SPRE MASELE
POPULARE
Cuprins
- Capitolul anterior LA MOTI Motii
traiesc înca în muntii din mijlocul Ardealului. Vechi ca si muntii, ei
îsi duc viata de-a lungul secolelor având întreaga lor istorie strabatura
de doua fire de foc: saracia – sunt singurii români si poate singurii
oameni de pe pamânt care n-au cunoscut în toata istoria lor o zi de bine
si de belsug – si lupta pentru libertate. Toata viata lor a fost
o lupta pentru libertate. Ei ne-au dat pe Horia, Closca si Crisan si au
sustinut revolutia de la 1784; ei ne-au dat pe Avram Iancu si au luptat
si la 1848. În muntii lor, istoria cunoaste peste 40 de rascoale contra
stapânirii unguresti; toate înecate pâna la sfârsit în sângele lor. Dar
dârzenia nu le-a fost înduplecata niciodata. În ultimul
timp glasul de tribun al lui Amos Frâncu si acela al Capitanului Emil
Siancu – ei însisi moti – rasuna în pustiu ca un strigat de alarma. În munti
sunt mine de aur. Rând pe rând s-au îmbogatit si se îmbogatesc exploatatorii,
dar ei au ramas mereu fara haine si fara pâine: „Muntii
nostri aur poarta, Noi cersim
din poarta-n poarta”. Stânca
sura e goala. Pe ea nu creste nimic. Nici
grâu, nici porumb. Singura
avutie e aurul din mâna exploatatorilor si singura posibilitate de trai
sta în lemnul din padure. O mie
de ani a tinut calvarul stapânirii straine. O mie de ani de rabdare cu
gândul ca va veni odata România Mare, care-i va scapa, care se va ocupa,
în sfârsit, de soarta lor si de soarta copiilor lor. Care va repara lunga
si omorâtoarea nedreptate, care va veni sa le rasplateasca rabdarea milenara
si suferinta si luptele. Numai
cei ce n-au mama nu stiu ce-i mângâierea. Numai cei ce n-au patrie nu
cunosc nici mângâierea, nici rasplata. Patria plateste totdeauna pe copiii
ei, pe cei ce au asteptat dreptatea ei si au crezut în ea, pe cei ce au
luptat si suferit pentru dânsa. Cum nu-i va rasplati si pe moti pentru
nemasurata lor rabdare, suferinta si vitejie? Dar dupa
razboi fiecare om si mai ales fiecare om politic s-a ocupat de „el”, de
persoana lui. De situatia lui materiala, electorala, politica. Asa ca
pe moti i-a uitat. Cine
se ocupa numai de „el”, nu se mai poate ocupa si de „altii”. Si pe cine
îl împresoara grijile prezentului, nu se mai poate situa cu gândurile
si simtirea în istorie, pentru ca, lucrând în numele patriei, sa aiba
grija de a înfaptui marile reparatii si rasplati istorice pe care aceasta
le datoreaza vitejilor ei. Si
nu numai ca au fost uitati, dar au fost lasati prada tuturor samsarilor
jidani care, în fuga dupa câstig, s-au infiltrat în muntii lor, unde niciodata
piciorul strainilor n-a putut sa-i încalce si le-au luat singura lor posibilitate
de viata. Si-au ridicat fierastraiele pâna în creierii muntilor, doborându-le
padurea si lasându-le numai stânca goala. „O, Iancule,
de ce nu-nvii Sa-ti
vezi tu muntii tai pustii!” Îl cheama
în cântecul lor de jale pe Iancu, eroul lor, sa-si vada muntii goi si
„codrii rasi” de cetele de „jidanasi”. Sub stapânirea României Mari, în
zilele mult asteptatei izbânzi a neamului. În adevar,
ce tragedie înfioratoare sa rezisti zece veacuri contra tuturor împilarilor
si sa mor ide foame si de mizerie în România Mare, pe care tu ai asteptat-o
timp de un mileniu! Pe ea
ai asteptat-o. Ea ti-a fost singurul sprijin moral ce te-a mentinut. Acum
cade si aceasta speranta. N-a avut pâine, dar a trait în nadejde. România
Mare, pentru aceasta populatie, nu a fost o înviorare si un triumf, o
încoronare, dupa o mie de ani de suferinta, cu mari rasplati din partea
neamului întreg. Pentru acesta era nevoie de sufletul lui Stefan cel Mare,
nu de sufletul de pigmeu al politicianului român. Pentru ei, România Mare
a fost o prabusire în deznadejdea mortii. Acesti
politicieni pateaza obrazul natiei noastre. Caci un neam, pe deasupra
oricaror interese, îsi are obligatiile morale de îndeplinit. Daca nu si
le îndeplineste, ramâne patat. *** Înduiosat
de scrisoarea unui învatator din Bistra, de lânga Câmpeni, m-am suit în
tren sa merg la fata locului. Sa
vad si eu ce e acolo. Purtat
de un tren mic, urcam cu inima strânsa pe vaile glorioase ale Muntilor
Apuseni, pe unde jucase moartea în zeci de lupte si pe unde umbla duhurile
lui Horia si Iancu. Într-o
gara ma apropii de un taran. Un mot. Pe hainele
lui erau cel putin 20 de petice cusute. Expresie a unei saracii neasemuite.
