SPRE MASELE POPULARE

 

Cuprins - Capitolul anterior  - Capitolul urmator

 

LA MOTI

 

Motii traiesc înca în muntii din mijlocul Ardealului. Vechi ca si muntii, ei îsi duc viata de-a lungul secolelor având întreaga lor istorie strabatura de doua fire de foc: saracia – sunt singurii români si poate singurii oameni de pe pamânt care n-au cunoscut în toata istoria lor o zi de bine si de belsug – si lupta pentru libertate. Toata viata lor a fost o lupta pentru libertate. Ei ne-au dat pe Horia, Closca si Crisan si au sustinut revolutia de la 1784; ei ne-au dat pe Avram Iancu si au luptat si la 1848. În muntii lor, istoria cunoaste peste 40 de rascoale contra stapânirii unguresti; toate înecate pâna la sfârsit în sângele lor. Dar dârzenia nu le-a fost înduplecata niciodata.

În ultimul timp glasul de tribun al lui Amos Frâncu si acela al Capitanului Emil Siancu – ei însisi moti – rasuna în pustiu ca un strigat de alarma.

În munti sunt mine de aur. Rând pe rând s-au îmbogatit si se îmbogatesc exploatatorii, dar ei au ramas mereu fara haine si fara pâine:

„Muntii nostri aur poarta,

Noi cersim din poarta-n poarta”.

Stânca sura e goala. Pe ea nu creste nimic. Nici grâu, nici porumb. Singura avutie e aurul din mâna exploatatorilor si singura posibilitate de trai sta în lemnul din padure.

O mie de ani a tinut calvarul stapânirii straine. O mie de ani de rabdare cu gândul ca va veni odata România Mare, care-i va scapa, care se va ocupa, în sfârsit, de soarta lor si de soarta copiilor lor. Care va repara lunga si omorâtoarea nedreptate, care va veni sa le rasplateasca rabdarea milenara si suferinta si luptele.

Numai cei ce n-au mama nu stiu ce-i mângâierea. Numai cei ce n-au patrie nu cunosc nici mângâierea, nici rasplata. Patria plateste totdeauna pe copiii ei, pe cei ce au asteptat dreptatea ei si au crezut în ea, pe cei ce au luptat si suferit pentru dânsa. Cum nu-i va rasplati si pe moti pentru nemasurata lor rabdare, suferinta si vitejie?

Dar dupa razboi fiecare om si mai ales fiecare om politic s-a ocupat de „el”, de persoana lui. De situatia lui materiala, electorala, politica. Asa ca pe moti i-a uitat. Cine se ocupa numai de „el”, nu se mai poate ocupa si de „altii”. Si pe cine îl împresoara grijile prezentului, nu se mai poate situa cu gândurile si simtirea în istorie, pentru ca, lucrând în numele patriei, sa aiba grija de a înfaptui marile reparatii si rasplati istorice pe care aceasta le datoreaza vitejilor ei.

Si nu numai ca au fost uitati, dar au fost lasati prada tuturor samsarilor jidani care, în fuga dupa câstig, s-au infiltrat în muntii lor, unde niciodata piciorul strainilor n-a putut sa-i încalce si le-au luat singura lor posibilitate de viata. Si-au ridicat fierastraiele pâna în creierii muntilor, doborându-le padurea si lasându-le numai stânca goala.

„O, Iancule, de ce nu-nvii

Sa-ti vezi tu muntii tai pustii!”

Îl cheama în cântecul lor de jale pe Iancu, eroul lor, sa-si vada muntii goi si „codrii rasi” de cetele de „jidanasi”. Sub stapânirea României Mari, în zilele mult asteptatei izbânzi a neamului.

În adevar, ce tragedie înfioratoare sa rezisti zece veacuri contra tuturor împilarilor si sa mor ide foame si de mizerie în România Mare, pe care tu ai asteptat-o timp de un mileniu!

Pe ea ai asteptat-o. Ea ti-a fost singurul sprijin moral ce te-a mentinut. Acum cade si aceasta speranta. N-a avut pâine, dar a trait în nadejde. România Mare, pentru aceasta populatie, nu a fost o înviorare si un triumf, o încoronare, dupa o mie de ani de suferinta, cu mari rasplati din partea neamului întreg. Pentru acesta era nevoie de sufletul lui Stefan cel Mare, nu de sufletul de pigmeu al politicianului român. Pentru ei, România Mare a fost o prabusire în deznadejdea mortii.

Acesti politicieni pateaza obrazul natiei noastre. Caci un neam, pe deasupra oricaror interese, îsi are obligatiile morale de îndeplinit. Daca nu si le îndeplineste, ramâne patat.

***

Înduiosat de scrisoarea unui învatator din Bistra, de lânga Câmpeni, m-am suit în tren sa merg la fata locului. Sa vad si eu ce e acolo.

Purtat de un tren mic, urcam cu inima strânsa pe vaile glorioase ale Muntilor Apuseni, pe unde jucase moartea în zeci de lupte si pe unde umbla duhurile lui Horia si Iancu.

Într-o gara ma apropii de un taran. Un mot. Pe hainele lui erau cel putin 20 de petice cusute. Expresie a unei saracii neasemuite. Avea de vânzare cercuri de lemn pentru vase, facute de el. Le vindea pentru un pret de nimic. Cu ochii afundati în cap si cu obrajii supti. O figura blajina. Privirea îi era sfioasa si nefixata de vreun gând. Pentru cine cunoaste, citeste în acesti ochi durerea si descopera pe omul flamând. Omul chinuit de foame.

În acesti ochi blajini care inspirau mila, nu era nici o preocupare. Nici un interes pentru viata.

– Cum o duceti pe aici? îl întreb eu.

– Bine! Bine, multumesc.

– Dar se face porumb, cartofi?

– Da, se face.

– Aveti de toate, hrana…?

– Da, avem… avem…

– Va sa zica, n-o duceti rau?

– Nu!… Nu!…

M-a masurat de câteva ori cu ochii, s-a aratat foarte putin dispus la vorba, caci cine stie pe ce meleaguri de deznadejde îi zbura mintea si în nobletea mostenita a rasei, nu voia sa se plânga în fata unui om strain.

***

În sfârsit, am ajuns la Bistra. M-am dus la învatatorul din sat care-mi scrisese. am stat o zi. Am intrat prin casele sarace ale motilor. O spuza de copii asteptau zgribuliti câte 2-3 saptamâni, câte o luna si mai bine, pe parintii lor plecati cu calul si caruta sa le aduca câte un sac de malai, în schimbul cercurilor de lemn si ciuberelor pe care le lucreaza si pe care apoi le vând la sute de kilometri, în regiunile unde Dumnezeu a fost mai darnic.

Într-un an, motul, câteva luni sta acasa si restul timpului dupa malai, pentru copiii sai.

Îmi spune învatatorul:

– Nici în timpul stapânirii unguresti nu s-au putut aseza straini aici. Acum însa, iata s-a stabilit o cherestea a unei societati jidanesti din Oradea, care a pus mâna pe paduri si le taie. Toata viata saraca si-o întretineau motii din munca lemnului, facând cercuri si ciubere. De acum, nici de acestea nu vor mai avea parte. Sunt condamnati la moarte.

De foame si de nevoi, se duc si muncesc la jidani, taindu-si ei singuri copacii din padure, pentru 20 de lei pe zi. Atât îi ramâne motului din toata bogatia care se scurge la vale în trenuri lungi. Si când se va termina lemnul din padure, se termina si cu noi. Dar este ceva si mai trist. Noi am trait sute de ani viata de virtute. Jidanii ne-au adus cu ei pacatele desfrâului. Sunt peste 30 de jidani la aceasta fabrica. Si sâmbata seara, când fac platile, opresc pe fetele si femeile motilor, îsi bat joc de ele si fac orgii pâna dimineata. Boli morale si fizice na macina stele alaturi de saracie si mizerie.

Si nu poti zice nimic. Nu poti încerca nici o actiune, deoarece acesti jidani sunt în raporturi de asa strânsa prietenie cu toti politicienii, încât sunt stapâni atotputernici. Autoritatile unt la discretia lor, de la jandarmi si pâna sus.

Iar daca încerci sa spui ceva, esti acuzat imediat, „ca îndemni la ura”, pe o parte de cetateni în contra celorlalti cetateni; „ca tulburi armonia sociala” si „buna înfratire” în care totdeauna au trait românii cu „populatia pasnica evreiasca”. Ca nu suntem „crestini”, caci Iisus Hristos a zis: „sa iubesti pe aproapele tau” si chiar pe cel care face rau etc.

O vorba daca spui, esti arestat ca „dusman al sigurantei statului” si ca atâtator la „razboi civil”. Esti insultat si chiar batut. Sunt stapâni pe autoritati si trebuie sa taci si sa privesti la tot dezastrul neamului tau. Mei bine ne-ar lua Dumnezeu vederile, ca sa nu mai vedem cu ochii nostri si sa nu mai stim nimic.

***

Mie mi se urca sângele în cap si iar îmi trecea prin mine sa pun mâna pe arma, sa ma ridic în munti si sa trag cu nemiluita în cetele de dusmani si de vânduti, daca autoritati si legi în România Mare pot patrona asemenea crime în contra natiunii române, a onoarei si a viitorului ei si daca aceste legi si autoritati vândute i-au închis orice speranta de dreptate si de mântuire româneasca.

M-am întors la Iasi cu sufletul chinuit , încarcat de povara pe care tot neamul acesta o poarta asupra lui.

Ce grozava este înstrainarea clasei conducatoare a unui popor, a clasei lui politice si culturale.

Literatii si scriitorii îsi gasesc subiect de tratat în toate nimicurile. Carti peste carti apar. Sunt pline vitrinele librariilor de ele. Ce va zice viitorul despre acestia, daca pentru o tragedie istorica precum aceea a motilor, petrecuta sub ochii lor, ei n-au gasit nici un cuvânt care sa fie în acelasi timp si un semnal de alarma pentru poporul ametit de toata literatura scandaloasa care-l adoarme si-i întuneca drumul viitorului si al vietii?

Cum va trebui sa priveasca neamul pe acesti scriitori si literati, a caror misiune, ce mai sfânta, este tocmai aceea de a denunta primejdiile care-i ameninta fiinta fizica sau morala si de a-i lumina caile viitorului? Si cum va trebui sa fie privita aceasta clasa politica de „oratori” în parlament si pe la toate raspântiile drumurilor, dezertoare de la obligatiile ei elementare, d ea veghea asupra vietii si onoarei neamului?

***

Coborând cu micul tren de la Bistra spre Turda, în aceeasi încapere a vagonului s-a urcat si directorul fabricii din Bistra. Un jidan gras pe care abia îl mai tineau hainele si care dadea impresia unei vieti traite în abundenta. Nu cred ca unul ca acesta, macar o singura data în viata lui, sa fi cunoscut ce este foamea.

În statia urmatoare s-a mai urcat un tânar cam de seama mea. Din primele momente am înteles ca sunt cunoscuti si prieteni si se afla în foarte bune raporturi, si ca acel tânar e român.

Jidanul si-a turnat cafea cu lapte dintr-un termos si a scos niste bucati de cozonac dintr-un pachet. A început sa manânce. Observam la el o pofta de lup. S-a repezit la mâncare înainte de a-l invita pe cunoscutul sau. Imediat însa, l-a invitat. Acesta a primit o felie de cozonac si o ceasca de cafea cu lapte si a început a mânca putin cam sfios, aratându-se recunoscator si respectuos fata de bogatasul jidan pentru „atentia” pe care i-o aratase.

Era pe la cinci dimineata. Înca nu se luminase bine. Vineri, înainte de Pasti. Vinerea Patimilor. Ma întrebam îndurerat: Oare cine va fi fiind canalia aceasta de tânar român, care în aceasta zi, când toata lumea crestina tine post negru, manânca alaturi de jidan, alaturi de calaul românilor, cozonac?

Din discutiile între aflu ca acesta era un inginer silvic. Jidanul avea o pofta de vorba nemasurata. Tot timpul vorbea si glumea.

La un moment dat, scoate un patefon, aseaza rând pe rând placile si-l pune sa cânte. Tot ce-si poate imagina mintea mai necuviincios. Eu stau într-un colt de vagon. Ascult fara a spune nici un cuvânt. Ma uit pe geam. Începe sa se lumineze. Pe soseaua de alaturi coboara, tacuti si tristi, motii, mergând fiecare pe lânga capul calului sau. Se duc la târg la Turda, cu câte un sac de mangal în caruta, la 60 de kilometri sa-l vânda si sa cumpere, nu haine noi, nu jucarii, ci câteva kilograme de malai, pentru ca sa duca de Pasti copiilor. Aceasta e toata bucuria pe care le-o pot face.

