind cu câtiva ani mai înainte, cu aere de strasnic savant despre antisemitismul nostru, care era si pe vremea aceea ceea ce este acum, neschimbat.

Si iata ce ne spune acest autor, nomen-odiosum – tradator atunci al gândirii nationale, precum a fost mai pe urma, tradator al actiunii nationale, în timpul razboiului – în revista „Viata Româneasca”, anul II, nr.11, din Noiembrie 1907 (pag. 186, 204-207).

Vreau sa vorbesc despre chestiunea evreiasca… cu desavârsire denaturata de iudofagia vulgara si feroce a antisemitilor nostri, care astfel… ne compromit în fata lumii civilizate…

Cu armele ruginite, scoase din arsenalul prigonirilor medievale cu propaganda de ura, cu patimasa atâtare la excese, cu rascolirea în masele populare a instinctelor bestiale… se poate numai compromite o cauza dreapta, – care nu este numai cauza antisemitismului…

A da, însa acestui conflict… un aer fals de prigonire a unei rase, de prigonire religioasa, de antisemitism într-un cuvânt, poate servi numai cauza adversarilor, bucurosi sa exploateze divagarile câtorva maniaci… scandalagii antisemiti, provoaca punerea la ordinea zilei a întregii chestiuni prematur…

Nici un popor, cu atât mai putin al nostru, nu se poate îngradi pâna la infinit, fara pedeapsa, împotriva ideilor moderne si nici împotriva actiunii politice din afara…(Puncte. Punctele de la urma sunt ale autorului). Asadar nu suspensive, ci amenintatoare, parând a cuprinde o strasnica prevedere politica, n.r.)

A pune, deci, chestiunea noastra pe terenul antisemitismului, pe al urii de rasa, înseamna a ne duc e la o înfrângere rusinoasa si fatala pentru noi… Porniri asiatice… demagogie violenta, agitatiune nesanatoasa… încercare de a specula asupra patimilor întunecate… (Puncte. Punctele de la urma sunt iar ale autorului, cuprinzând aceeasi amenintare: pentru asemenea oribile crime, ale antisemitismului nostru, n.r.)

Am reprodus aceasta conceptie tipica a tuturor jidanitilor. Si se vede la ce se reduce: clisee (lumea civilizata, ideile moderne), dar mai cu deosebire injurii (iudofagia vulgara si feroce, arme ruginite, instincte bestiale, divagarile câtorva maniaci, scandalagii antisemiti, porniri asiatice, patimi întunecate).

Asemenea „aprecieri”, le gasim nu numai la jidanitii vulgari, ci uneori chiar la unii reprezentanti de altfel distinsi ai culturii, în alte domenii. Astfel, de pilda, eminentul jurisconsult, profesor universitar, orator, om politic, fost ministru al instructiei publice, d. C. Arion, mi-a servit din cauza antisemitismului meu, în plina adunare a deputatilor, apostrofa – putem zice celebra, venind de la un barbat ca acesta – numindu-ma: omul cavernelor.

Cât pentru jidani – explicatia pe care o dau ei antisemitismului este înca si mai caracteristica. Pe lânga obisnuitul cliseu, cu salbaticie si ura – fireste, fara motiv, caci nu le convine sa discute motivele – antisemitismul este dupa dânsii: o nebunie, o degenerare intelectuala, o boala a spiritului. În modul acesta considera unul dintre „intelectualii” moderni cei mai distinsi ai jidanilor, Dr. K. Lippe, de ilustra origine, ca stranepot al vestitului comentator al Talmudului, Rasi, din veacul de mijloc – cel cu „tob sebegoim harog”, pe cel mai bun dintre goimi, omoara-l.

Med. Dr. K. Lippe, pripasit la noi din Galitia si stabilit la Iasi – unde a fost închis, omorând prin avort o crestina – a publicat chiar o scriere speciala cu titlul: „Simptome ale boalei mintale antisemite” („Simptome der Antisemitischen Geistes Krankheit”, Iassy 1887).

Si ca o dovada ca argumentele de care se servesc jidanii paraziti, împotriva antisemitismului, sunt de o extrema saracie – ca si ale jidanitilor si pururea aceleasi – iata ce spune, chiar acum în urma, Curierul Israelit, oficialul organ el Uniunii Evreilor pamânteni, în articolul de fond al numarului sau de Vineri, 15 Septembrie 1922, sub titlul injurios pentru noi, care scriem la APARAREA NATIONALA, numindu-ne o banda de misei:

„Este la antisemiti o stare de degenerare intelectuala ajunsa la perversitatea simturilor, un fel de sadism mental, de care cei loviti sunt împinsi la minciuna si calomnie”.