Avea de vânzare cercuri de lemn pentru vase, facute de el. Le vindea pentru
un pret de nimic. Cu ochii afundati în cap si cu obrajii supti. O figura
blajina. Privirea îi era sfioasa si nefixata de vreun gând. Pentru cine
cunoaste, citeste în acesti ochi durerea si descopera pe omul flamând.
Omul chinuit de foame. În acesti
ochi blajini care inspirau mila, nu era nici o preocupare. Nici
un interes pentru viata. –
Cum o duceti pe aici? îl întreb eu. –
Bine! Bine, multumesc. – Dar
se face porumb, cartofi? –
Da, se face. – Aveti
de toate, hrana…? –
Da, avem… avem… –
Va sa zica, n-o duceti rau? –
Nu!… Nu!… M-a
masurat de câteva ori cu ochii, s-a aratat foarte putin dispus la vorba,
caci cine stie pe ce meleaguri de deznadejde îi zbura mintea si în nobletea
mostenita a rasei, nu voia sa se plânga în fata unui om strain. *** În
sfârsit, am ajuns la Bistra. M-am dus la învatatorul din sat care-mi scrisese.
am stat o zi. Am intrat prin casele sarace ale motilor. O spuza de copii
asteptau zgribuliti câte 2-3 saptamâni, câte o luna si mai bine, pe parintii
lor plecati cu calul si caruta sa le aduca câte un sac de malai, în schimbul
cercurilor de lemn si ciuberelor pe care le lucreaza si pe care apoi le
vând la sute de kilometri, în regiunile unde Dumnezeu a fost mai darnic.
Într-un
an, motul, câteva luni sta acasa si restul timpului dupa malai, pentru
copiii sai. Îmi
spune învatatorul: –
Nici în timpul stapânirii unguresti nu s-au putut aseza straini aici.
Acum însa,
iata s-a stabilit o cherestea a unei societati jidanesti din Oradea, care
a pus mâna pe paduri si le taie. Toata viata saraca si-o întretineau motii
din munca lemnului, facând cercuri si ciubere. De
acum, nici de acestea nu vor mai avea parte. Sunt condamnati
la moarte. De foame
si de nevoi, se duc si muncesc la jidani, taindu-si ei singuri copacii
din padure, pentru 20 de lei pe zi. Atât îi ramâne motului din toata bogatia
care se scurge la vale în trenuri lungi. Si când se va termina lemnul
din padure, se termina si cu noi. Dar
este ceva si mai trist. Noi am trait sute de ani viata de virtute. Jidanii
ne-au adus cu ei pacatele desfrâului. Sunt peste 30 de jidani la aceasta
fabrica. Si sâmbata seara, când fac platile, opresc pe fetele si femeile
motilor, îsi bat joc de ele si fac orgii pâna dimineata. Boli morale si
fizice na macina stele alaturi de saracie si mizerie. Si nu
poti zice nimic. Nu poti încerca nici o actiune, deoarece acesti jidani
sunt în raporturi de asa strânsa prietenie cu toti politicienii, încât
sunt stapâni atotputernici. Autoritatile unt la discretia lor, de la jandarmi
si pâna sus. Iar daca
încerci sa spui ceva, esti acuzat imediat, „ca îndemni la ura”,
pe o parte de cetateni în contra celorlalti cetateni; „ca tulburi armonia