***

Geme inima în mine de durere si de îngrijorare. Nu e de ajuns ca acesti jefuitori le iau pâinea. Le pângaresc, le palmuiesc, în aceasta Vineri a Patimilor, saracia si credinta. Trec cântând si batjocorind pe drumurile acestea de patimire milenara, pe care din respect pentru suferinta si durere omeneasca, nici un om din lume nu poate pasi decât în cea mai adânca tacere si buna cuviinta, descoperit în fata poporului flamând si rupt, care paseste rar, sub condamnarea soartei nemiloase.

Când s-a luminat de ziua, patru ochi si-au întâlnit privirile. Ai mei si ai tânarului. Am înteles ca ma cunoscuse. Încurcat, nu-si mai gasea cumpatul. Îl recunoscusem si eu. Fusese student nationalist crestin la 1923. Îl vazusem în primele rânduri ale unui grup studentesc, manifestând si cântând:

„Si vom strivi jidanii sub calcâie,

Sau vom muri cu gloria etc.”

Mi-am zis plin de amaraciune: Daca toti tinerii care lupta, vor ajunge mâine asa, atunci neamul acesta al nostru trebuie sa piara: prin cucerire jidaneasca, prin potop, prin cutremur sau prin dinamita – nu intereseaza, dar trebuie sa piara.

 

VARA LUI 1929

 

Am petrecut-o în doua marsuri. Cu tinerii din fratiile de cruce din Galati si Focsani si cu legionarii.

Voiam sa-i duc pe drumurile de atâtea ori batatorite de mine, sa traiesc cât mai mult cu ei, sa-i observ. sa-i studiez, sa vada si ei frumusetile tarii acesteia.

De data aceasta, ca si în toate marsurile pe care le voi face, voi cauta sa dezvolt în tinerii legionari, în primul rând, vointa. Prin marsuri lungi, încarcati de poveri, executate prin ploaie, vânt, caldura tropicala sau noroaie si în cadenta si aliniere, cu ore întregi de interdictie a vorbirii. Prin viata aspra, dormind în padure si mâncând simplu. Prin obligatia de a fi severi cu ei însisi, în toate privintele, începând de la tinuta si gesturi. Prin crearea de obstacole pe care ei erau obligati a le învinge, escaladând stânci, trecând ape.

Urmaream sa fac din ei oameni de vointa, care sa priveasca drept si sa se comporte cu barbatie fata de orice greutate. De aceea nu permiteam niciodata ocolirea unui obstacol, ci numai depasirea lui.

În locul omului slab si învins, care se apleaca mereu la toate bataile de vânt, om care covârseste, ca numar, în politica, ca si în celelalte ocupatii – trebuie sa cream neamului acesta un învingator. Neaplecat si neînduplecat.

Prin instructia întrunita, voi cauta, în al doilea rând, sa dezvolt constiinta de corp, de unitate. Un duh al unitatii. Am observat ca instructia întrunita are o mare influenta asupra intelectului si psihicului unui om, punându-i în ordine si în cadenta mintea dezordonata si simtirea anarhica.

Prin aplicarea de pedepse, voi cauta sa dezvolt, în sfârsit, simtul responsabilitatii. Curajul de a-si asuma fiecare raspunderea faptelor sale. Pentru ca nimic nu e mai dezgustator decât omul care minte si fuge de raspundere.

Am pedepsit regulat, fara exceptie, pentru orice abatere. La Vatra Dornei am pedepsit un tânar, pentru ca a provocat un conflict într-un parc.

La Dorna Cozanesti s-a întâmplat ceva mai grav, nu ca efect, ci ca dezvaluire de constructie sufleteasca. Patru tineri s-au dus la o cârciuma jidoveasca, au cerut sarmale, pâine, vin si dupa ce au mâncat bine, s-au sculat si, în loc de plata, unul dintre ei a scos revolverul, eroic si a amenintat pe jidan ca îl împusca daca spune ceva, sub cuvânt ca sunt din grupul lui Corneliu Codreanu.

L-am pedepsit. Tânarul, daca-l voi lasa asa, se va nenoroci el, nu jidanul caruia i-a furat o cutie de sardele. De altfel în lumea legionara pedeapsa nu poate da nastere la suparare. Pentru ca toti suntem supusi greselii. Pedeapsa înseamna în conceptia noastra, obligatia pe care o are omul e onoare de a repara greseala sa. Odata aceasta ispasita, omul este liber de povara ei, ca si cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Aceasta pedeapsa, în cele mai multe cazuri, este o munca. Nu pentru ca munca ar avea un caracter de osânda, ci pentru ca da o posibilitate de a repare, printr-un bine, raul pe care l-ai facut.

De aceea totdeauna legionarul va primi si va executa cu seninatate o pedeapsa.

 

HOTARÂREA DE A PASI ÎN MASE

8 NOIEMBRIE 1929

 

Trecusera mai bine de doi ani de când Legiunea luase fiinta. Cuiburile se înmultisera pe toata întinderea tarii. Se simtea acum nevoia de a accentua, prin întrebuintarea si stimularea acestor mici forte, miscarea începuta. Singura cale legala care putea sa ne duca la masuri de stat pentru rezolvarea problemei jidanesti, era calea politica. Ea presupune contactul cu masele populare. Bun sau rau, acesta era drumul pe care legea ni-l punea la dispozitie si pe care, mai devreme sau mai târziu, trebuia sa pasim. Cu Lefter si cu Potolea am fixat prima întrunire publica legionara la Tg. Beresti din nordul judetului Covurlui, pentru data de 15 decembrie. Hotarârea am luat-o înca de la 8 noiembrie, când o noua serie de legionari, veniti din diferite parti ale tarii cu ocazia sarbatoririi patronului Legiunii, îsi depuneau juramântul.

În acelasi timp l-am trimis pe Totu în judetul Turda, pentru ca, împreuna cu Amos Horatiu Pop, sa intensifice si acolo propaganda legionara, pregatind o întrunire.

 

15 DECEMBRIE 1929

 

La 14 decembrie seara, eram în Beresti. La gara m-a asteptat Lefter, Potolea, Tanase Antohi si altii. Târgul era un adevarat viespar de jidanime; casa îngramadita lânga casa, dugheana lânga dugheana. Singura strada trece prin mijlocul târgusorului. Noroiul pâna la glezne. Pe margini, niste trotuare de scândura. Am fost gazduiti la Potolea.

A doua zi dimineata, ma întâmpina la usa maiorul de jandarmi si procurorul, veniti de la Galati sa-mi puna în vedere ca nu pot sa tin întrunirea.

Le-am spus:

– Ceea ce pretindeti dvs. nu e nici drept nici legal. În tara aceasta toata lumea are dreptul sa tina întruniri: nemti, unguri, turci, tatari, bulgari, jidani. Numai eu sa nu am acest drept? Masura Dvs. este samavolnica. Este în afara legii si nu ma voi supune. Voi tine întrunirea cu orice pret.

În sfârsit, dupa mai multa discutie, mi s-a aprobat sa tin întrunirea, dar sa nu fac dezordini.

Ce era sa fac? Ce dezordine? Sa sparg casele la oameni? Era prima mea întrunire publica. Nu aveam tot interesul ca ea sa decurga în cea mai perfecta ordine, pentru a nu-mi pierde dreptul de a le tine pe celelalte?

La ora fixata pentru întrunire, s-a adunat un numar foarte mic de oameni. Abia vreo suta. De la ei am aflat ca lumea ar fi voit sa vina multa, dar a fost oprita de jandarmi prin sate.

Toata întrunirea a durat cinci minute. Un minut a vorbit Lefter, unul Potolea si restul eu. Am spus:

– Am venit sa tin o întrunire. Dar autoritatile îmi opresc oamenii cu forta. În contra tuturor ordinelor, voi tine zece întruniri! Sa mi se aduca un cal si voi merge calare din sat în sat, prin toata plasa Horincii!

Calul era de altfel singura posibilitate de locomotiune prin noroaiele acelea. Peste doua ore mi s-a adus un cal si am plecat. Dupa mine, pe jos, venea Lefter cu înca vreo patru legionari. Am ajuns în primul sat, la Meria. Acolo, în curtea bisericii, în câteva minute, lumea s-a adunat toata: barbati, femei si copii. Le-am vorbit putine cuvinte si nu am desfasurat nici un program politic:

– Sa ne unim cu totii, barbati si femei, sa ne croim noua si neamului nostru alta soarta. Se apropie ceasul de înviere si mântuire româneasca. Cel ce va crede, cel ce va lupta si suferi, va fi rasplatit si binecuvântat de neamul acesta. Vremuri noi bat la portile noastre! O lume, cu sufletul sterp si uscat, moare si alta se naste: a acelora cu sufletul prin de credinta. În lumea aceasta noua, fiecare îsi va avea locul sau, nu dupa scoala, nu dupa inteligenta, nu dupa stiinta, ci în primul rând dupa credinta sa si dupa caracterul sau.

Am plecat mai departe. Dupa vreo patru kilometri, am ajuns în sat, la Slivna. Se înserase. Oamenii m-au asteptat însa, în drum, cu lumânarile aprinse. În capul satului mi-a iesit înainte un cuib de legionari în frunte cu Todosiu. Am vorbit si aici. Pe urma am plecat mai departe, spre satul Comanesti, condus de cuibul de legionari din Slivna. Pe drumuri pe care nu mai fusesem niciodata.

Si aici, de asemenea, oamenii m-au asteptat cu felinare si lumânari, iar flacaii, cântând.

Oamenii ma primeau cu bucurie, fara deosebire de partide politice. Nu ne cunoscusem, dar parca eram prieteni de când lumea. Dusmaniile se topisera. Eram o singura apa, un singur suflet, un singur neam.

A doua zi dimineata, am plecat mai departe. De asta data, nu mai eram singur. Trei calareti ma întrebasera daca ma pot însoti si am pornit împreuna. În marginea satului vecin, Ganesti, Ne-am oprit la Dumitru Cristian. Om de vreo 40 de ani, cu o figura de haiduc si uitatura de sub sprâncene. Nationalist si luptator din timpul miscarilor studentesti, el si-a deshamat caii de la caruta, si-a pus seaua pe unul si a pornit cu noi. În curând numarul nostru s-a marit cu Dumitru si Vasile Popa, cu Hasan si Chiculita.

Tot mergând din sat în sat, numarul calaretilor a ajuns la douazeci. Eram toti tineri între 25 si 30 de ani. Numai câtiva aveau între 35 si 40 de ani, iar cel mai batrân era mos Chiculita din Cavadinesti, de vreo 45 de ani. Când ne-am facut mai multi, am simtit nevoia de un semn distinctiv, de o uniforma. Dar pentru ca nu aveam posibilitati, ne-am pus cu totii, la caciuli, pene de curcan. Si asa intram prin sate cântând. Trecând în cântec si în trapul cailor, pe coamele dealurilor de lânga Prut, pe unde de atâtea ori trecusera si luptasera stramosii nostri, se pare ca eram umbrele acelora care aparasera pe vremuri pamântul Moldovei. Viii de acum si mortii de atunci, eram acelasi suflet, aceeasi mare unitate, purtata de vânturi pe creste de dealuri: a românismului. Vestea ca sosesc s-a întins din om în om, prin toate satele. Lumea ne astepta pretutindeni. Pe cine întâlneam pe drum, ne întâmpina cu întrebarea:

– Domnisorule, când veniti si pe la noi prin sat? Ieri v-a asteptat lumea pâna noaptea târziu.

În sate, când cântam sau vorbeam oamenilor, simteam ca patrund în cele adâncuri sufletesti nedefinite, acolo unde politicienii, cu programele lor de împrumut, nu putusera sa pogoare. Aici, în aceste adâncuri, am înfipt radacinile miscarii legionare. Ele nu vor mai putea fi scoase de nimeni.

Joi, era zi de târg la Beresti. La ora 10 dimineata, am aparut pe creasta de deasupra târgului, 50 de calareti. De acolo, în coloana de mars, cântând, am coborât în târg. Lumea ne-a primit cu mare însufletire. Din casele crestinilor ieseau românii si ne turnau caldari cu apa în cale, dupa vechiul obicei, ca sa ne mearga în plin pe drumul nostru. Ne-am dus din nou în curtea lui Nicu Balan, unde ar fi trebuit sa aiba loc prima întrunire. acum eram peste trei mii de oameni. N-am tinut întrunire. Am dat calaretilor, unora dintre ei, câte o amintire de la mine.