Cum vedeti, este o explicatie foarte simpla dar si extrem de naiva: tot ce se spune contra jidanilor este minciuna si calomnie, datorita unor degenerari intelectuale specifice.

Definitia antisemitismului – de catre jidaniti si jidani – se rezuma, dar, în aceste doua cuvinte: salbaticie si nebunie: se întelege: ale antisemitilor. Cât pentru jidani – ca fenomen social – ei nici nu intra în explicatia aceasta. Ca si cum nu ar fi.

„Salbaticia” si „nebunia” au facut ca toate popoarele, în toate timpurile, egiptenii, persii, grecii, romanii, arabii precum si natiile moderne pâna în ultimul timp, sa considere pe jidani ca un pericol national si sa ia masuri împotriva lor.

„Salbaticia” si „nebunia” au întunecat întelegerea celor mai straluciti reprezentanti ai culturii tuturor natiilor, ca Cicero, Seneca, Tacit, Mohamed, Martin Luther, Giordano Bruno, Friederich cel Mare, Voltaire, Napoleon I, Goethe, Herder, Immanuel Kant, Fichte, Schopenhauer, Cherles Fournier, Ludwig Feuerbach, Richard Wagner, Bismarck, Rudolf Virchow, Theodor Billroth, Eugen Dühring, si altii nenumarati, în toate domeniile, ca sa se pronunte contra jidanilor.

„Salbaticia” si „nebunia”, în sfârsit, explica antisemitismul celor mai alesi reprezentanti ai culturii noastre, ca Simeon Barnut, B. P. Hasdeu, Vasile Alecsandri, Vasile Conta, Mihail Eminescu.

Salbatici si nebuni: toti acestia. Civilizati si cuminti: jidanitii. Iar jidanii: inexistenti.

Asemenea aberatii se sfarma de la sine. Cu toate acestea, pentru a confuziona spiritul maselor, ele se produc necontenit. De aceea tocmai si pentru ca asemenea „teorie” – vrednica de capul jidanilor si de imbecilitatea si venalitatea jidanitilor – nu este capabila sa înteleaga antisemitismul, ca fenomen social, noi îi vom spune „teoria antisemita”.

Dupa aceasta teorie, a noastra, în alcatuirea antisemitismului trebuie sa deosebim trei momente: instinctul, constiinta, stiinta.

Instinctul a facut ca întotdeauna multimea, care se preocupa în primul rând de interesele sale materiale imediate, sa se împotriveasca parazitismului jidanilor, prin miscari populare, adeseori sângeroase, si generale, precum a fost între altele multe, pretutindeni, teribila miscare a cazacilor, din Ucraina, condusa de Bogdan Hmelnischy si în care au pierit peste 250.000 de jidani în 1649.

Constiinta pericolului jidovesc se trezeste treptat, mai întâi în clasele culte, si apoi se întinde la tot mai multi, care se unesc cu multimea, sprijinind revendicarile ei, ele însele devenind constiente.

Stiinta începe cu cercetari partiale, pâna când ajunge – abia în zilele noastre – la determinarea obiectului ei, cercetând iudaismul ca fenomen social, despartit de mediul în care cauta sa se confunde si constatând ca el este o problema umana, si cea mai mare, a carei solutie trebuie gasita.

Cercetarile partiale, prin rezultatele la care ajung, am putut zice ca formeaza antisemitismul stiintei. Aceasta este baza, care nu se confunda însa, cu stiinta antisemitismului. Ceea ce le deosebeste este obiectul lor diferit. Si iata definitia – prin determinarea obiectului – a acestei stiinte, care se vede ca este o adevarata stiinta cu domeniul ei propriu: „Stiinta antisemitismului are ca obiect iudaismul ca problema sociala, fiind astfel, în mod necesar, sinteza tuturor stiintelor care pot contribui la solutia ei”.

Care sunt aceste stiinte, care prin cercetarile lor partiale contribuie la cunoasterea iudaismului, am vazut. Si iata în ce fel stiinta antisemitismului se foloseste de rezultatele lor, pentru a îndruma solutia ei.

Istoria: constata ca de la început jidanii sunt un popor ratacitor printre celelalte popoare, nomad, fara patrie. Stiinta antisemitismului stabileste ca acest nomadism este contrar existentei popoarelor sedentare agricole si nu poate fi tolerat.

Antropologia: constata ca jidanii sunt un amestec de rase diferite între dânsele, neînrudite, ca semitii, arianii. negrii, mongolii. Stiinta antisemitismului explica sterilitatea natiei jidanesti în domeniul culturii, ca un efect al acestei corciri si arata ca aceasta corcitura nu poate servi cu nimic cultura celorlalte natii, pe care numai o falsifica, denaturând caracterele ei.