sociala” si „buna înfratire” în care totdeauna au trait românii
cu „populatia pasnica evreiasca”. Ca nu suntem „crestini”,
caci Iisus Hristos a zis: „sa iubesti pe aproapele tau” si chiar pe cel
care face rau etc. O vorba
daca spui, esti arestat ca „dusman al sigurantei statului” si ca
atâtator la „razboi civil”. Esti insultat si chiar batut. Sunt
stapâni pe autoritati si trebuie sa taci si sa privesti la tot dezastrul
neamului tau. Mei bine ne-ar lua Dumnezeu vederile, ca sa nu mai vedem
cu ochii nostri si sa nu mai stim nimic. *** Mie mi
se urca sângele în cap si iar îmi trecea prin mine sa pun mâna pe arma,
sa ma ridic în munti si sa trag cu nemiluita în cetele de dusmani si de
vânduti, daca autoritati si legi în România Mare pot patrona asemenea
crime în contra natiunii române, a onoarei si a viitorului ei si daca
aceste legi si autoritati vândute i-au închis orice speranta de dreptate
si de mântuire româneasca. M-am întors
la Iasi cu sufletul chinuit , încarcat de povara pe care tot neamul acesta
o poarta asupra lui. Ce grozava
este înstrainarea clasei conducatoare a unui popor, a clasei lui politice
si culturale. Literatii
si scriitorii îsi gasesc subiect de tratat în toate nimicurile. Carti
peste carti apar. Sunt pline vitrinele librariilor de ele. Ce va zice
viitorul despre acestia, daca pentru o tragedie istorica precum aceea
a motilor, petrecuta sub ochii lor, ei n-au gasit nici un cuvânt care
sa fie în acelasi timp si un semnal de alarma pentru poporul ametit de
toata literatura scandaloasa care-l adoarme si-i întuneca drumul viitorului
si al vietii? Cum va
trebui sa priveasca neamul pe acesti scriitori si literati, a caror misiune,
ce mai sfânta, este tocmai aceea de a denunta primejdiile care-i ameninta
fiinta fizica sau morala si de a-i lumina caile viitorului? Si cum va
trebui sa fie privita aceasta clasa politica de „oratori” în parlament
si pe la toate raspântiile drumurilor, dezertoare de la obligatiile ei
elementare, d ea veghea asupra vietii si onoarei neamului? *** Coborând
cu micul tren de la Bistra spre Turda, în aceeasi încapere a vagonului
s-a urcat si directorul fabricii din Bistra. Un jidan gras pe care abia
îl mai tineau hainele si care dadea impresia unei vieti traite în abundenta.
Nu cred ca unul ca acesta, macar o singura data în viata lui, sa fi cunoscut
ce este foamea. În statia
urmatoare s-a mai urcat un tânar cam de seama mea. Din primele momente
am înteles ca sunt cunoscuti si prieteni si se afla în foarte bune raporturi,
si ca acel tânar e român. Jidanul
si-a turnat cafea cu lapte dintr-un termos si a scos niste bucati de cozonac
dintr-un pachet. A început sa manânce. Observam la el o pofta de lup.