Lui Nicu Bogatu i-am dat tabachera mea, facuta în închisoarea de la Vacaresti; lui mos Chirculita i-am dat o zvastica. Pe Lefter si Potolea i-am numit în Consiliul suprem al Legiunii, iar pe Nicu Balan, în statul major la Covurluiului. Pe Dumitru Cristian, seful legionarilor de pe valea Horincii.

Valea aceasta a Hornicii, cu locurile si cu oamenii ei, mi-a ramas draga. Dupa Focsani, aici va fi al doilea stâlp al miscarii legionare.

 

ÎN ARDEAL, LA LUDOSUL DE MURES

 

Vineri, înainte de Craciun, seara la ora 5, am plecat cu camioneta spre Ludos. Eram patru: Radu Mironovici, care conducea, Emil Eremeiu, un alt cunoscut si eu. Un ger grozav oprise trenurile pe drum. În noaptea aceea am îndurat un frig îngrozitor. Desi umpluseram camioneta cu paie si intraseram pâna la brâu în ele. Am facut drumul Iasi – Piatra Neamt – Valea Bistritei. La ora 4 dimineata, eram pe crestele Muntilor Carpati.

La 11 seara, în ajunul Craciunului, dupa mai mult de 24 de ore de mers, am ajuns la Ludosul de Mures. Aici ne-am odihnit bine la Amos. A doua zi, ne-am dus la biserica, apoi am vizitat oraselul. E mai mare decât Tg Beresti si situat la vreo 40 km nord de Turda, capitala judetului. Si acesta e plin de jidanime, fara însa a ajunge procentul de la Beresti. Si aici Iuda, asezat la Târg, si-a întins pânza ca un paianjen peste întreg tinutul românesc. În aceasta plasa vor fi prinsi bietii tarani, vor fi învârtiti si ametiti si apoi supti de tot avutul lor.

În dimineata zilei a doua de Craciun, am pornit. Întâi camioneta cu 10 legionari, iar dupa ea, eu cu vreo 20 de calareti: Amos, Nichita, Colceriu, profesorul Matei si altii, toti cu pene de curcan la caciuli.

Pe sosea ne întâlnea lumea si nestiind despre ce este vorba, ne privea cu nedumerire. Dar noi mergeam parca investiti cu cea mai puternica autoritate, caci simteam ca venim în numele neamului românesc, din porunca lui si pentru dânsul.

În Gheta, Gligoresti, în Gura Ariesului, oamenii s-au adunat tot asa de multi ca si pe Valea Horincii. Nici lor nu le-am dus nici un program politic. Le-am spus numai ca venim din Moldova ca sa chemam la înviere sufletul necajit al românilor; caci o mie de ani de robie, de nedreptate si de mormânt ne-au fost de ajuns. România Mare s-a facut cu multa jertfa, dar parca stapânirea straina si vechea nedreptate se prelungesc înca si dincoace de înfaptuirea acestei Românii. Zece ani de guvernari românesti n-au reusit sa ne vindece de ranile care ne dor si nici n-au reparat nedreptatile seculare. Ele ne-au dat o unitate de forma dar sufletul românesc ni l-au frânt în atâtea bucati, câte partide sunt.

Învierea neamului acesta clocoteste sub pamânt si va izbucni în curând, luminând cu lumina ei întreg viitorul si întreg trecutul nostru întunecat. Cel ce va crede, va fi biruitor!

Din nou simteam cum ma cobor în adâncuri.

Desi la sute de kilometri distanta, desi în regiuni despartite de secole prin granite, si acolo am gasit acelasi suflet, exact acelasi ca pe Valea Horincii de lânga Prut. Acelasi suflet al neamului, peste care am înteles ca n-a putut fi trasa niciodata vreun fel de frontiera. El a curs de la un capat la altul al neamului, de la Nistru pâna la Tisa, fara ca sa-i pese de frontierele asezate de mâna omeneasca, ca si apa care în adâncuri curge pe sub pamânt, fara ca sa tina seama de gardurile pe care oamenii le-au facut la suprafata. Acolo, în adânc, nu am gasit partide, nici vrajba, nici ciocniri de interese, nici „oarba neunire”, nici luptele între frati, ci unitate si armonie.

A treia zi de Craciun am plecat din nou. Ne-am oprit la o biserica si am facut o rugaciune pentru Mihai Viteazul, pentru Horia si ai lui si pentru Iancu, ca sa stie si ei ca noi pasim astazi pe pamântul pe care trupurile lor au fost chinuite si sfârtecate pentru neam. Era ziua Sfântului Stefan. Am aprins o lumânare pentru sufletul lui Stefan cel Mare, prin care neamul nostru s-a ridicat la cea mai mare înaltime a lui si pe care au îl socot la înaltimea lui Napoleon, a lui Cezar si Alexandru Macedon. Pe oriunde vor merge pasii mei, prin orice lupte voi intra, daca deasupra mea voi simti umbra Sfântului Arhanghel Mihail si dedesubt umbrele celor 20 de morti dragi ai familiei si miscarii legionare, în dreapta simt sufletul lui Stefan cel Mare si spada sa.

 

ÎN BASARANIA

 

La 20 ianuarie, am trimis pe Totu, Crânganu, Eremeiu, însotiti de o echipa cu camioneta, în jud. Tecuci; iar eu, la 25 ianuarie 1930, eram din nou pe Valea Horincii, în mijlocul calaretilor. La 26 seara, dupa ce am trecut prin Rogojeni, intram în Oancea. În ambele sate suntem primiti cu dragoste si cu nadejdi de multimea adunata. Suntem gazduiti în Oancea la familia Antachi. A doua zi, luni, târg la Cahul.

Sa trecem în Basarabia. Aici jidanii sunt multi si mai provocatori. Aici, ca si în celelalte târguri basarabene, jidanimea e comunista, dar nu pentru „iubirea de oameni”, ci numai din ura pentru statul român, pe care numai prin triumful comunismului l-ar putea vedea doborât la pamânt si pus sub calcâiul totalei stapâniri jidanesti. Triumful comunismului coincide cu visul iudaismului de a stapâni si exploata popoarele crestine în virtutea „poporului ales”, care sta la baza religiei jidanesti.

Seara, am facut niste cruci albe din pânza, de 20 cm pe care le-am pus pe piepturile calaretilor. Mi s-a dat o cruce de lemn pe care o voi purta în mâna.

A doua zi, la ora 10 dimineata, în fruntea a 30 de calareti, trec Prutul, mergând cu crucea în mâna în contra puterii pagâne care sugruma Basarabia crestina. Dupa patru kilometri intram în oras. Crestinii ies din case si vin dupa noi. Nu ne cunosc, dar ne vad cu cruci albe pe piept si cu pene la caciula. Trecem pe strazi cântând: „Scoala, scoala, mai române”.

Ne oprim în piata. Într-o clipa se aduna în jurul nostru peste 7000 de tarani. Nimeni dintre ei nu stie cine suntem si ce voim. Dar toti presimt ca venim spre mântuirea lor.

Încep sa le vorbesc în aceeasi limba ca pe Valea Hornicii si în Turda. Dar dupa doua minute politaiul Popov si autoritatile strabat pâna la mine si ma opresc:

– N-ai voie sa tii întrunire în piata publica…

– Poporul român are voie oriunde în casa lui.

Autoritatile strigau sa nu vorbesc; oamenii, sa vorbesc.

– Oameni buni – le spun eu – asa este; legile ne opresc sa tinem adunari în piata publica. Sa mergem la marginea orasului sau într-o curte a cuiva.

Fac semn calaretilor si pornim spre marginea orasului. Un cordon de sergenti opreste multimea. Peste câteva minute îmi apare în fata un detasament de soldati cu baioneta la arma. În frunte un colonel, Colonelul Cornea. Scoate revolverul si mi-l pune în fata:

– Stai, ca te-mpusc!

Ma opresc.

– Domnule colonel, de ce sa ma împusti, caci nu am facut nici un rau. Am si eu revolver, dar n-am venit sa ma bat cu nimeni si mai cu seama cu armata româna. Toate argumentarile mele au fost zadarnice. Am stat acolo timp de aproape o ora, suportând toate insultele si batjocurile posibile. As fi putut sa raspund la fel si sa ma lupt. Mi-a trebuit însa o rabdare de fier ca sa nu cad într-o situatie si mai trista, aceea de a ma lupta eu, nationalist român, cu armata tarii mele, în fata jidanilor comunisti.

Colonelul a început sa traga cu sabia în noi si în cai, iar soldatii sa ne împunga cu baionetele. A venit prefectul. am descalecat si am plecat cu el la Prefectura. A fost un om civilizat. A venit si colonelul.

I-am spus:

– Eu am respect pentru gradul Dvs., de aceea nu v-am raspuns. Dar nu-i nimic. Lunea viitoare ne întâlnim din nou în acelasi loc.

Am plecat. Un sergent mi-a dat calul. Cristian si Chiculita ma asteptau, fara cai, la poarta. Si-au adus si ei caii, am încalecat si am pornit înapoi pe unde venisem, alungati din urma de politisti si întovarasiti de privirile batjocoritoare ale jidanilor. La marginea orasului, am gasit si pe ceilalti calareti amarâti si deprimati de înfrângerea avuta. Mai departe, câtiva tarani s-au furisat din oras, sa ne întrebe cine suntem.

– Mergeti si spuneti oamenilor ca lunea viitoare venim din nou. Toata crestinatatea din judet sa vina la Cahul.

Suferisem o înfrângere. Acum nu mai puteam cânta, ne întorceam fara sa mai vorbim unul cu altul. Ajunsi la Oancea, am facut 10 afise de mâna prin care anuntam ca luni, 10 februarie, vom veni din nou la Cahul. Acestea le-am trimis prin calareti în mai multe puncte ale judetului. Ne-am întors la Ganesti, acasa la Cristian, unde am ajuns pa la 12 noaptea, dupa un drum greu, prin întuneric de nu vedeam la doi pasi înainte, batuti în fata de lapovita, iar în spate de amintirea înfrângerii. Am dormit la Cristian. A doua zi dimineata, am plecat la Beresti. Acolo am scris un ordin catre legionarii din Valea Horincii, Galati, Iasi, Bucuresti, Focsani si Turda, prin care le spuneam ca am fot înfrânti la Cahul si ca este, pentru noi toti, o problema de onoare de a ne reîntoarce acolo si de a învinge. Ca sunt chemati în numar cât mai mare. Locul de adunare, la Oancea, nude trebuie sa fie prezenti cel târziu duminica seara, 2 februarie. În acelasi timp, am anuntat si echipa Totu, Crânganu, Eremeiu, care se afla în judetul Tecuci. Am scris de asemenea o scrisoare tatalui meu pe care-l rugam sa vina sa ne ajute. Legionarii mi-au strâns bani si am plecat la Bucuresti. Acolo m-am prezentat d-lui Ioanitescu, subsecretar de stat la Interne.

I-am povestit cele întâmplate la Cahul si i-am cerut permisiunea de a tine o noua întrunire – cerere legala – luându-mi angajamentul desfasurarii în cea mai perfecta ordine a acestei întruniri. Cu conditia de a nu fi provocati de autoritati. Dupa mai multe lamuriri pe care mi le-a cerut, mi s-a aprobat întrunirea. Nu aveam nevoie de aprobare. Nu cere legea acest lucru. Dar eu am vrut sa ma pun la adapost de orice interpretare tendentioasa.

Duminica dimineata am fost din nou la Oancea. Lefter s-a dus la Cahul, pentru a fixa cu autoritatile locul de adunare.

În oras era o mare fierbere. Autoritatile primeau vesti ca taranii se îndreapta cu miile din toate partile judetului, pentru a veni la adunare la Cahul.

În cursul zilei, au sosit doua camioane din Focsani, cu Hristache Solomon si Blanaru. Au sosit de la Turda: Moga si Nichita; de la Iasi: grupul de legionari cu Banea, Ifrim si parintele Isihie: din Galati: Stelescu cu fratia, un delegat al studentilor legionari din Bucuresti si Pralea cu cuiburile din Foltesti. apoi pe jos, cu carute si calari, berestenii si legionarii din Valea Horincii.

A sosit si tatal meu. Seara eram peste 300 de legionari care au fost încartiruiti în Oancea. Si înca mai soseau.

Fiindu-mi teama ca nu cumva sa ni se desfaca podul de pontoane de peste Prut, facându-ne astfel imposibila trecerea, am dispus ca în timpul noptii, un grup de 30 de legionari sa ocupe ambele capete ale podului.

Luni dimineata, la ora 8, am trimis înainte un grup de 50 de legionari sub comanda lui Potolea ca sa intre în oras pentru a face politia adunarii. Între timp s-au facut interventii pentru a ne opri întrunirea. Era o imposibilitate. La ora 10 ne-am încolonat si am pornit:

În linia I-a, calareti în numar de 100, cu drapel, toti cu pene la caciula. Multi în camasi verzi. Fiecare avea pe piept o cruce alba facuta din pânza. Aveam înfatisarea unor cruciati, care mergeau în numele crucii, în contra unor puteri pagâne, sa scape pe români.