Teologia: constata ca religia jidaneasca este o religie particularista, bazata pe legamântul special încheiat de Dumnezeul lor, Iahve, cu jidanii, considerati ca popor ales, ca popor sfânt (am codes), despartit de celelalte popoare.

Stiinta antisemitismului deduce cu rigurozitate ca o asemenea conceptie exclude posibilitatea oricarei conlucrari pasnice si a oricarei asimilari cu jidanii.

Politica: constata ca pretutindeni, în mijlocul celorlalte natii, jidanii au organizatia lor sociala deosebita, constituind stat în stat. Stiinta antisemitismului conchide ca jidanii sunt un element anarhic, periculos existentei tuturor statelor.

Economia politica: constata ca jidanii au trait în toate timpurile, chiar în Palestina, ca popor suprapus celorlalte natii, exploatând munca lor, fara ca ei sa fie direct producatori. Stiinta antisemitismului zice ca orice natie are dreptul sa-si apere munca sa productiva de exploatarea jidanilor, care nu pot fi tolerati a trai ca paraziti, compromitând existenta popoarelor.

Filosofia: constata ca conceptia iudaismului despre viata este un anacronism contrar propasirii umane. Stiinta antisemitismului impune , ca o datorie catre civilizatie, ca aceasta monstruozitate culturala sa fie înlaturata prin silintele unite ale tuturor natiilor.

Pe constatarile obiective ale diferitelor stiinte speciale – deosebite de dânsa, stiinta antisemitismului – îsi bazeaza concluziile ei, care toate duc, cu necesitate, la aceeasi solutie: eliminare jidanilor din mijlocul celorlalte popoare, punând capat existentei lor nefiresti, parazitare, datorate unor conceptii anacronice, contrara civilizatiei si linistii tuturor natiilor si pe care ele nu o mai pot tolera.

Aceasta teorie antisemita difera, cum se vede, de teoria jidaneasca si a jidanitilor, care reduce explicatia antisemitismului la cele doua manifestatii sufletesti, individuale, si care de îndata ce se manifesta în masa, sunt ele însasi o problema sociala: salbaticie si ura. Si o explica numai pe aceasta.

Instinctul antisemitismului: poate fi însotit uneori de salbaticie si ura. Pentru ca instinctul e orb – cum se zice – desi e asa de sigur în apararea vietii.

Constiinta antisemitismului se adauga, însa, instinctului, întarind pornirile lui, oricât ar fi de „salbatice”. Caci pentru a fi „civilizat”, trebuie mai întâi sa existi.

Stiinta antisemitismului: vine, în sfârsit, si explica fenomenul, luminând tot mai multe constiinta multimii si dând satisfactie deplina instinctului ei, cu izbucnirile lui violente, pe care le legitimeaza, dezvaluind cauza lor, în parazitismul jidanilor. Astfel, ea ne da formula solutiei stiintifice, a problemei iudaismului – pe care nu ne mai ramâne decât s-o punem în functie, pentru a o realiza.

Antisemitismul modern întruneste dar toate energiile: energia instinctului, energia constiintei, energia stiintei, a adevarului deplin dovedit, formând o formidabila putere sociala, capabila desigur sa rezolve cea mai mare problema a civilizatiei timpului nostru care este problema jidaneasca. Si cu ce se apara jidanii si jidanitii împotriva acestei puteri uriase, cautând sa prelungeasca existenta condamnata a parazitismului lor? Am vazut: clisee, injurii si mofturi.

Iudeofagia vulgara si feroce a antisemitilor nostri… ne compromit în fata lumii civilizate… arme ruginite scoase din arsenalul prigonirilor medievale… Rascolirea în masele populare a instinctelor bestiale… porniri asiatice… Nebunie… Sadism mental…

Acestea sunt toate argumentele – caci altele nu au – pe care le opun antisemitismului nostru, crezând a-l înlatura cu prostii.

Pe când în sânul tuturor natiilor, revoltate împotriva parazitismului Iudei nomade, clocotesc energiile razbunatoare…

1. C. Cuza, Apararea Nationala, nr.16, 15 Nov. 1922, an I)

ÎNFIINTAREA ASOCIATIEI STUDENTILOR CRESTINI

La 20 Mai 1922, într-o adunare restrânsa am declarat desfiintat Centrul Studentesc Iasi, care se afla înca în mâinile unei ramasite de adversari sustinuti de rectorat si am înfiintat „Asociatia Studentilor Crestini”, care traieste si astazi. Pornisem un grup restrâns, înfiintasem un cerc studentesc, trecusem la Societatea Studentilor în Drept, iar spre sfârsit, se nastea din truda noastra adevaratul Centru Studentesc sub denumirea de ASOCIATIA STUDENTILOR CRESTINI, catre care bateau acum toate inimile studentimii iesene. Alta însa, decât cea de la 1919.