S-a repezit la mâncare înainte de a-l invita pe cunoscutul sau. Imediat
însa, l-a invitat. Acesta a primit o felie de cozonac si o ceasca de cafea
cu lapte si a început a mânca putin cam sfios, aratându-se recunoscator
si respectuos fata de bogatasul jidan pentru „atentia” pe care i-o aratase. Era pe
la cinci dimineata. Înca
nu se luminase bine. Vineri, înainte de Pasti. Vinerea Patimilor. Ma întrebam
îndurerat: Oare cine va fi fiind canalia aceasta de tânar român, care
în aceasta zi, când toata lumea crestina tine post negru, manânca alaturi
de jidan, alaturi de calaul românilor, cozonac? Din discutiile
între aflu ca acesta era un inginer silvic. Jidanul avea o pofta de vorba
nemasurata. Tot timpul vorbea si glumea. La un
moment dat, scoate un patefon, aseaza rând pe rând placile si-l pune sa
cânte. Tot ce-si poate imagina mintea mai necuviincios. Eu stau într-un
colt de vagon. Ascult fara a spune nici un cuvânt. Ma uit pe geam. Începe
sa se lumineze. Pe soseaua de alaturi coboara, tacuti si tristi, motii,
mergând fiecare pe lânga capul calului sau. Se duc la târg la Turda, cu
câte un sac de mangal în caruta, la 60 de kilometri sa-l vânda si sa cumpere,
nu haine noi, nu jucarii, ci câteva kilograme de malai, pentru ca sa duca
de Pasti copiilor. Aceasta e toata bucuria pe care le-o pot face. *** Geme
inima în mine de durere si de îngrijorare. Nu e de ajuns ca acesti jefuitori
le iau pâinea. Le pângaresc, le palmuiesc, în aceasta Vineri a Patimilor,
saracia si credinta. Trec cântând si batjocorind pe drumurile acestea
de patimire milenara, pe care din respect pentru suferinta si durere omeneasca,
nici un om din lume nu poate pasi decât în cea mai adânca tacere si buna
cuviinta, descoperit în fata poporului flamând si rupt, care paseste rar,
sub condamnarea soartei nemiloase. Când
s-a luminat de ziua, patru ochi si-au întâlnit privirile. Ai mei si ai
tânarului. Am înteles
ca ma cunoscuse. Încurcat, nu-si mai gasea cumpatul. Îl
recunoscusem si eu. Fusese
student nationalist crestin la 1923. Îl vazusem în primele rânduri ale
unui grup studentesc, manifestând si cântând: „Si
vom strivi jidanii sub calcâie, Sau
vom muri cu gloria etc.” Mi-am
zis plin de amaraciune: Daca toti tinerii care lupta, vor ajunge mâine
asa, atunci neamul acesta al nostru trebuie sa piara: prin cucerire jidaneasca,
prin potop, prin cutremur sau prin dinamita – nu intereseaza, dar trebuie
sa piara. VARA LUI
1929 Am petrecut-o
în doua marsuri. Cu tinerii din fratiile de cruce din Galati si Focsani
si cu legionarii. Voiam
sa-i duc pe drumurile de atâtea ori batatorite de mine, sa traiesc cât
mai mult cu ei, sa-i observ. sa-i studiez, sa vada si ei frumusetile tarii
acesteia. De data
aceasta, ca si în toate marsurile pe care le voi face, voi cauta sa dezvolt
în tinerii legionari, în primul rând, vointa. Prin marsuri lungi,
încarcati de poveri, executate prin ploaie, vânt, caldura tropicala sau
noroaie si în cadenta si aliniere, cu ore întregi de interdictie a vorbirii.
Prin viata aspra, dormind în padure si mâncând simplu. Prin obligatia
de a fi severi cu ei însisi, în toate privintele, începând de la tinuta
si gesturi. Prin crearea de obstacole pe care ei erau obligati a le învinge,
escaladând stânci, trecând ape. Urmaream
sa fac din ei oameni de vointa, care sa priveasca drept si sa se
comporte cu barbatie fata de orice greutate. De aceea nu permiteam niciodata
ocolirea unui obstacol, ci numai depasirea lui. În locul
omului slab si învins, care se apleaca mereu la toate bataile de vânt,
om care covârseste, ca numar, în politica, ca si în celelalte ocupatii
– trebuie sa cream neamului acesta un învingator. Neaplecat si
neînduplecat. Prin instructia
întrunita, voi cauta, în al doilea rând, sa dezvolt constiinta de corp,
de unitate. Un
duh al unitatii. Am observat ca instructia întrunita are o mare influenta
asupra intelectului si psihicului unui om, punându-i în ordine si în cadenta
mintea dezordonata si simtirea anarhica. Prin aplicarea
de pedepse, voi cauta sa dezvolt, în sfârsit, simtul responsabilitatii.