În linia a II-a, veneau pedestrii în coloana de mars, cu drapelul lor, peste 10 la numar.

În linia a III-a, urmau vreo 80 de carute, încarcate cu câte 4-5 si 6 oameni, în majoritate locuitori din Oancea, de asemenea cu drapelul lor.

Totul avea aspect de început de batalie.

Când am ajuns la marginea orasului, o mare de capete descoperite ne-au primit fara urale si fara muzici, într-o impresionanta tacere de biserica.

Am trecut calari prin mijlocul acestei taranimi. O parte plângea.

***

Taranimea aceasta din întreaga Basarabie, nici ea nu a simtit nimic în bine dupa unire. Caci iesind de sub stapânirea ruseasca, a intrat sub stapânirea jidanilor. A fost pur si simplu lasata prada jidanilor.

De 12 ani este exploatata si supta de catre comunistii jidani, cum nici cel mai tiranic regim cunoscut în istorie n-a exploatat vreo societate omeneasca.

Orasele si târgurile sunt adevarate colonii de lipitori înfipte în trupul istovit al taranimii.

Si culme a nerusinarii, tocmai aceste lipitori s-au transformat în luptatori împotriva exploatarii poporului, în contra terorii care apasa poporul. Acestia sunt comunisti din Basarabia si din România.

Si mai mult: aceste lipitori pline de sângele supt al românilor întretin, în presa lor în frunte cu „Adevarul” si „Dimineata” urmatorul limbaj:

– Noi am trait si traim (lipitorile!) în cea mai buna fratie si armonie cu poporul român.

– Numai niste dusmani ai poporului, dusmani ai tarii, niste extremisti de dreapta, vor sa strice aceasta armonie.

***

Erau pe locul întrunirii peste 20.000 de tarani. Desigur, cea mai mare adunare de oameni pe care o vazuse de la începutul fiintei sale acest oras. Fara manifeste, fara ziare si fara propaganda. Întrunirea s-a tinut într-o mare solemnitate. De o parte, erau asezati în linie calaretii: de alta parte, coloana legionarilor pedestri.

Taranimea a ascultat descoperita. Nici un cuvânt, nici un gest n-a tulburat aceasta solemnitate. De asta data colonelul Cornea n-a mai aparut la întâlnirea data.

Am spus acestei taranimi basarabene, pe care o vedeam ca asteapta un cuvânt de mângâiere si pe care n-o adunasem eu aici, în numarul acesta covârsitor, ci marile ei dureri:

– Ca noi nu vom lasa-o uitata în robia jidaneasca în care zace astazi. Ca ea va deveni libera, stapâna pe rodul muncii ei, stapâna pe pamântul ei, stapâna pe tara ei. Ca zorile zilei celei noi a neamului se arata. Ca în lupta începuta, ea sa dea numai credinta – credinta pâna la moarte – si va primi, în schimb, dreptate si marire.

Au vorbit apoi: Lefter, Potolea, Banea, Ifrim, preot Isihie, Victor Moga, Târziu, Hristache Solomon. La urma a vorbit timp de doua ore tatal meu, desavârsit ca limba populara, stil si adâncime.

Apoi am sfatuit taranimea sa se împrastie prin sate, în cea mai perfecta liniste si ordine, atragând atentia ca noi am face cel mai mare serviciu jidanilor daca aceasta impunatoare adunare s-ar sfârsi printr-o cât de mica dezordine.

Lumea voia sa ne duca cu ea. Din toate partile ni se striga:

– Dumnezeu sa va ajute!

Urmariti de dragostea acestor tarani, am plecat la Oancea, de unde ne-am despartit. Din acest moment al adunarii de la Cahul, tatal meu a intrat în miscarea legionara.

Lumea s-a împrastiat în cea mai perfecta ordine. triumful nostru era mare, mai ales prin linistea si ordinea în care se desfasurase si se terminase totul. Jidanii din Cahul avea însa nevoie cu orice pret de scandal, de tulburare si dezordine. Pentru ca sa ne compromita actiunea si sa poata determina masuri în contra ei din partea guvernului.

Vazând însa ca oamenii se îndrepta linistiti catre case, doi jidani, desigur pusi de rabin, au spart geamurile unui magazin, propriu lor magazin. Ar fi iesit de aici, în presa din Sarindar: „Dimineata” si „Adevarul”: Mari devastari la Cahul, Cât pierde tara în fata strainatatii! etc., daca autoritatile si oamenii nostri ni i-ar fi surprins asupra faptului si n-ar fi fost dusi la politie.

Am dat acest caz de mica importanta în sine, dar de o imensa importanta pentru cei care vor sa înteleaga si sa cunoasca sistemele de lupta diavolesti ale jidanilor. Ei sunt în stare sa dea foc unui oras întreg, pentru ca, aruncând propria lor fapta în spatele adversarului, sa compromita o actiune, care altfel ar duce la rezolvarea completa a problemei jidanesti.

Atrag deci atentia legionarilor, sa nu se lase provocati, caci noi, numai prin cea mai perfecta ordine vom triumfa. Dezordinea nu înseamna conflictul nostru cu jidanii, ci însemneaza conflictul nostru cu statul. Or, jidanii de aici vor sa ne împinga în permanent conflict cu statul. Deoarece statul fiind mai puternic, noi, atrasi sau împinsi în lupta cu statul, vom fi macinati; iar ei vor ramâne mai departe ca niste privitori impartiali.

***

La Iasi, ma astepta în poarta câinele meu Fragu, pe care-l aveam de la 1924, martor la toate încercarile si luptele prin care trecusem de atunci încoace.

Aici mi-am rezolvat chestiunile curente de organizare, corespondenta cu cuiburile, pe care mi le prezenta în regula Banea, seful corespondentei legionare. Banea începuse a prinde bine felul meu de a vedea, în timp de doi an de corespondenta, încât putea rezolva foarte multe chestiuni singur, în aceasta perioada în care veneam rar la Iasi.

 

DIN NOU ÎN BASARABIA

 

N-am putut ramâne acasa decât o saptamâna, deoarece taranii din Basarabia au trimis delegati, scrisori si telegrame dupa mine. Ei s-au legat cu atâta nadejde de miscare aceasta, cu atâta sfintenie, cum nu-si poate cineva imagina.

În doua saptamâni de la prima intrare în Cahul, vestea despre legionari s-a dus ca fulgerul prin toata masa crestina a Basarabiei de jos. Din sat în sat, pâna la marginea Nistrului. Vestea unui început de mântuire din sclavia jidaneasca a aprins inimile bietilor tarani.

Îsi legasera pâna atunci nadejdea de Partidul taranesc, crezând ca ei, taranii, când va veni la putere acest partid al lor, vor capata dreptate. Dupa 8 ani de chinuri, de lupte, de nadejdi în acest partid, au descoperit ceva îngrozitor pentru sufletul lor: ca au fost tradati, înselati: ca în dosul numelui de partid taranesc se ascund interesele jidanimii. Partidul „La taranul român cu perciunii de jupân”. Asa în botezase profesorul Cuza.

Te cuprindea jalea sa fi vazut aceasta strivire de credinta în inimile taranimii, în momentul în care, dupa 8 ani, a înteles ca buna ei credinta fusese înselata.

Iata-ne deci din nou la Beresti si apoi cu masina pe malul Prutului, la Rogojeni, unde ma asteptau peste 200 de calareti sub conducerea lui Stefan Moraru si a lui Mos Cosa. Adunati de prin toate satele din jur.

– Sa mergem pâna la Nistru, spuse unul.

– Da! Vom merge, îi raspund.

Acum îmi încolteste pentru prima oara gândul sa fac o expeditie în stil mare cuprinzând toata Basarabia de sud, de la Tighina pâna la Cetatea Alba.

Întors la Iasi, ma munceste mereu acest gând: cum as putea face sa strabat Basarabia pâna la Nistru?

O singura problema e grea: cum as putea proceda ca sa nu ne opreasca autoritatile, sa nu ne batem cu statul, cu armata?

Atunci ma gândesc sa lansez o noua organizatie nationala, pentru combaterea comunismului jidanesc, în care sa intre si „Legiunea Arhanghelul Mihail” si oricare alte organizatii de tineri, peste deosebire de partide. În modul acesta socoteam ca ne puteam strecura în Basarabia.

Ce nume sa-i dam acestei organizatii? Discut cu legionarii în sala caminului. Unii spun: „Falanga anticomunista”, altii, alte denumiri. Crânganu spune: „GARDA DE FIER”.

– Acesta sa fie!

Acum pregateam aceasta actiune anticomunista, nu antimuncitoreasca. Pentru ca eu, când zic comunisti, înteleg jidani.

Pentru a obtine autorizatia intrarii în Basarabia, înlaturând astfel conflictele cu autoritatile, peste câteva zile m-am prezentat în audienta la Dl. Vaida Voevod, pe atunci Ministru de Interne. De la Ionel Bratianu, era al doilea om politic de talie mare pe care-l vedeam.

M-a retinut trei ore. Am înteles ca era gresit informat si asupra noastra si asupra problemei jidanesti, pe care nu o cunostea în adevarata ei lumina.

Pe noi ne credea niste tineri zvapaiati, care vrem sa rezolvam problema jidaneasca prin spargeri de geamuri. I-am explicat atunci cum vedem noi problema jidaneasca. Cum ea este o problema de viata si de moarte pentru români. Cum numarul lor e coplesitor si inadmisibil; cum au desfiintat clasa de mijloc, orasele românesti. I-am spus proportia dintre crestini si jidani la Balti, Chisinau, Cernauti, Iasi; pericolul pe care-l reprezinta în scoli, amenintând cu înstrainarea clasei conducatoare românesti si cu falsificarea culturii noastre.

I-am explicat si modul cum vedem noi rezolvarea. A înteles din primul moment despre ce este vorba. Dar, desi unui om de valoarea sa nu-i trebuie mult ca sa înteleaga esenta lucrurilor, totusi, eu cred ca el nu va putea niciodata complet, pentru ca as e în firea lucrurilor: ochii de la 1890 nu mai vad la fel u cei de la 1930. Sunt chemari, sunt îndemnuri, sunt porunci mute, pe care numai tineretul le aude si le întelege pentru ca numai lui i se adreseaza. Fiecare generatie cu ei în lume. De aceea, poate, nu avea suficienta încredere în noi.

Am obtinut aprobarea marsului în Basarabia, dupa ce bineînteles, mi-am luat angajamentul ca se va pastra cea mai perfecta ordine.

Peste câteva zile am facut un manifest catre tot tineretul tarii.

 

FRAMÂNTARI ÎN MARAMURES

 

Între timp încep mari framântari în Maramures.

Un alt colt de tara româneasca, peste care moartea îsi întinsese aripa. Acolo, jidanimea a cuprins satele. A pus stapânire pe pamânturi, pe munti, pe stânile din munti. Românii, ajunsi în stare de sclavie, se retrag tot mai mult în fata navalirii iudaice si se sting încet, încet, lasând mosiile lor mostenite de la Dragos Voda în mâinile navalitorilor. Nici un guvern nu se mai intereseaza de ei, nici o lege nu-i apara.

***

La începutul lui iunie 1930, la poarta casei mele de la Iasi, se opreste o caruta cu doi cai. Din ea se coboara doi preoti, un taran si un tânar.

Îi primesc înauntru. Se recomanda preot ortodox Ion Dumitrescu, preot unit Andrei Berinde si taranul Nicoara.

– Venim cu caruta din Maramures. De doua saptamâni suntem pe drum: suntem amândoi preoti în Borsa, unul unit si altul ortodox. Nu mai putem de mila nenorocitilor de români din Maramures. Am facut memorii peste memorii. Le-am adresat pe unde ne-a taiat capul: Parlament, Guvern, Ministri, Regenta.

De nicaieri, nici un raspuns. Nu stim ce sa mai facem. Am venit cu caruta pâna aici, al iasi, sa rugam studentimea româna sa nu ne lase. Vorbim în numele a mii de tarani din Maramures, care au ajuns la disperare. Suntem preotii lor. Nu putem închide ochii la ceea ce vedem. Ne moare neamul. Si ni se frânge inima de mila.

I-am gazduit câteva zile si le-am spus:

– Singura solutie pe care o vad este sa-i organizam si sa încercam a le ridica moralul. Ei sa stie ca nu duc singuri lupta; ca noi îi sprijinim; ca luptam pentru ei si ca soarta lor depinde de biruinta noastra.