***

De acum ma apropiam, cu putina melancolie în suflet, dupa trei ani de lupte si de scumpe legaturi calite în focul atâtor încercari, de ziua despartirii mele de universitate, de viata de student, de camarazii mei de lupta. Mai aveam o luna pâna la examenul de licenta si nu ma puteam de prinde cu ideea ca va trebui sa plec, ca noi, seria de la 1919, asa strâns închegati sufleteste, vom pleca si ne vom raspândi fiecare, cine stie în ce colt de tara.

De aceea, dupa ce am aranjat succesori în locul meu la Drept pe Sava Margineanu, iar la Asociatia Studentilor Crestini pe Ilie Gârneata, am facut un juramânt cu 26 de camarazi, care ne simteam mai legati, în scopul de a lupta pe oriunde vom fi pentru crezul ce ne-a legat pe bancile universitatii. Legamântul acesta l-am iscalit cu totii, l-am pus într-o sticla si l-am îngropat în pamânt.

Dupa ce mi-am trecut examenele de licenta, am facut un alt legamânt cu un al doilea grup mai nou în lupta, în numar de 46.

Acestia au fost invitatii mei la Husi, unde timp de patru zile am tinut sedinte, lamurindu-ne în cele mai mici amanunte asupra activitatii noastre viitoare. Aici, tatal meu a vorbit camarazilor în mai multe rânduri, îndemnându-i la lupta.

Dupa aceasta ne-am despartit purtând fiecare în suflet dorul unor zile mai bune si mai drepte pentru neamul nostru.

ANGAJAMENT DE ONOARE

Subsemnatii studenti ai Universitatii din Iasi, vazând situatia grea în care se gaseste poporul român, amenintat în existenta sa de catre un neam strain, care ne-a acaparat mosia si tinde sa puna mâna pe conducerea tarii; pentru ca urmasii nostri sa nu pribegeasca prin tari straine, alungati de saracie si mizerie din tara lor si pentru ca neamul nostru sa nu sângereze sub tirania unui neam strain, ne ridicam hotarâti împrejurul unui nou si sfânt ideal, acela al apararii patriei noastre în contra cotropirii jidovesti.

În jurul acestui ideal am format Asociatia Studentilor Români Crestini de la Universitatea din Iasi.

Cu acest ideal plecam în suflet cei care parasim astazi bancile scolii.

A lupta, pe oriunde vom fi, pentru dreptatea noastra, pentru viata amenintata a neamului, socotim a fi cea dintâi a noastra datorie de onoare.

De aceea, întruniti astazi Sâmbata 27 Mai 1922, ne luam un angajament comun ca, împrastiindu-ne în toate colturile tarii, sa ducem cu noi pretutindeni din focul care ne-a însufletit în vremurile tineretii si sa aprindem în sufletele necajite faclia adevarului, a dreptului de viata libera a neamului nostru pe aceste meleaguri.

Vom pastra cea mai strânsa legatura cu asociati pe care azi o parasim si în care ramânem ca membrii sprijinitori, ea fiind punctul central care ne va uni mereu în lupta noastra. Ne vom întâlni peste 8 ani, adica în anul 1930, 1/14 Mai la Universitatea din Iasi. Comitetul asociatiei va avea grija sa anunte pe toti membrii cu doua luni înainte de aceasta zi si sa pregateasca primirea lor.

Lasam cuvântul nostru tuturor generatiilor de studenti care vor trece prin aceasta asociatie si care vor întelege sa-si închine munca lor pe altarul patriei sa se întruneasca în acelasi an si în aceeasi zi cu noi la Universitatea din Iasi.