Curajul de a-si asuma fiecare raspunderea faptelor sale. Pentru ca nimic
nu e mai dezgustator decât omul care minte si fuge de raspundere. Am pedepsit
regulat, fara exceptie, pentru orice abatere. La Vatra Dornei am pedepsit
un tânar, pentru ca a provocat un conflict într-un parc. La Dorna
Cozanesti s-a întâmplat ceva mai grav, nu ca efect, ci ca dezvaluire de
constructie sufleteasca. Patru tineri s-au dus la o cârciuma jidoveasca,
au cerut sarmale, pâine, vin si dupa ce au mâncat bine, s-au sculat si,
în loc de plata, unul dintre ei a scos revolverul, eroic si a amenintat
pe jidan ca îl împusca daca spune ceva, sub cuvânt ca sunt din grupul
lui Corneliu Codreanu. L-am pedepsit.
Tânarul, daca-l voi lasa asa, se va nenoroci el, nu jidanul caruia i-a
furat o cutie de sardele. De altfel în lumea legionara pedeapsa nu poate
da nastere la suparare. Pentru ca toti suntem supusi greselii. Pedeapsa
înseamna în conceptia noastra, obligatia pe care o are omul e onoare de
a repara greseala sa. Odata aceasta ispasita, omul este liber de povara
ei, ca si cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Aceasta
pedeapsa, în cele mai multe cazuri, este o munca. Nu pentru ca munca ar
avea un caracter de osânda, ci pentru ca da o posibilitate de a repare,
printr-un bine, raul pe care l-ai facut. De aceea
totdeauna legionarul va primi si va executa cu seninatate o pedeapsa. HOTARÂREA
DE A PASI ÎN MASE 8
NOIEMBRIE 1929 Trecusera
mai bine de doi ani de când Legiunea luase fiinta. Cuiburile se înmultisera
pe toata întinderea tarii. Se simtea
acum nevoia de a accentua, prin întrebuintarea si stimularea acestor mici
forte, miscarea începuta. Singura cale legala care putea sa ne duca la
masuri de stat pentru rezolvarea problemei jidanesti, era calea politica.
Ea presupune contactul cu masele populare. Bun sau rau, acesta era drumul
pe care legea ni-l punea la dispozitie si pe care, mai devreme sau mai
târziu, trebuia sa pasim. Cu Lefter si cu Potolea am fixat prima întrunire
publica legionara la Tg. Beresti din nordul judetului Covurlui, pentru
data de 15 decembrie. Hotarârea am luat-o înca de la 8 noiembrie, când
o noua serie de legionari, veniti din diferite parti ale tarii cu ocazia
sarbatoririi patronului Legiunii, îsi depuneau juramântul. În acelasi
timp l-am trimis pe Totu în judetul
Turda, pentru ca, împreuna cu Amos Horatiu Pop, sa intensifice si acolo
propaganda legionara, pregatind o întrunire. 15 DECEMBRIE
1929 La 14
decembrie seara, eram în Beresti. La gara m-a asteptat Lefter, Potolea,
Tanase Antohi si altii. Târgul era un adevarat viespar de jidanime; casa
îngramadita lânga casa, dugheana lânga dugheana. Singura strada trece
prin mijlocul târgusorului. Noroiul pâna la glezne. Pe margini, niste
trotuare de scândura. Am fost gazduiti la Potolea. A doua
zi dimineata, ma întâmpina la usa maiorul de jandarmi si procurorul, veniti
de la Galati sa-mi puna în vedere ca nu pot sa tin întrunirea. Le-am
spus: – Ceea
ce pretindeti dvs. nu e nici drept nici legal. În tara aceasta toata lumea
are dreptul sa tina întruniri: nemti, unguri, turci, tatari, bulgari,
jidani. Numai
eu sa nu am acest drept? Masura
Dvs. este samavolnica. Este în afara legii si nu ma voi supune. Voi tine
întrunirea cu orice pret. În sfârsit,
dupa mai multa discutie, mi s-a aprobat sa tin întrunirea, dar sa nu fac
dezordini. Ce era
sa fac? Ce dezordine? Sa sparg casele la oameni? Era prima mea întrunire
publica. Nu aveam tot interesul ca ea sa decurga în cea mai perfecta ordine,
pentru a nu-mi pierde dreptul de a le tine pe celelalte? La ora
fixata pentru întrunire, s-a adunat un numar foarte mic de oameni. Abia
vreo suta. De la ei am aflat ca lumea ar fi voit sa vina multa, dar a
fost oprita de jandarmi prin sate. Toata
întrunirea a durat cinci minute. Un minut a vorbit Lefter, unul Potolea
si restul eu. Am spus: – Am venit
sa tin o întrunire. Dar autoritatile îmi opresc oamenii cu forta. În contra
tuturor ordinelor, voi tine zece întruniri! Sa mi se aduca un cal si voi
merge calare din sat în sat, prin toata plasa Horincii! Calul
era de altfel singura posibilitate de locomotiune prin noroaiele acelea.