În urma le-am trimis, pentru organizare, pe Totu si Eremeiu. Iar mai târziu pe Savin si pe Dumitrescu-Zapada. Mii de tarani din Borsa si din toate vaile se înrolau în organizatie.

Jidanii si-ai dat seama de primejdia unei renasteri românesti si au început a provoca. Vazând ca sistemul nu le reuseste, atunci au recurs la un mijloc infernal. Au dat foc Borsei, aruncând vina asupra românilor. Ziarele jidanesti au început imediat sa tipe. Sa ceara masuri energice contra românilor, care vor sa faca pogromuri.

Preotii amândoi au fost atacati de jidani, batjocoriti, loviti si mai apoi alungati mai multi kilometri si batuti cu pietre. La urma au fost arestati ca agitatori si închisi amândoi în temnita din Sighetul Marmatiei. De asemenea au fost arestati: Savin si Dumitrescu-Zapada si câteva zeci de tarani fruntasi. Totu si Eremeiu au fost si arestati la Dorna si închisi în arestul de la Câmpulung. „Adevarul” si „Dimineata” încep o adevarata canonada de minciuni si infamii puse în sarcina preotilor si a arestatilor.

Toate protestele noastre: telegramele, memoriile etc., n-au nici un rezultat, din cauza tipetelor, larmei si presiunilor jidanesti.

 

MARSUL ÎN BASARABIA

20 IULIE 1930

 

În vederea marsului pe care urma sa-l facem, dau un „ordin de mars” pe care-l public în „Pamântul Stramosesc”.

Extrag din el:

1. Mergem sa trecem Prutul în sunetul vechiului imn al unirii românesti „Hai sa dam mâna cu mâna cei cu inima româna”.

Mergem sa facem o vizita satelor între Prut si Nistru, sa le ducem cântecele noastre si sa legam fratie de legionari cu urmasii lui Stefan cel Mare si Sfânt.

2. Durata marsului, o luna.

3. Formatie pe 7 coloane puternice, la interval de 20 km.

4. Trecerea Prutului prin 7 puncte. Coloana din dreapta cu directia si obiectivul de atins: Cetatea Alba, coloana din stânga, directia si obiectivul: Tighina.

5. Modul de înaintare, marsul pe jos de la Prut pâna la Nistru.

6. Data plecarii, 20 iulie, dimineata. Trecerea Prutului la ora ce se va anunta.

………………………………………..

În momentul în care jidanimea a luat cunostinta de faptul ca noi voim sa intram în Basarabia pentru a trezi constiinta românilor, presa jidaneasca a pornit în contra noastra un uragan de atacuri. Calomnii, minciuni, atâtari, s-au abatut fara încetare timp de o luna peste noi.

Aceste atacuri s-au îndreptat deopotriva si în contra d-lui Vaida. Jidanii cereau ca dl. Vaida sa fie imediat debarcat de la Ministerul de Interne, mai mult, „dat peste bord”, pentru îndrazneala de a fi aprobat ca noi, tinerii români, sa intram în Basarabia pentru a duce un cuvânt românesc de bine, de mângâiere, de nadejde, parintilor si fratilor nostri de peste Prut.

Basarabia e data economiceste si politiceste în stapânirea absoluta a jidanilor. Orice încercare de dezrobire româneasca, orice atingere a acestei negre stapâniri, este considerata ca o crima. Sub presiunea atacurilor si uneltirilor presei jidanesti, marsul în Basarabia a fost interzis, tocmai în ziua în care legionarii pornisera din toate partile spre Prut.

Am facut atunci urmatorul protest pe care l-am lansat în capitala:

 

LEGIUNEA ARHANGHELUL MIHAIL

„GARDA DE FIER”

UN APEL SI UN AVERTISMENT

 

ROMÂNI DIN CAPITALA,

„Marsul Garzii de Fier, care trebuia sa aiba loc în Basarabia a fost oprit. Inamicii unei Românii sanatoase si puternice au triumfat. Jidanasii din Sarindar, de la Lupta, Adevarul, Dimineata, acesti otravitori ai sufletului românesc, de o luna de zile ameninta, de o luna de zile insulta, de o luna de zile ne palmuiesc sufletele, aici la noi acasa.

Din capusi înfipte în sânul cestei natii, s-au transformat în monopolizatorii întelegerii intereselor superioare ale patriei si cenzuratorii nepoftiti ai tuturor actelor de guvernamânt.

La Turda au cerut guvernului sa opreasca demonstratia, sub motiv ca se aprinde Ardealul; la Cahul, ca se începe revolutia în Basarabia; la Galati, ca se vor naste maceluri si pogromuri.

Pretutindeni au ramas niste provocatori ordinari, Legiunea pastrând o ordine si o disciplina desavârsite.

Astazi ne îndreptam spre Nistru, pentru ca sa întoarcem Basarabia cu fata spre Bucuresti.

Dar, acestor mercenari ai comunismului, nu el convine aceasta.

Basarabia trebuie sa ramâna prada bolsevismului si sa priveasca spre Moscova, pentru ca ei sa continue a teroriza cu provincia dintre Prut si Nistru întreaga politica a României.

ROMÂNI

Politicianismul venal si pervers, acest putregai care ne infecteaza viata, îi secundeaza, din calcul meschin de interes electoral si dintr-un înjositor spirit de servilism, în opera lor de dezmembrare a tarii si înstrainare a pamântului nostru stramosesc. Spirit si calcul care au dat România, de 50 de ani încoace, pe mâna veneticilor de peste hotare.

Priviti!… se misca astazi mucenicii din Maramures si Bucovina! Îsi plâng pe drumuri amarul de robie în care i-a aruncat ticalosia tuturor conducatorilor de tara; nu pentru ca i-ar fi uitat, ci pentru ca i-au vândut.

Nu vi se pare cel putin straniu, ca nu s-a gasit un singur glas în aceasta tara, care sa vina cu un cuvânt de mângâiere pentru ei? Si nu vi se pare cel putin o nerusinare, a reduce toata chestiunea din Maramures la „instigatorii” Nicolae Totu si Eremeiu? Ei sunt vinovatii? Dar politicianismul care a înselat în fiecare zi, de 12 ani, nu este vinovat? Dar sutele de mii de venetici, jidani, care au venit peste capul lor ca lacustele, sa le ia pamântul ramas de la stramosi si sa-i robeasca, acestia nu sunt instigatori si provocatori? Dar domnii din Sarindar care necinstesc mândria noastra de stapânitori în tara aceasta, acestia nu sunt provocatori?

ROMÂNI,

Iata un exemplu tipic din care se poate vedea adevarata cauza a „dezordinilor” din Bucovina si Maramures.

Universul din 17 iulie 1930 publica urmatoarea statistica: la Cernauti: copii în vârsta de scoala, curs primar: 12.277 din care români (baieti si fete) 3.378 iar restul de 8.825 straini. Ce dovada de coplesire a elementului românesc din nordul tarii mai doriti? Unde voiti sa fuga din fata acestei navale uriase si ucigatoare sufletul neamului românesc? Îi bârfiti si îi loviti si-i ofensati, ca s-ar ridica pentru pâine si „situatie economica proasta”, când în realitate ei se înalta cutezator, sa apere fiinta românismului la granita de nord. Pentru ce nu s-a gasit nici un barbat politic sa-i spuie Majestatii Sale adevarul:

MARIA TA,

Nenorocitii acestia nu cer pâine. Cer dreptate! Cer eliberarea suflatului românesc care trage sa moara, înabusit în Maramures si Bucovina. Cer masuri în contra sutelor de mii de jidani, ghiftuiti, rotunzi si albi va viermii, care-i sfideaza în fiecare zi în saracia lor, sub protectia tuturor autoritatilor românesti.

Desigur, stiu ei bine, domnilor ziaristi, ca nu prin manifestari violente vor putea rezolva o asemenea problema: dar ajunsi la limita de pe urma a rabdarii, ei vor sa impuna o conducere româneasca României; sa forteze legiferarea româneasca: legi de protectie a elementului românesc în România.

DOMNILOR DIN SARINDAR,

Poate voiti ca prin insultele neîncetate cu care raniti sufletele românesti, sa ma vedeti într-o buna zi în fruntea sfintilor rasculati din Maramures? Sa stiti ca în clipa aceea v-a sunat ceasul si v-a sunat si scândura!

În orice caz, daca legile vi se par insuficiente ca sa va poata domoli, eu va declar ca am destula putere pentru ca sa va pun la locul vostru si sa va fac sa întelegeti în ce tara traiti.

Daca nu va linistiti, voi chema în contra voastra tot ce este viu în tara asta, hotarât sa lupt prin toate armele pe care mi le va pune la dispozitie mintea.

ROMÂNI,

O Românie noua nu poate iesi din culisele partidelor, dupa cum România Mare n-a iesit din calculele politicienilor, ci de pe câmpiile de la Marasesti si din fundul vailor batute de grindina de otel.

O Românie noua nu poate iesi decât din lupta. Din jertfa fiilor sai.

De aceea, nu politicianismului ma adresez astazi. Ci tie, soldat. Înalta-te! Istoria te cheama din nou Asa cum esti. Cu mâna rupta. Cu piciorul frânt. Cu pieptul ciuruit. Lasati-i pe neputinciosi si pe imbecili sa tremure.

Voi, dati lupta cu barbatie.

În curând, Garda de Fier va va chema la o mare întrunire în Bucuresti întru apararea maramuresenilor, copiii lui Dragos Voda si a bucovinenilor, fiii lui Stefan cel Mare si Sfânt.

Scrieti pe steagurile voastre: Strainii ne-au coplesit. Presa înstrainata ne otraveste. Politicianismul ne omoara.

Sunati din trâmbite alarma. Sunati din toate puterile.

În clipa când dusmanii ne coplesesc si politicienii ne vând, români, strigati cu înfrigurare ca pe potecile muntilor, în ceasurile de furtuna:

PATRIA! PATRIA! PATRIA!

Corneliu Zelea Codreanu

Seful Legiunii”

 

ATENTATUL CONTRA MINISTRULUI ANGHELESCU

IULIE 1930

 

În seara zilei în care afisasem manifestul, ma gaseam la Centrul Studentesc. Stateam de vorba cu câtiva studenti. Îsi face aparitia si tânarul Beza. La un moment dat îsi scoate insigna organizatiei „Vlad Tepes” si o arunca:

– De astazi înainte, nu mai am nimic cu „Vlad Tepes”, îmi dau demisia.

Pe mine, gestul nu m-a impresionat. Întâi, pentru ca Liga „Vlad Tepes” mi s-a parut ceva neserios si cu atât mai mult tineretul „Vlad Tepes”, despre a carui existenta m-am îndoit chiar din primul moment. O demisie din acest tineret ma lasa complet rece.

Dupa mai multe minute, tânarul intervine din nou în discutie, spunând ca ar voi sa devina legionar, daca eu n-as avea vreo obiectiune. I-am dat un raspuns vag, care sa ocoleasca un refuz. Dogma legionara îmi impune rezerva la orice noua cerere de intrare în Legiune si cu atât mai mult în cazul de fata.

Cu câteva saptamâni înainte, îl mai vazusem pe Beza la un mic restaurant, unde ma întreba daca n-ar fi bune sa-l împuste pe Stere. Nu l-am luat în serios nici atunci.

La plecare m-a invitat sa dorm la el. Am refuzat. M-am culcat la medicinisti. A doua zi pe la 12, aud strigând pe vânzatorii de gazete: „Atentatul contra ministrului Anghelescu”. Cine? Beza. Cum? A tras câteva focuri fara sa-si atinga victima decât superficial.

De ce? Nu stiam. Ma interesez. Aud: conflict între macedoneni si Anghelescu pe tema „Legii Dobrogei noi”, prin care se încalca interesele românilor din Dobrogea. Pe Anghelescu nu l-am cunoscut niciodata, dupa cum nu-l cunosc si nu l-am vazut nici pâna în ziua de astazi. Peste doua zile sunt chemat la instructie. În buzunarul lui Beza s-au gasit manifeste de ale „Garzii de Fier”. Explic judecatorului de instructie si dau o declaratie. Nu am nici o cunostinta si nici o legatura. Nu cunosc nici macar mobilul care l-a îndemnat. Mi se da drumul. Ma gândesc: cum poate cadea napasta pe om. Daca as fi primit invitatia lui Beza de a dormi la el? Deveneam autor moral. Orice argument expus de mine întru aparare ar fi fost de necrezut. Mai ales ca faptul coincidea cu oprirea marsului în Basarabia.