27 Mai 1922

Corneliu Zelea Codreanu – Husi

N. Nadejde, str. Universitatii 21 – Iasi

Grig. Ghica, str. Carol 23 – Iasi

I..Sârbu, Oficiul Attachi, com. Rudi, jud. Soroca

Grigoriev Eusevie, Oficiul Ivanovca-Rusa, jud. Cetatea Alba, com. Caragiani

Ilie Gârneata, str. Muzelor 40 – Iasi

Alexandru P. Hagiu, Chetresti – Vaslui

Ioan Blanaru, str. Tabacari 35 – Husi

Constantin C. Zotta, Maior Teleman 13 – Husi

A..Ibraileanu, str. Ghica Voda 3 – Galati

M. Berthet, com. Purcari, jud. Cetatea Alba

Iacob I. Filipescu, Tg, Falciu, jud. Falciu

Leonid Bondac, Soroca – str. I. Heliade Radulescu 5

C. Madarjac, str. Apostol 71 – Galati

I.. Miclescu, Portului 165 – Galati

Ionel I. Teodorescu, Muzelor – Galati

Lascu Nicolae, Chisinau – str. Sinadino 22

Bobov Mihail, Chisinau, str. Podolskaia 85

Mihail V. Sârbul, com, Mascauti, jud, Orhei

Nicolae B. Ionescu – R. Sarat, str. Costantin Brâncoveanu 59

Pavel Epure – Cetatea Alba, Catedrala

Gh. Boca, Balaceanca, jud. Suceava – Bucovina

Vasile Nicolau, str. Lascar Catargiu 61 – Husi

Andronic Zaharia, Partestii de Sus p.u. Cacica – Bucovina

Vasile N. Popa, com. Paunesti, Putna

Vasile Corniciuc, Putrauti, Suceava – Bucovina

Nicolae N. Aurite, Tereblecea, Sirete – Bucovina

Gr. Mihuta, Scheia, Suceava – Bucovina

Ciobanu Stefan – Suceava,str. Sturza 9, Bucovina

Eugen Cârdeiu, com. Bîlca, jud. Radauti, Bucovina

Eug. N. Manoilescu, Epureni, Falciu

Vladimir Frimu, com, Calmatui, jud. Cahul

Gh. Zarojeanu – Iasi, str. Muzelor 40

Prelipceanu Tit. Vasile, Horodnicul de Jos, jud. Radauti

Prelipceanu Gr. Vasile, Horodnicul de Jos, jud. Radauti

Constantin Darie, Horodnicul de Sus, jud. Radauti

Pascaru Ioan a Stefan. Tereblecea, jud. Siret

Mihail I. Babor, Balaceana, Suceava – Bucovina

Sava Margineanu, Stroesti, Suceava – Bucovina

Taranu Traian, Stroesti, Suceava – Bucovina

Al. Pistuga, com. Tarnauca, jud, Dorohoi

Dragomir Lazarescu, Tarnauca, jud. Dorohoi

Constantin C. Câmpeanu, Scheia, jud. Suceava – Bucovina

D. Porosnicu, Gurmezoaia, Falciu

N. Gh. Ursu, Malusteni, Covurlui

C. Ghica, str. Carol 23 – Iasi

LA SFÂRSITUL STUDIILOR UNIVERSITARE

Ramas acasa, îmi treceau pe dinaintea ochilor cei trei ani petrecuti în universitate si ma întrebam: cum am putut noi razbi peste atâtea obstacole, cum am putut înfrânge mentalitatea, vointa a mii de oameni, cum am învins senate universitare si cum am muiat cutezanta unei întregi prese vrajmase? Am avut noi bani sa platim mercenari, sa ne scoata foi, sa facem deplasari, sa întretinem acest adevarat razboi? N-am avut nimic.

Când m-am aruncat în cea dintâi lupta, n-am facut-o în urma vreunui îndemn din partea cuiva. Nici în urma vreunei consfatuiri, a vreunei hotarâri prealabile cu executarea careia as fi fost eu însarcinat. Nici macar sub impulsul unei mari si îndelungi framântari interioare sau cugetari adânci, în care sa-mi fi pus aceasta problema.

Nimic din toate acestea. N-as putea sa definesc cum am intrat în lupta. Poate ca un om care, mergând pe strada cu grijile, nevoile si gândurile lui, surprins de focul care mistuieste o casa, îsi arunca haina si sare în ajutorul celor cuprinsi de flacari.

Eu, cu mintea unui tânar de 19-20 de ani, am înteles numai atât din toate cele ce vedeam: ca ne pierdem tara, ca n-o sa mai avem tara; ca prin concursul inconstient al bietilor muncitori români saraciti si exploatati, va veni peste noi stapânitoare si pustiitoare hoarda jidaneasca.

Am pornit din porunca inimii, dintr-un instinct de aparare pe care îl are cel din urma vierme târâtor, nu din instinctul de conservare personala, ci din acela de aparare a neamului din care faceam parte.

De aceea, tot timpul, aveam senzatia ca în spatele nostru sta neamul tot, cu viii, cu alaiul de morti pentru tara, cu tot viitorul lui. Ca neamul lupta si vorbeste prin noi, ca multimea vrajmasa, oricât de mare, în fata acestei entitati istorice, nu-i decât un pumn de farâmituri omenesti pe care le vom împrastia si le vom învinge.

Pentru aceasta au cazut cu totii, în frunte cu necugetatele senate universitare, care crezând ca lupta cu noi, o mâna de tineri nebuni, luptau în realitate cu propriul lor neam.