Peste doua ore mi s-a adus un cal si am plecat. Dupa mine, pe jos, venea
Lefter cu înca vreo patru legionari. Am ajuns în primul sat, la Meria.
Acolo, în curtea bisericii, în câteva minute, lumea s-a adunat toata:
barbati, femei si copii. Le-am
vorbit putine cuvinte si nu am desfasurat nici un program politic: –
Sa ne unim cu totii, barbati si femei, sa ne croim noua si neamului nostru
alta soarta. Se apropie
ceasul de înviere si mântuire româneasca. Cel ce va crede, cel ce va lupta
si suferi, va fi rasplatit si binecuvântat de neamul acesta. Vremuri noi
bat la portile noastre! O lume, cu sufletul sterp si uscat, moare si alta
se naste: a acelora cu sufletul prin de credinta. În lumea aceasta noua,
fiecare îsi va avea locul sau, nu dupa scoala, nu dupa inteligenta, nu
dupa stiinta, ci în primul rând dupa credinta sa si dupa caracterul sau. Am
plecat mai departe. Dupa vreo patru kilometri, am ajuns în sat, la Slivna.
Se înserase. Oamenii m-au asteptat însa, în drum, cu lumânarile aprinse.
În capul
satului mi-a iesit înainte un cuib de legionari în frunte cu Todosiu.
Am
vorbit si aici. Pe urma
am plecat mai departe, spre satul Comanesti, condus de cuibul de legionari
din Slivna. Pe
drumuri pe care nu mai fusesem niciodata. Si
aici, de asemenea, oamenii m-au asteptat cu felinare si lumânari, iar
flacaii, cântând. Oamenii
ma primeau cu bucurie, fara deosebire de partide politice. Nu ne cunoscusem,
dar parca eram prieteni de când lumea. Dusmaniile
se topisera. Eram o singura apa, un singur suflet, un singur neam. A doua
zi dimineata, am plecat mai departe. De asta data, nu mai eram singur.
Trei calareti ma întrebasera daca ma pot însoti si am pornit împreuna.
În marginea satului vecin, Ganesti, Ne-am oprit la Dumitru Cristian. Om
de vreo 40 de ani, cu o figura de haiduc si uitatura de sub sprâncene.
Nationalist si luptator din timpul miscarilor studentesti, el si-a deshamat
caii de la caruta, si-a pus seaua pe unul si a pornit cu noi. În curând
numarul nostru s-a marit cu Dumitru si Vasile Popa, cu Hasan si Chiculita. Tot mergând
din sat în sat, numarul calaretilor a ajuns la douazeci. Eram toti tineri
între 25 si 30 de ani. Numai câtiva aveau între 35 si 40 de ani, iar cel
mai batrân era mos Chiculita din Cavadinesti, de vreo 45 de ani. Când
ne-am facut mai multi, am simtit nevoia de un semn distinctiv, de o uniforma.
Dar pentru ca nu aveam posibilitati, ne-am pus cu totii, la caciuli, pene
de curcan. Si asa intram prin sate cântând. Trecând în cântec si în trapul
cailor, pe coamele dealurilor de lânga Prut, pe unde de atâtea ori trecusera
si luptasera stramosii nostri, se pare ca eram umbrele acelora care aparasera
pe vremuri pamântul Moldovei. Viii de acum si mortii de atunci, eram acelasi
suflet, aceeasi mare unitate, purtata de vânturi pe creste de dealuri:
a românismului. Vestea ca sosesc s-a întins din om în om, prin toate satele.