A doua zi, spre marea mea surprindere, citesc în „Dimineata” cu titlul pe jumatate de pagina: Corneliu Codreanu înfiereaza fapta lui Beza. Ramân uluit. Ma duc la judecatorul de instructie si-i spun:

  • Domnule judecator, sunt foarte mirat ca a putut iesi, de aici, de la dvs., dintr-o instructie secreta, o informatie inexacta. Eu nu am înfierat fapta lui Beza. Nu am eu chemarea de a înfiera fapta lui Beza!

  • Nu am dat nici o informatie. Sunt inventie de ale presei.

Dar pot sa fie eu calcat în picioare de presa jidaneasca? Chiar daca am cunoscut pe cineva numai câteva minute, chiar daca nu am avut nici un fel de legatura cu el, nimeni nu ma poate forta sa ca sa ma reped ca o canalie asupra lui , într-un asemenea caz si sa-l înfierez. Nu vreau. Poate s-o faca toata lumea, afara de mine, pentru ca nici nu stiu despre ce este vorba si pentru ca trecutul meu, în care am fost pus în aceeasi situatie de a trage, mi-a luat dreptul de a înfiera pe altii. Voi face un nou avertisment.

În aceeasi zi am tiparit un manifest pe care l-am împrastiat în capitala:

 

AL II-LEA AVERTISMENT

 

„Deoarece presa a îndraznit din nou sa mistifice adevarul, sustinând ca eu as fi „înfierat” gestul lui Beza, tin sa dau urmatoarele lamuriri:

Daca Dl. Ministru Anghelescu o fi având motive de a fi suparat, cred ca cel putin tot atâtea motive are si tânarul Beza, atât în fata justitie cât si în fata sufletului românesc.

Declar ca nu înteleg sa iau apararea celui dintâi, înfierând pe cel de-al doilea, ci ca voi apara pe tânarul Beza si cauza lui cu toata caldura sufletului meu si cu toata puterea.

Iar voi, din Sarindar, înscrieti în rabojul rafuielilor apropiate al doilea avertisment.

Corneliu Zelea Codreanu”

 

În urma acestor doua avertismente raporturile mele cu Dl. Vaida s-au rupt. Dl. Vaida s-a suparat pe mine. Eu nu puteam însa proceda decât asa cum îmi dicta constiinta.

Chemat din nou la instructie, am fost arestat. Iata-ma, asadar, din nou în duba spre Vacaresti. În aceeasi duba mai erau înca sapte tineri cu care fac cunostinta: Papanace, Caranica, Pihu, Mamali, Anton Ciumetti, Ficata si Ghetea. Facusera un manifest de solidarizare cu Beza. Am pasit din nou pe sub aceleasi porti, ca si acum 7 ani în urma, cu ceilalti 5 camarazi si printr-o întâmplare am fost dus în aceeasi celula în care statusem atunci. A doua zi, am intrat în fabrica si am vazut icoana Sfântului Arhanghel Mihail, de la care am pornit acum 7 ani, când eram copil.

***

Aici, în închisoare am cunoscut bine pe acesti tineri aromâni, plecati din Muntii Pindului. Cultura aleasa, o înalta sanatate morala, buni patrioti. Constructie de luptatori si de viteji. Oameni de jertfa.

Aici am cunoscut îndeaproape marea tragedie a macedo-românilor, aceasta ramura româneasca, ce de mii de ani, singura, izolata în muntii ei, îsi apara, cu arma în mâna, limba, nationalitatea si libertatea.

Atunci l-am cunoscut pe Sterie Ciumetti, pe care Dumnezeu l-a ales, pentru sufletul sau bun si curat ca roua, sa fie, prin tragica sa moarte si chinuire, cel mai mare martir al miscarii legionare, al României legionare.

Aici gândurile si inimile noastre s-au înfratit pentru totdeauna. Vom lupta împreuna pentru neamul nostru întreg din Pind si pâna dincolo de Nistru. Nici plângeri, nici petitii, nici interventii pe la toate guvernele, surde pentru românii de peste hotare sau de aici, ci numai o natie româneasca puternica si stapâna va putea rezolva toate probleme românesti de pretutindeni. Atunci, acesti români, razletiti în lumea larga, vor fi adusi în tara. Caci este nevoie de sângele lor al tuturor aici, unde românimea se lupta cu moartea. Si e bine sa se stie ca în aceasta lupta, au putut exista guverne care au deschis larg portile tarile pentru miile de jidani si care în acelasi timp, au interzis intrarea în tara a românilor de peste hotare.

***

Toate fortele oculte erau în joc pentru ca, presând asupra justitiei, sa obtina condamnarea mea.

Noua mea arestare si încarcerare la Vacaresti a creat o stare de mare satisfactie în rândurile jidanimii. Sunt atacat si insultat în toate foile de orice jidanas obraznic. Ma ataca si foile românesti din slujba partidelor, pentru ca sa placa jidanilor.

***

Mise fixeaza termenul de judecata. Încep aceleasi pregatiri. Astept ca Nelu Ionescu, care ma apara în toate procesele începând de la 1920, sa vina la Iasi. La rugamintile studentilor s-au mai înscris în apararea mea si dl. Mihail Mora.

Procesul meu este, ca totdeauna, un asalt iudaic pentru a se obtine o condamnare. O cât de mica condamnare, cer jidanii de la „Adevarul”. Numai ca sa poata spune ca miscarea condusa de mine este anarhica, uzând de mijloace ilegale de actiune.

Misuna jidanii pe salile Ministerului de Justitie cu tot felul de interventii. În fata lor magistratura româna sta dreapta si neînduplecata. Sunt achitat.

Procurorul face însa apel. Sunt retinut mai departe la Vacaresti.

Presiunile si interventiile puterii iudaice se maresc. Sunt dus din nou la judecata. Procurorul Praporgescu, la judecarea apelului, pentru a face pe placul acestei puteri, m-a asezat în boxa cu escrocii, hotii de cai si pungasii de buzunare. Trei ore i-au judecat pe acestia, în care timp am fost obiectul privirilor ironice si sfidatoare a zeci de jidani. La urma abia s-al luat procesul meu. Am fost din nou aparat de d-nii Mihail Mora si Nelu Ionescu. Procesul s-a terminat cu o noua achitare. Dupa aproape o luna si jumatate de închisoare, am fost eliberat. Am plecat acasa.

***

Dupa acestea, cu Nelu Ionescu, Gârneata, Mota si Ibraileanu, am pornit cu camioneta la Sighetul Marmatiei sa ne interesam de soarta celor doi preoti care se aflau închisi într-o mizerie înspaimântatoare. Nu venea nimeni sa-i vada, sa le aduca de mâncare. Preotul Dumitrescu avea sotia bolnava si doi copii mici. O casa, fara pâine, fara bani, fara medicamente, din mila oamenilor. Soarta de preoti crestini, ridicati întru apararea crucii, a bisericii si a neamului lor! La fel de trista era si soarta celorlalti 10 tarani fruntasi arestati.

Afara, jidanimea triumfa. Se strângeau bani în tara si strainatate. Guvernul dadea bani pentru „nenorocitii de jidani” de la Borsa, pentru ca sa-si faca case noi din piatra, cu etaj, în timp ce bietii tarani români manânca pâine din faina de lemn amestecata cu rumegatura de ovaz.

Eu, care am vazut atunci acest Maramures românesc, gemând si zbatându-se în ghearele mortii, nu pot decât sa îndemn pe toti oamenii politici, pe toti membrii învatamântului, pe toti preotii, pe studenti, ca si pe elevii de scoala, ca si pe toti procurorii umanitatii, care vin sa ne cenzureze viata politica:

– Mergeti cu totii si vizitati Maramuresul. Puneti arbitru pe orice om din lumea întreaga, sa raspunda daca e admisibil ca în Tara Româneasca, sa se petreaca cu românii ce se petrece în Maramures.

Dupa patru luni de zile, preotii au fost transportati în închisoarea din Satu Mare. Acolo s-a judecat procesul lor, în care mai erau implicati 50 de tarani si taranci cu copii în brate, si 20 de jidani. Au pledat în procesul acesta profesorul Catuneanu, Ion Mota, un avocat din localitate si eu, pentru români, si patru avocati jidani pentru cei 20 de acuzati ai lor. Dupa opt zile cu totii au fost achitati, deoarece tot ce li se pusese în sarcina nu era adevarat.

 

DIZOLVAREA LEGIUNII ARHANGHELUL MIHAIL SI GARZII DE FIER

11 IANUARIE 1931

 

Între timp, dl. Vaida, sub presiunea atacurilor jidanesti, a fost scos de la Ministerul de Interne si tot prin aceeasi presiune, înlocuit cu dl. Mihalache, care prin manifestarile din ultimul timp lasa sa se întrevada ca nu se va sfii sa întrebuinteze fata de noi metode de „mâna tare”. Acest moment sosise.

Tânarul Dumitrescu-Zapada, care fusese arestat la Sighet, exasperat de minciunile, atacurile, injuriile presei jidanesti, fara sa întrebe pe nimeni, fara sa spuna un singur cuvânt cuiva, ia un revolver pe care-l gaseste la întâmplare, pleaca la Bucuresti, intra în cabinet la Socor si trage un foc de revolver în acesta. Revolverul era însa stricat. La al doilea glonte s-a defectat.

Era în timpul sarbatorilor Craciunului, dupa un an de zile, în care timp nu statusem acasa nici o luna. Voiam sa fac sarbatorile în familie. Eram la Focsani, pregatindu-ma sa plec spre casa, când citesc în ziare cele întâmplate la Bucuresti. Am fost imediat chemat la judecatorul de instructie, Papadopol. S-a dovedit ca nu aveam nici un amestec în cele întâmplate. Mi s-a dat drumul. Am plecat din nou la Focsani, unde din ordinul d-lui Mihalache si fara nici un motiv, am fost înconjurat de politie, în casa la Hristache Solomon si timp de 8 zile n-am putut iesi afara.

Domnul Mihalache dizolvase Garda de Fier si Legiunea, printr-un jurnal al Consiliului de ministri. S-au facut perchezitii la toate organizatiile, s-au ridicat scriptele, s-au sigilat sediile. Acasa la Iasi precum si la Husi mi s-au rascolit pâna si pernele si saltelele. Pentru a cincea oara mi se ravasea casa, luându-mi-se tot ce era în legatura cu miscarea, pâna la cele mai mici însemnari pe care le aveam. Saci întregi, plini de acte, scrisori, hârtii, au fost ridicate din casele noastre si duse la Bucuresti. Dar ce puteau sa gaseasca la noi ilegal sau compromitator? Noi lucram la lumina zilei si tot ce aveam de spus, spuneam în gura mare. Credinta noastra ne-o marturiseam tare în fata lumii întregi.

De la Focsani, la 9 ianuarie, am fost dus de agenti la Bucuresti si acolo, dupa un interogator de 12 ore, arestat si trimis iar la Vacaresti. Au mai fost adusi a doua zi legionarii din judetele în care lucrasem cel mai mult: Lefter, de la Cahul; Banea, de la Iasi; Stelescu, de la Galati; Amos Pop, din Turda; Totu si Danila.

O noua lovitura aspra data în moalele capului, unei organizatii românesti, care nu facuse nimic ilegal, ci numai încercase sa-si ridice fruntea în contra hidrei iudaice. O noua încercare a neamului acesta de a se ridica, prin tineretul sau, din robie, se prabusea sub loviturile unui român, Ministru de Interne, în aplauzele unanime ale jidanimii din tara si din strainatate.

Si de aceasta data, furia pentru nimicirea noastra s-a pornit necrutatoare. Nici un mijloc n-a fost crutat pentru a ne distruge. Nici o infamie. Si nu eram vinovati cu nimic. Patrundeau pâna la noi foile jidanesti care ne atacau cu violenta, batându-si joc de noi si de adevar; iar noi nu puteam face nimic. Nu puteam raspunde nimic.

Cu bratele încrucisate între patru pereti de închisoare, priveam cum merg asupra noastra insulte si acuzatii peste acuzatii, care de care mai grozave.

*

Pentru a arata masura infamiei presei jidovesti din acea vreme, este suficient ca din multiplele încercari facute cu intentia de a ridica în contra-ne opinia publica si de a forta condamnarea noastra, s redau urmatorul fals ordinar savârsit de ziarul „Dimineata” si apoi reprodus si comentat de celelalte.

Atrag atentiunea ca niciodata n-am conceput, scris si iscalit un asemenea ordin. Nu-mi apartine nici un cuvânt. El este pe de-a-ntregul nascocit de jidanime.

Îl reproduc în întregime astfel cum a aparut cu comentariile ziarului dimineata:

 

„UN DOCUMENT EDIFICATOR

 

În legatura cu scopurile si mijloacele uzitate de organizatia Arhanghelul Mihail, suntem în masura sa publicam un document senzational emanat de la legiunea din Iasi.