Exista o lege a firii, care aseaza pe fiecare la locul sau; razvratitii în contra firii, de la Lucifer si pâna azi, toti razvratitii acestia, de multe ori foarte inteligenti, dar totdeauna lipsiti de întelepciune, au cazut strafulgerati.

În cadrul acestei legi a firii, acestei întelepte asezari, oricine poate lupta, are dreptul, are datoria sa lupte pentru mai bine. În afara, în contra, peste aceasta asezare nimeni nu poate activa nepedepsit si neînfrânt.

Globula de sânge trebuie sa ramâna în cadrul si în slujba organismului omenesc.

O razvratire ar fi când nu s-ar ridica în contra organismului, ci mai putin: când ar sta în propria ei slujba, când nu s-ar satisface decât pe ea însasi, când n-ar avea alta menire si alt ideal în afara de ea, când ar deveni propriul ei Dumnezeu.

Individul în cadrul si în slujba neamului sau.

Neamul în cadrul si în slujba lui Dumnezeu si a legilor Dumnezeirii.

Cine va întelege aceste lucruri va învinge, chiar de va fi si singur. Cine nu va întelege, va cadea învins. Sub imperiul acestor gânduri îmi terminam cel de-al treilea an universitar.

***

Din punctul de vedere al organizarii ne statornicisem pe ideea de sef si de disciplina. Democratia era înlaturata, nu din calcule si nici din convingerea nascuta pe cale de teorie.

Antidemocratia noi o traisem din primul moment. Eu am condus mereu. O singura data în trei ani am fost ales: presedinte la Societatea Studentilor în Drept. Tot restul timpului nu ma-u ales pe mine sef luptatorii, ci eu mi i-am ales.

Niciodata n-am avut comitete si n-am pus la vot propuneri. Totdeauna însa, când am simtit nevoia, m-am sfatuit cu toti, dar pe a mea raspundere, am luat singur hotarârea. De aceea, grupul nostru mic era întotdeauna o unitate nezdruncinata. Tabere cu pareri împartite, majoritati si minoritati, ciocnindu-se între ele pe chestiuni de actiune sau de teorie, n-au existat.

Le toti ceilalti era exact contrariu. De aceea au si cazut învinsi.

O mare credinta, ca o flacara care ardea necontenit în inimile noastre, luminându-ne calea, o mare si neuitata iubire între noi, o mare disciplina, o deciziune în timpul luptei si o cumpanita pregatire a plenului de lupta; acestea, binecuvântarea Patriei si a lui Dumnezeu, ne-au asigurat biruintele în cei trei ani.

VARA ANULUI 1922

Vara anului 1922 n-a trecut în liniste. Pe scena teatrelor nationale românesti sau comunale din orasele moldovene încep sa se joace în idis piese jidanesti de catre trupa Kanapof. Tineretul nostru a considerat aceasta ca o primejdie, pentru ca a vazut un început de înstrainare a acestei institutii menite sa faca educatie nationala si morala poporului român. Expropriati în comert, expropriati în industrie, expropriati în bogatiile solului si subsolului românesc, expropriati în presa, ne vom vedea într-o buna zi expropriati si de pe scena teatrelor nationale. Teatrul, alaturi si scoala si de biserica, poate înalta o natie decazuta, la constiinta drepturilor si misiunii ei istorice. El poate pregati si înalta la lupta dezrobitoare o natie. De acum ni se va lua si aceasta reduta. Teatrele noastre ridicate din truda si banul românului vor sluji jidanimii pentru pregatirea si întarirea fortelor ei în lupta contra noastra. Iar, pe de alta parte, de pe aceste scene românesti, ne vor servi ca hrana sufleteasca noua, românilor, tot ce va contribui la demoralizarea, la decaderea si la nimicirea noastra nationala si morala.

Era de datoria altora, a guvernului, a oricarei autoritati, a profesorilor, sa ia atitudine în fata acestui nou atac antiromânesc. Absenta totala. Numai tineretul, riscând lovituri, acoperindu-se de nenumarate insulte si negasind nicaieri nici un sprijin, a reactionat asa cum a putut.

Aceasta lupta a fost continuata în toate orasele: la Husi, Vaslui, Bârlad, Botosani, Pascani etc., de grupul studentilor ieseni ajutati pretutindeni de elevii de liceu. Ei patrundeau în salile pline de jidani, aruncând peste artistii satanei cu tot ce le cadea în mâna si alungându-i astfel de pe scena româneasca.

Poate necivilizat, vor zice unii. Poate, zic si eu. Da întrucât este civilizat ca o natie straina sa ma deposedeze rând pe rând de toate bunurile tarii mele? Întrucât este civilizat ca aceeasi natie sa-mi otraveasca cultura si sa mi-o serveasca apoi pe scena pentru a ma ucide?