Lumea ne astepta pretutindeni. Pe cine întâlneam pe drum, ne întâmpina
cu întrebarea: – Domnisorule,
când veniti si pe la noi prin sat? Ieri v-a asteptat lumea pâna noaptea
târziu. În sate,
când cântam sau vorbeam oamenilor, simteam ca patrund în cele adâncuri
sufletesti nedefinite, acolo unde politicienii, cu programele lor de împrumut,
nu putusera sa pogoare. Aici, în aceste adâncuri, am înfipt radacinile
miscarii legionare. Ele
nu vor mai putea fi scoase de nimeni. Joi,
era zi de târg la Beresti. La ora
10 dimineata, am aparut pe creasta de deasupra târgului, 50 de calareti.
De acolo, în coloana de mars, cântând, am coborât în târg. Lumea ne-a
primit cu mare însufletire. Din casele crestinilor ieseau românii si ne
turnau caldari cu apa în cale, dupa vechiul obicei, ca sa ne mearga în
plin pe drumul nostru. Ne-am dus din nou în curtea lui Nicu Balan, unde
ar fi trebuit sa aiba loc prima întrunire. acum eram peste trei mii de
oameni. N-am
tinut întrunire. Am dat calaretilor, unora dintre ei, câte o amintire
de la mine. Lui
Nicu Bogatu i-am dat tabachera mea, facuta în închisoarea de la Vacaresti;
lui mos Chirculita i-am dat o zvastica. Pe Lefter
si Potolea i-am numit în Consiliul suprem al Legiunii, iar pe Nicu Balan,
în statul major la Covurluiului. Pe Dumitru Cristian, seful legionarilor
de pe valea Horincii. Valea
aceasta a Hornicii, cu locurile si cu oamenii ei, mi-a ramas draga. Dupa
Focsani, aici va fi al doilea stâlp al miscarii legionare. ÎN ARDEAL,
LA LUDOSUL DE MURES Vineri,
înainte de Craciun, seara la ora 5, am plecat cu camioneta spre Ludos.
Eram patru: Radu Mironovici, care conducea, Emil Eremeiu, un alt cunoscut
si eu. Un
ger grozav oprise trenurile pe drum. În noaptea aceea am îndurat un frig
îngrozitor. Desi umpluseram camioneta cu paie si intraseram pâna la brâu
în ele. Am facut
drumul Iasi – Piatra Neamt – Valea Bistritei. La ora 4 dimineata, eram
pe crestele Muntilor Carpati. La 11
seara, în ajunul Craciunului, dupa mai mult de 24 de ore de mers, am ajuns
la Ludosul de Mures. Aici ne-am odihnit bine la Amos. A doua zi, ne-am
dus la biserica, apoi am vizitat oraselul. E mai mare decât Tg Beresti
si situat la vreo 40 km nord de Turda, capitala judetului. Si acesta e
plin de jidanime, fara însa a ajunge procentul de la Beresti. Si aici
Iuda, asezat la Târg, si-a întins pânza ca un paianjen peste întreg tinutul
românesc. În aceasta plasa vor fi prinsi bietii tarani, vor fi învârtiti
si ametiti si apoi supti de tot avutul lor. În dimineata
zilei a doua de Craciun, am pornit. Întâi camioneta cu 10 legionari, iar
dupa ea, eu cu vreo 20 de calareti: Amos, Nichita, Colceriu, profesorul
Matei si altii, toti cu pene de curcan la caciuli. Pe sosea
ne întâlnea lumea si nestiind despre ce este vorba, ne privea cu nedumerire.