Este vorba de o circulara trimisa la Câmpulung si Ludosul Mare de catre Legiunea Arhanghelul Mihail din capitala Moldovei:

 

Legiunea Arhanghelul Mihail

Sediul Iasi (Râpa Galbena)

Caminul Cultural Crestin

245/930 ad circulandum

Copie

Pentru raspunsuri adresati

Corneliu Zelea Codreanu

Str. Florilor 20, Iasi

– prin cifru –

Catre

Batalionul II Câmpulung

Batalionul III Ludosul de Mures

Avem onoare a va aduce la cunostinta urmatoarele:

Luând în considerare ca autoritatile civile cât si cele militare au slabit în vigilenta lor prin faptul ca noi am intervenit pe lânga unele personagii suspuse – atât la Ministerul Internelor, cât si din (e vorba de o alta autoritate înalta N.R.) – trebuie ca sa dublam forte mari de propaganda si instigatii abuzând de aceasta ocazie, care nu suntem siguri ca într-o buna zi din nou se va întoarce contra noastra. Prin urmare fara nici o ezitare si pierdere de timp, veti face urmatoarele:

  1. Veti întocmi tablouri de companii si plutoane de toti legionarii care au depus juramântul. Aceste tablouri le veti înainta Legiunii pâna la 1 noiembrie cor. care se vor centraliza apoi pe regiuni.

  2. Batalionul II. va convoca la Câmpulung pe principalii conducatori: Robota, Popescu, Serban, Despa, iar absolut în secret pe comisarul Nubert, Vatra Dornei si pe seful postului Poiana Stampii, Paduraru Gheorghe. Le veti comunica ca Legiunea a luat dispozitiuni în schimbarea planului de lucru. De acum se va lucra prin conspiratii absolut în secret, nu veti mai tine întruniri publice si nici propaganda – veti lua contact mutual cu toti legionarii sefi de cuiburi – punându-le în vedere sa mentina aceeasi stare de revolta între taranime.

Lovitura decisiva se va da în toamna aceasta cu ocazia schimbarii guvernului Mironescu.

  1. Bat. III, veti convoca pe dl. Profesor Matei, Moga Victor, Moga Tanase si comandantul plutonului din Grindeni – din Urca, veti chema doar pe comerciantul Moldovan. În secret se va chema serg.-instr. Jandarm Constantin, de la postul Ludos – comunicându-le (ca la Bat. II).

  2. De 2 ori pe saptamâna veti scoate tineretul legionar la exercitii pe teren – (islaz) sau alte locuri – pregatindu-l si explicându-i maretul nostru scop, îmbarbarându-l.

  3. Seful marelui stat major pe lânga Bat. III va termina cât mai repede posibil cu lucrarile ce a fost însarcinat verbal si cu ord. secr. nr. 7/1930 în cazul ca ecrazitul nu a fost îndeajuns veti cere din nou persoanei cunoscute.

  4. Prin corespondenta veti încunostiinta si pe d. dr. Iosif Ghizdaru de la Sighisoara despre cele de mai sus, trimitându-i si un raport detaliat asupra activitatii de la Ludos – la Sighisoara va lua fiinta Bat. IV sub conducerea d-lui dr. Ghizdaru.

  5. Acest ordin îl veti arde imediat dupa primire.

Fiti prudenti, o armata de spioni jidani s-au pus în urmarirea actiunii noastre – nu stati de vorba si nu primiti pe nimeni care nu are semnatura mea.

Sus inimile, traiasca Legiunea si cu Dumnezeu înainte!

Iasi. 7 octombrie 1930.

Comand. Leg.

(ss) Corneliu Zelea Codreanu

Seful stat Major si secretar

(ss) Gârneata

 

Reiese clar din aceasta circulara ca legiunea Arhanghelul Mihail a pregatit actiuni criminale apropiindu-si pentru aceasta pe unii dintre functionarii publici.

Desi tardiv, autoritatile sunt deci datoare sa identifice pe absolut toti functionarii publici care s-au pus în serviciul criminalei actiuni a legiunii Arhanghelul Mihail si sa aplice sanctiunile cele mai severe.”

**

Îmi dadeam seama ca situatia era grea. Organizatia dizolvata, sediile sigilate, perchezitii prin toate partile.

Opinia publica zapacita complet în fata tipetelor jidanilor si înmarmurita de acuzatiile pe care acestia ni le azvârleau, înclina sa creada de adevarate toate aceste odioase înscenari.

Pe deasupra, în închisoare, mizerie, frig, umezeala, lipsa de aer si de lumina, lipsa de asternut. Trebuia o mare interventie ca sa putem capata niste paie pentru a pune în saltele si niste rogojini pentru a acoperi igrasia de pe pereti.

1931 începuse în închisoare sub ploaie de minciuni, de insulte si de lovituri ale jidanilor.

I-am dus, si de rândul acesta, pe noii camarazi care ma întovaraseau în noua mea încercare, sa vada icoana si toate locurile pline de amintiri pentru mine.

Era desigur greu si pentru ei. Dar, raspunderea lor nu era decât pentru ei si cu mult mai mica. Tinta care trebuia sfarâmata si nimicita eram eu.

Simteam cum din nou se aduna nori negri deasupra noastra, cum din nou si cu mai multa îndârjire se pravaleste asupra noastra o lume dusmana, care vrea sa ne piarda.

Singurul sprijin, în mijlocul acestor infernale uneltiri si uriase asalturi, l-am gasit numai în Dumnezeu. Începem sa postim, post negru, toate vinerile. Iar în fiecare noapte la ora 12, sa citim Acatistul Maicii Domnului.

Afara, legionarii din capitala în frunte cu Andrei Ionescu, Ion Belgea, Iordache, Doru Belimace, Victor Chirulescu, Cotiga, Horia Sima, Nicolae Petrascu, Iancu Caranica, Virgil Raculescu, Sandu Valeriu, fac sfortari uriase pentru a lumina opinia publica derutata de presa Sarindarului.

Si în acelasi timp devotatul si neclintitul Fanica Anastasescu – nelipsit de la toate încercarile prin care am trecut – cauta sa ne îmbunatateasca starea materiala din închisoare.

Iata vina ce mi se punea în sarcina, prin:

MANDATUL DE ARESTARE NR. 194

…………………………….

„Având în vedere actele de procedura penala adresate contra lui Corneliu Zelea Codreanu, avocat din Iasi, în etate de 31 ani, prevenit ca a comis faptul ca a încercat a întreprinde o actiune împotriva formei de guvernamânt statornicita prin Constitutie si a încercat a face agitatiuni din care putea rezulta un pericol pentru siguranta publica prin organizarea unei asociatiuni Legiunea Arhanghelul Mihail – Garda de Fier, având ca scop întronarea unui regim dictatorial, ce urma sa fie impus la un moment voit de el, prin mijloace violente, în care sens partizanii erau pregatiti si îndemnati, prin instructie quasi-militara, ordine, directive si cuvântari, precum si prin publicatiuni, afise, embleme, discursuri în întrunirile organizate sau întrunirile publice.

Având în vedere ca acest fapt e prevazut de art. 11 aliniatul II din legea pentru reprimarea unor noi infractiuni în contra linistii publice, cu închisoare de la 6 luni, pâna la 5 ani si cu amenda de la 10.000, la 100.000 lei si cu interdictiune corectionala.

Considerând ca din cercetarile facute rezulta sarcini si indicii grave de culpabilitate, contra lui Corneliu Zelea Codreanu si ca pentru a împiedica pe numitul sa nu comunice cu informatorii si martorii ce urmeaza a fi audiati, cum si în interesul sigurantei publice, este în interesul instructiunii, ca numitul inculpat, pâna la noi dispozitiuni, sa fie detinut în casa de opreala;

Ascultând si concluziunile D-lui Procuror Al. Procop Dumitrescu si dispozitiunile art. 93 procedura penala;

Pentru aceste motive:

Mandam tuturor angajatilor fortei publice ca confirmându-se legii sa aresteze si sa conduca la casa de arest de la Vacaresti, pe Corneliu Zelea Codreanu…

Data în cabinetul nostru astazi 30 ianuarie 1931.

Judecator de Instructie Stefan Mihaescu

(Dosar nr.10-1931)”

 

PROCESUL

VINERI, 27 FEBRUARIE 1931

 

Ploaia aceasta de acuzatii a durat neîncetat 57 de zile, raspândindu-se zilnic, în milioane de foi, în sate si orase. Nici o posibilitate de raspuns. De nicaieri, nici o raza de nadejde. Nimeni n-are putinta sa ne ia apararea si sa denunte complotul jidanesc pentru condamnarea si îngroparea noastra si a miscarii. Privim cum autoritatile, procurorii, siguranta si acest domn, Mihalache, Ministru de Interne, care desi cu totii stiau din cercetarile pe care le facusera ca nu suntem vinovati cu nimic, ca nu s-a gasit nici un depozit de munitii, arme, dinamite etc., cu toate acestea se complaceau în aceasta situatie de infamie, lasând prada insultei si batjocoririi jidanesti niste oameni arestati, care nu se puteau apara.

Fiind în joc Siguranta Statului, ar fi avut elementara datorie sa linisteasca opinia publica, dând un comunicat, prin care sa fi spus ca nu este adevarat, ca Siguranta Statului ar fi descoperit depozite de munitii etc. si ca tara ar fi fost în ajunul unui razboi civil.

În mijlocul acestei situatii, ni se fixeaza procesul pentru vineri, 27 februarie.

O parte din avocati sunt de parere sa se amâne procesul, din cauza atmosferei încarcate si sa punem martori, cel putin din lumea organelor de siguranta, care sa fie fortate, sub juramânt, sa declare adevarul.

Refuzam propunerea. Ne judecam fara nici un martor.

Prezideaza dl. Consilier Buicliu, ajutat de d-nii judecatori G. Solomonescu si I. Cotsin, Procuror, dl. Procop Dumitrescu.

Ne apara profesorul Nolica Antonescu, d-nii Mihail Mora, Nelu Ionescu, Vasiliu-Cluj, Mota, Gârneata, Corneliu Georgescu, Ibraileanu.

Lumea si magistratii asteapta sa vada aparând dovezile în contra noastra, bombele si depozitele de munitii, dinamite, ecrazite si arme. Nimic, absolut nimic. Într-o jumatate de ora dupa interogatoriul nostru, toata aceasta farsa infama s-a prabusit. În sfârsit, am putut sa vorbim, înecati de indignare, care 2 luni, ceas cu ceas, se concentrase în noi. Tot barajul acela de minciuni se frângea în fata adevarului. Toate lanturile cu care ne legasera, cadeau. Am fost aparati în mod stralucit de avocatii nostri. Procesul a continuat si a doua zi. Pronuntarea s-a amânat câteva zile.

La termenul fixat, am fost dusi din nou la Tribunal, unde ni s-a citit sentinta de achitare cu unanimitate (sentinta penala nr. 800)

***

Iata în ce termeni a caracterizat sentinta de achitarea actiunea pentru care „Legiune Arhanghelul Mihail” fusese tradusa în fata judecatii, dupa ce mai înainte fusese dizolvata:

„Având în vedere ca din cele aratate de Dl. prim-procuror se constata în fapt din dosar, ca în adevar se recrutau aderenti numai printre oameni hotarâti, barbati, femei si copii, printre plugari, elevi; ca se vorbeste de cuiburi de legionari sau „vulturi albi” de pilda; ca e vorba de un stagiu, juramânt sau legamânt, de 5 legi fundamentale, dintre care una e a secretului; ca legiunea este organizata militareste cu o uniforma, cu un centiron, cu o esarfa, cu programe de educatie fizica si instructie militara, exercitii de semnalizare si cunoastere a alfabetului Morse etc.

Nu se constata însa ca cei ce recrutau si cei recrutati au întreprins vreo actiune împotriva actualei forme de guvernamânt statornicita prin Constitutie si nici nu au întreprins vreo actiune din care sa rezulte vreun pericol pentru Siguranta Statului. Ca simplul fapt al constituirii într-o asemenea organizatie nu poate constitui o infractiune, chiar daca în conceptia unora ea ar prezenta un pericol, când, atâta vreme cât organizarea n-a fost oculta, autoritatea administrativa ar fi putut interveni, fie oprind-o, fie dizolvând-o. Chiar în ipoteza în care s-ar stabili ca organizatia a copiat modelul fascist ca forma de alcatuire, înca prin asta membrii ei nu pot fi considerati pasibili de pedeapsa pe care o prevede textul pentru care sunt trimisi în judecata fiindca, în starea statica, o organizatie, oricare ar fi forma ei, nu prezinta nici un pericol pentru Siguranta Statului, ea putând face obiectul preocuparilor unor masuri preventive a autoritatilor administrative, nu însa a unor masuri represive care au intervenit numai atunci când se trece la actiune (afara de cazul când legea nu prohiba direct forma de organizare).