Întrucât au fost civilizate mijloacele întrebuintate în Rusia de jidanime? Întrucât e civilizat sa casapesti milioane de oameni fara judecata? Întrucât e civilizat sa dai foc bisericilor sau sa le transformi în cabarete?

Eu, în saracia si dupa slabele mele puteri, ma apar în contra atacului cum pot. Cu presa, daca am. Cu autoritatile, daca mai sunt românesti. Cu cuvântul, daca ma asculta cineva. Cu forta, daca nu mai am cu ce si daca toti tac. E las si nedemn acela care din vânzare sau din lasitate nu-si apara tara. Si nu reactioneaza în nici un fel.

Oricum, era un protest aceasta lupta, era singurul protest în mijlocul unei lase si îngrozitoare taceri. A doua zi se întorceau camarazii, plini de lovituri si de rani, caci nu era putin lucru ca un grup de 15 tineri sa intre într-un teatru cu 3-4000 de jidani. Si mai ales se întorceau plini de ocara si de batjocura din partea românilor nostri.

De multe ori ma întreb: ce ne-a mentinut pe noi, un grup asa de mic, în fata atâtor lovituri, a atâtor ocari venite de pretutindeni în jurul nostru? N-am gasit nici un sprijin nicaieri. În aceasta lupta cu toata lumea, singurul sprijin l-am gasit în noi. În credinta noastra ca suntem pe marea linie a istoriei noastre nationale, alaturi de toti cei care au luptat, suferit si murit, ca martiri, pentru pamântul si neamul nostru.

ÎN GERMANIA

În toamna anului 1922, m-am întors la Iasi. Acolo am împartasit camarazilor un vechi gând al meu, de a ma duce în Germania, pentru a-mi continua studiile de Economie Politica si în acelasi timp a încerca sa realizez cât de putin gândul de a duce ideile si credintele noastre peste hotare. Noi ne dadeam bine seama, din studiile pe care le facusem, ca problema jidoveasca are un caracter international si ca reactiunea nu poate fi decât tot pe plan international; ca o rezolvare totala a acestei probleme nu se poate obtine decât printr-o actiune a tuturor neamurilor crestine trezite la constiinte primejdiei jidanesti.

Nu aveam însa nici bani, nici haine. Camarazii mi-au procurat haine si au împrumutat suma de 8.000 lei de la inginerul Grigore Beian, pe care urmau s-o plateasca lunar, contribuind fiecare dupa puteri. Cu aceasta suma am plecat la Berlin, condus la gara de toti acei de care ma desparteam si care ramâneau sa lupte mai departe acasa.

Ajuns la Berlin, mi-au fost de mare ajutor doi prieteni, studenti si ei, Balan si C. Zotta. M-am înscris la Universitate.

În ziua înscrierii m-am îmbracat în costum national si m-am prezentat la acea frumoasa solemnitate, când rectorul dupa un stravechi obicei, strânge mâna fiecarui nou înscris. Pe salile Universitatii am fost obiectul curiozitatii generale din cauza costumului meu românesc.

***

Pe cititorul acestor rânduri l-ar interesa cu deosebire doua chestiuni din Germania de la 1922. O privire asupra situatiei generale si stadiul miscarilor antisemite.

Ranile lasate de razboiul care se terminase de curând si de înfrângere, sângerau. Mizeria materiala se întindea peste Berlin si peste restul tarii, deopotriva. În ultimul timp fusese ocupata si Valea Ruhrului, un însemnat centru de bogatie. Asistam la prabusirea vertiginoasa si catastrofala a marcii. Lipsa de pâine, lipsa de alimente, lipsa de lucru prin cartierele muncitoresti. Sute de copii acostau lumea pe strada, cerând ajutor. Caderea marcii arunca în aceeasi mizerie si aristocratia germana. Oameni care avusesera bani, în câteva zile nu mai aveau nimic. Cei cu pamânturi si imobile care si le vândusera atrasi de mirajul unui mare pret, numai în câteva saptamâni ramâneau saraci. Capitalurile jidanesti din tara si strainatate faceau afaceri colosale. Cu câteva sute de dolari, detinatorii de valuta forte deveneau proprietari ai unor imobile uriase de câte 50 de apartamente. Samsarii misunau pe toate strazile, dând lovituri formidabile.

Partasi ai acestei mari mizerii erau si câtiva straini, printre care ma numaram si eu: fiindca n-aveam nici un ban. Cei 8.000 de lei ai mei cu care venisem îi terminasem. Atunci a început foamea. Dar în mijlocul unei suferinte generale, viata ta e mai usoara. Fiind o fire care nu ma încovoi în fata greutatilor, nu m-am supus mizeriei, ci am încercat sa lupt cu ea. Am studiat toate posibilitatile si m-am hotarât sa ma apuc de comert. Îmi trebuia un capital foarte mic, pentru ca sa procur produse alimentare din provincie, pe care apoi sa le aduc si sa le revând la Berlin la restaurante. Acest fapt m-a determinat sa ma mut în ajunul sarbatorilor la Jena, unde viata era mai ieftina. M-a impresionat acolo, în mijlocul acestei mizerii în care se zbatea poporul german, spiritul de disciplina, puterea lui de munca, simtul datoriei, corectitudinea, puterea de rezistenta si credinta în zile mai bune. Era un popor sanatos si vedeam ca nu se va lasa doborât la pamânt si ca va învia cu puteri nebanuite de sub piatra tuturor greutatilor care-l apasau.

Miscarea antisemita. Existau în Germania mai multe organizatii politice si doctrinare antisemite, cu multe foi, cu manifeste, cu insigne, toate însa subrede. Studentimea de la Berlin si cea de le Jena era împartita în societati si numara foarte putini antisemiti. Masa studenteasca cunostea vag problema. De o actiune studenteasca antisemita sau macar de o orientare doctrinara similara celei de la Iasi nu putea fi vorba. Am avut multe discutii cu studentii de la Berlin, în 1922, care desigur astazi sunt hitleristi si ma mândresc sa le fi fost eu profesorul în antisemitism, ducându-le acolo din adevarurile învatate la Iasi.

De Adolf Hitler am auzit pentru prima data pe la mijlocul lunii octombrie 1922. Ma dusesem în Nord-Berlin, la un muncitor care fabrica „zvastici” si cu care legasem bune relatiuni. Numele sau era Strumpf si locuia în Salzwedeler Strasse 3. Acesta mi-a spus: „se aude de o miscare antisemita pornita la München de un tânar pictor de 36 de ani, Hitler. Mi se pare ca acesta este acela pe care îl asteptam noi, germanii”. Viziunea acestui muncitor s-a împlinit. Eu am ramas cu admiratie pentru puterea lui de intuitie datorita careia el a putut desprinde cu antenele sufletului lui din zeci de oameni si fara sa-l cunoasca, cu zece ani înainte, pe acela care va birui în 1932, unind sub o singura mare comanda întreg poporul german.

***

Tot acolo la Berlin si cam în acelasi timp, am auzit vestea uriasei izbucniri fasciste: marsul asupra Romei si victoria lui Mussolini. M-am bucurat ca de victoria tarii mele. Exista o legatura de simpatie între toti aceia care, în diferite parti ale pamântului, îsi servesc neamul, dupa cum exista o legatura de simpatie între toti aceia care lucreaza la nimicirea neamurilor.

Mussolini, viteazul care calca balaurul în picioare, era din lumea noastra, de aceea toate capetele de balaur se napusteau asupra lui jurându-i moarte. Pentru noi ceilalti, el va fi un luceafar luminos care ne va da sperante; ne va fi dovada vie ca hidra poate fi învinsa. O dovada a posibilitatilor noastre de biruinta.

Dar Mussolini nu e antisemit. Degeaba va bucurati, soptea presa jidoveasca la urechile noastre.

Nu e vorba de ce ne bucuram noi; e vorba de ce va suparati D-voastra de victoria lui, daca nu e antisemit. Care e ratiunea atacurilor mondiale ale presei jidanesti în contra lui?

În Italia sunt atâti jidani câti ceangai în România pe Valea Siretului. O miscare antisemita în Italia ar fi, ca si cum noi românii, am porni o miscare contra ceangailor. Dar daca Mussolini ar fi trait în România, n-ar fi putut fi decât antisemit, pentru ca fascism înseamna, în primul rând, apararea natiei tale împotriva primejdiilor care o pândesc. Înseamna desfiintarea acelor primejdii si deschidere de drum liber catre viata si marire pentru natiunea ta.

În România, fascismul nu putea sa însemne decât înlaturarea primejdiilor care ameninta poporul român, adica înlaturarea primejdiei jidanesti si deschidere de drum liber catre viata si marirea la care au dreptul sa aspire românii.

Iudaismul a ajuns la stapânire în lume prin masonerie si în Rusia prin comunism. Mussolini a distrus la el acasa aceste doua capete iudaice, care amenintau Italia cu moartea: comunismul si masoneria. Acolo, iudaismul a fost desfiintat prin ce a avut el. La noi, va trebui desfiintat prin ce are: jidanii, comunistii si masonii. Aceste gânduri le opuneam noi, tinerii români, în general, încercarilor iudaice de a ne desparti de bucuria biruintei lui Mussolini.

Cuprins - Capitolul anterior  - Capitolul urmator