Ori nu se poate spune ca, din împrejurarea ca câtiva legionari au mers prin comune pentru a capata aderenti, îndrumând poporul sa se organizeze, sa aiba încredere în miscarea legiunii etc., se poate scoate un indiciu ca ei intentionau sa pericliteze Siguranta Statului – propaganda fiind un mijloc de formarea si reîmprospatarea cadrelor unei organizatii politice cum era aceasta si nici ca înjghebarea de asa-zise cuiburi, de catre elevii de liceu – formatiuni care nu faceau parte din organizatia propriu zisa – nu da nota pericolului pentru Siguranta Statului daca se are în vedere ca în programul organizatiei era trezirea constiintei nationale cu precepte de educatie fizica si morala care cadreaza cu un program scolar, atât timp cât lipsesc agitatiunile.

Considerând ca nu se poate imputa inculpatilor ca urmareau prin actiunea lor schimbarea actualei forme de guvernamânt, pentru ca din dosar si e netagaduit si de reprezentantul Ministerului public, ca atât inculpatul Corneliu Z. Codreanu cât si ceilalti precum si toti componentii organizatiei propovaduiau un brat tare, în locul partidelor parazite, dar recunosteau autoritatea regelui, de care se vorbeste cu tot respectul cuvenit si ai caror colaboratori, spun foarte des în manifestarile lor, vor sa ajunga.

Ori atâta vreme cât era vorba de o colaborare cu capul statului, nu poate fi vorba de o rasturnare a formei de guvernamânt la care guvernul n-ar fi consimtit.

………………………..

Având în vedere ca pentru aceste consideratiuni actiunea subversiva (care de altfel nu se dovedeste de nicaieri a fi o actiune subversiva) de care sunt acuzati inculpatii nu poate fi încadrata în dispoz. art. 11.

………………………..

Considerând ca marsul în Basarabia pus la cale de organizatie n-a avut loc, caci nici n-ar fi avut loc daca autoritatile n-ar fi consimtit; consimtamânt pe care de altfel inculpatii pretind ca l-au avut dar ca le-a fost retras mai târziu.

Ca în asemenea împrejurari e de prisos sa se mai retina sustinerile inculpatilor ca ei aveau de scop, în prim rând o punere la încercare a rezistentei legionarilor si în al doilea rând trezirea constiintei nationale în populatia impregnata de elemente straine.

Având în vedere ca s-a mai sustinut ca toate actele inculpatilor au a fi privite în lumina antecedentelor lor.

………………………….

Având în vedere ca nici ca dat în dozarea punibilitatii unor infractori nu pot fi citate, actele inculpatilor Corneliu Zelea Codreanu, Danila etc. cât timp nu se stabileste existenta faptului pentru care sunt dati în judecata, fiindca, antecedentele intereseaza pentru proportionarea pedepsei, nu pentru intervenirea ei.

Ca astfel fiind, inculpatii nu sunt vinovati de faptele ce lise imputa si prin urmare urmeaza a fi achitati.

………………………….”

**

Ne reîntoarcem bucurosi la închisoare. Acolo ne facem bagajele si asteptam sa plecam. Sa ne vina ordinul de punere în libertate. Asteptam, 8 seara, 9, 10 ,11, tresarim la fiecare pas care se aude prin curte. adormim cu bagajele facute.

A doua zi asteptam iar. Abia a trei zi auzim ca procurorul a facut apel si ca, pâna la noua judecata, vom ramâne arestati.

În sfârsit, iar încep sa treaca zilele greu.

*

Pentru vineri, 27 martie 1931, ni se fixeaza noul termen la Curtea de Apel. Zilele trec din ce în ce mai greu. În sfârsit, iata-ne din nou în duba spre Palatul de Justitie. Ne judecam. Suntem la Curtea de Apel, Sectia a II-a. Prezideaza dl. Ernest Ceaur Aslan. Aceiasi aparatori îsi fac datoria, combatând cu acelasi succes teza procurorului Gica Ionescu, care depaseste rechizitoriul sau, prin iesiri insultatoare si pline de ura.

Pronuntarea se amâna câteva zile. Înapoi la Vacaresti. Asteptam. Rechemati, ni se comunica o noua achitare, cu unanimitate. Suntem eliberati dupa 87 zile de închisoare. Suntem gasiti nevinovati. Oare cine va pedepsi pe insultatorii nostri? Oare cine ne va razbuna toate nedreptatile, loviturile si toate suferintele îndurate?

Dar procurorul face recurs. Mai târziu se judeca si acesta la Casatie. Suntem din nou achitati, cu unanimitate.

***

Iata-ne cu doua hotarâri: una a d-lui Mihalache, prin care „Legiunea Arhanghelului Mihail” si „Garda de Fier” sunt dizolvate ca organizatii subversive si periculoase pentru existenta statului român, alta a întregii justitii românesti: Tribunal, Curte de Apel si Casatie, în unanimitate, dupa care, tinerii acestia n-au nici o vina, Legiunea si Garda nu sunt periculoase întru nimic, nici ordinii publice, nici Sigurantei Statului. Cu toate acestea, sediile noastre ramân sigilate pe mai departe.

Jidanimea, care a fost din nou înfrânta, tace si pregateste din umbra alte minciuni, alte atacuri, alte infamii.

Doamne! Doamne! Cum nu vede neamul acesta ca noi, copiii lui, suntem lasati prada loviturilor dusmane care curg asupra noastra, una dupa alta!

Doamne! Doamne! Oare când se va trezi el si va întelege toata urgisirea si cabala îndreptata contra lui, cu vrajmasie, pentru a-l adormi si rapune!

 

MISCAREA LEGIONARA ÎN PRIMELE ALEGERI

IUNIE 1931

 

În aprilie cade guvernul national-taranesc. Vine guvernul Iorga-Argetoianu.

Legiunea fiind dizolvata, îmi înscriu miscarea la comisia electorala centrala sub o noua denumire: „Gruparea Corneliu Z. Codreanu”, alegându-mi semn electoral:

 

 

Noua denumire, se întelege, nu prinde în mase. Popor, presa, dusmani, guvern, tot „Garda de Fier” continua a-i zice. Sa luam parte la alegeri. Sa nu ni mai spuna ca de ce nu ne punem în rând cu lumea, de ce nu uzam de caile legale.

La 1 iunie sunt alegerile. Cu mari sfortari materiale, cu împrumuturi, reusim sa ne punem candidaturi în judete.

Începe propaganda. Cea mai legala si cea mai delicata. În judetele în care candideaza Ministrul de Razboi si Primul Ministru al tarii, noi nu candidam. Pentru acest motiv, din putinul cât avem, rupem Focsanii si Radautii.

În schimb, asupra noastra se reped: guvern, autoritati, batausi. Ni se opreste propaganda. La urma ni se mai fura si din voturi. Totusi, obtinem, dupa o lupta grea, 34.000 de voturi. Se prezinta pe linia întâia Cahulul cu aproape 5.000 de voturi, Turda cu 4.000, Covurluiul cu cele trei sectii: Beresti, Ganesti, Oancea cu aproape 4.000, Ismail cu 6.000 etc.

De al 15 decembrie 1929, de când am plecat la prima întrunire la Beresti si pâna acum, în iunie 1931, am dus-o într-o lupta si închisoare continua. Pe acasa nu stiu daca, adunând zi cu zi, am stat doua luni.

 

LUPTA DE LA NEAMT

31 AUGUST 1931

 

Dupa 20 de zile, aflu ca s-a declarat vacant un loc de parlamentar la jud. Neamt si ca în curând vor fi alegeri.

Studiez situatia si iau hotarârea de a intra în lupta.

Avusesem în acest judet, la alegerile trecute, 1.200 de voturi. Acum se prezentau în alegeri liberalii, national-taranistii în cartel cu averescanii, georgistii etc.

Presa voia sa dea o semnificatie deosebita acestor alegeri, pentru ca lupta va fi încordata si rezultatul ei va fi succesiunea la guvern.

Se observa concentrari de forte. Lumea începe a face chiar pronosticuri. Unii dau victoria liberalilor, altii national-taranistilor. În toiul luptei, unii vor face pariuri. Se înteleg de la sine, ca de noi nici nu se vorbea. Pe capul nostru nu se gândea nimeni sa puna pariuri.

La 25 iulie, dau si eu ordin de concentrare. Dar noi suntem sleiti. Nu avem nici cu ce plati lista. Ne ajuta familia Iesanu pentru plata listei si tiparirea de manifeste.

Pe la 30 iulie, sunt în Piatra Neamt si astept sosirea echipelor. Vine fiecare cum poate. Pe jos, cu trenul, cu caruta. Acum încep sa intre mai în serios în lupta elementele crescute în fratii, care formeaza echipe sub comanda legionarilor mai vechi.

Dupa harta, dau fiecarei echipe câte un sector. Numarul luptatorilor nostri se ridica la un total de 100. Ei pleaca pe jos, cu o credinta nesfârsita, desi nu cunosc pe nimeni si nu stiu nici ce vor mânca, nici unde vor dormi. Dumnezeu le va purta de grija, iar nevoia îi va învata. La Brosteni pleaca echipa Banica, profesor Matei, Cosma, la care se vor adauga câmpulungenii; la Rapciuni, echipa Tocu; la Bicaz, echipa Crânganu; la Tg. Neamt, Victor Silaghi, Jorjoaia, Stelescu; la Baltatesti, Banea, Ventonic, Ifrim, Mihail David; la Roznov, Popovici; la Buhusi, Paduraru cu Romascanii, Hristache Solomon si inginerul Blanaru; la Cracaoani, Doru Belimace si Ratoiu; la Razboeni, Valeriu Stefanescu, familia Mihai Craciun si Stelian Teodorescu. Alaturi de acestia, prof. Ion Z. Codreanu tinea întruniri în diverse puncte ale judetului.

Pe alocuri erau si cuiburi de legionari sub conducerea urmatorilor: Herghelegiu, Tarâta, Platon, Loghin, David, Nuta, Mihai Bicleanu, Ungureanu, Olaru V. Ambrozie, Macovei etc.

Echipele au început sa munceasca pe la oameni cu ziua pentru a capata de mâncare. În scurt timp, ele au început sa fie iubite de tarani.

National-taranistii au venit cu masini multe. Numai din partea lor sosesc în judet si pleaca în propaganda sapte fosti ministri. De asemenea, de la liberali.

Din toate categoriile sociale, preotii se poarta cel mai slab. În judetele unde se strâmba crucile de pe biserici, în fata stapânirii politicianiste, atee si jidanite, într-o lupta în care eram singurii care veneam în numele crucii, cu pieptul deschis în fata monstrului pagân, preotii din judet, cu o exceptie de vreo 3-4, au fost în contra noastra.

În ultima saptamâna, trebuia sa-mi organizez fortele în vederea bataliei finale. Aveam acum 6 sectii puternice si 10 slabe.

În discutia pe care am avut-o cu sefii de echipe, acestia sustineau ca odata ce avem 6 sectii puternice, putem sa ne ridicam echipele de acolo si sa le întarim pe cele slabe. Era o parere gresita care ne putea duce la pierderea bataliei.

Am procedat exact contrar, concentrând forte în punctele mele puternice; iar la celelalte lasând numai mici echipe de hartuiala. Adversarii, toti s-au grupat gresit. Ei s-au concentrat în punctele tari ale mele. Încât noi am dat batalia în punctele noastre cele mai tari, iar ei în punctele lor cele mai slabe.

Au fost nimiciti. Eu am luat în aceste 6 puncte câte 1.000 de voturi de sectie, iar ei câte 200, maximum 300. În acelasi timp, sectiile lor tari, ramânând fara buna aparare, au fost înjumatatite de echipele noastre.

În ziua de votare, începând de dimineata, am strabatut cu o masina puternica, însotit de Totu, 15 sectii devotare din 16.

Noaptea, la ora 12, s-a aflat rezultatul, într-un mare entuziasm al maselor taranesti si al echipelor de legionari si într-o nemaipomenita deprimare a politicienilor si a jidanilor. Garda: 11.300 voturi; liberalii: 7.000; national-taranistii cu averescanii: 6.000; ceilalti, mult mai putin.

Si astfel, în prima lupta, în câmp deschis cu fortele coalizate ale politicienilor, legionarii, desi într-un numar redus si dispunând de mijloace incomparabil mai mici, izbutesc sa câstige victoria, împrastiind panica în toti adversarii.

Cuprins - Capitolul anterior  - Capitolul urmator