Dar noi mergeam parca investiti cu cea mai puternica autoritate, caci
simteam ca venim în numele neamului românesc, din porunca lui si pentru
dânsul. În Gheta,
Gligoresti, în Gura Ariesului, oamenii s-au adunat tot asa de multi ca
si pe Valea Horincii. Nici lor nu le-am dus nici un program politic. Le-am
spus numai ca venim din Moldova ca sa chemam la înviere sufletul necajit
al românilor; caci o mie de ani de robie, de nedreptate si de mormânt
ne-au fost de ajuns. România Mare s-a facut cu multa jertfa, dar parca
stapânirea straina si vechea nedreptate se prelungesc înca si dincoace
de înfaptuirea acestei Românii. Zece ani de guvernari românesti n-au reusit
sa ne vindece de ranile care ne dor si nici n-au reparat nedreptatile
seculare. Ele ne-au dat o unitate de forma dar sufletul românesc ni l-au
frânt în atâtea bucati, câte partide sunt. Învierea
neamului acesta clocoteste sub pamânt si va izbucni în curând, luminând
cu lumina ei întreg viitorul si întreg trecutul nostru întunecat. Cel
ce va crede, va fi biruitor! Din nou
simteam cum ma cobor în adâncuri. Desi la
sute de kilometri distanta, desi în regiuni despartite de secole prin
granite, si acolo am gasit acelasi suflet, exact acelasi ca pe Valea Horincii
de lânga Prut. Acelasi suflet al neamului, peste care am înteles
ca n-a putut fi trasa niciodata vreun fel de frontiera. El a curs de la
un capat la altul al neamului, de la Nistru pâna la Tisa, fara ca sa-i
pese de frontierele asezate de mâna omeneasca, ca si apa care în adâncuri
curge pe sub pamânt, fara ca sa tina seama de gardurile pe care oamenii
le-au facut la suprafata. Acolo, în adânc, nu am gasit partide, nici vrajba,
nici ciocniri de interese, nici „oarba neunire”, nici luptele între frati,
ci unitate si armonie. A treia
zi de Craciun am plecat din nou. Ne-am oprit la o biserica si am facut
o rugaciune pentru Mihai Viteazul, pentru Horia si ai lui si pentru Iancu,
ca sa stie si ei ca noi pasim astazi pe pamântul pe care trupurile lor
au fost chinuite si sfârtecate pentru neam. Era ziua Sfântului Stefan.
Am aprins o lumânare pentru sufletul lui Stefan cel Mare, prin care neamul
nostru s-a ridicat la cea mai mare înaltime a lui si pe care au îl socot
la înaltimea lui Napoleon, a lui Cezar si Alexandru Macedon. Pe oriunde
vor merge pasii mei, prin orice lupte voi intra, daca deasupra mea voi
simti umbra Sfântului Arhanghel Mihail si dedesubt umbrele celor 20 de
morti dragi ai familiei si miscarii legionare, în dreapta simt sufletul
lui Stefan cel Mare si spada sa. ÎN BASARANIA La 20
ianuarie, am trimis pe Totu, Crânganu, Eremeiu, însotiti de o echipa cu
camioneta, în jud. Tecuci; iar eu, la 25 ianuarie 1930, eram din nou pe
Valea Horincii, în mijlocul calaretilor. La 26 seara, dupa ce am trecut
prin Rogojeni, intram în Oancea. În ambele sate suntem primiti cu dragoste
si cu nadejdi de multimea adunata. Suntem gazduiti în Oancea la familia
Antachi. A doua zi, luni, târg la Cahul. Sa trecem
în Basarabia. Aici jidanii sunt multi si mai provocatori. Aici, ca si
în celelalte târguri basarabene, jidanimea e comunista, dar nu pentru
„iubirea de oameni”, ci numai din ura pentru statul român, pe care numai
prin triumful comunismului l-ar putea vedea doborât la pamânt si pus sub
calcâiul totalei stapâniri jidanesti. Triumful comunismului coincide cu
visul iudaismului de a stapâni si exploata popoarele crestine în virtutea
„poporului ales”, care sta la baza religiei jidanesti. Seara,
am facut niste cruci albe din pânza, de 20 cm pe care le-am pus pe piepturile
calaretilor. Mi s-a dat o cruce de lemn pe care o voi purta în mâna. A doua
zi, la ora 10 dimineata, în fruntea a 30 de calareti, trec Prutul, mergând
cu crucea în mâna în contra puterii pagâne care sugruma Basarabia crestina.
Dupa
patru kilometri intram în oras. Crestinii
ies din case si vin dupa noi. Nu ne cunosc, dar ne vad cu cruci albe pe
piept si cu pene la caciula. Trecem pe strazi cântând: „Scoala, scoala,
mai române”. Ne oprim
în piata. Într-o clipa se aduna în jurul nostru peste 7000 de tarani.
Nimeni dintre ei nu stie cine suntem si ce voim. Dar toti presimt ca venim
spre mântuirea lor. Încep
sa le vorbesc în aceeasi limba ca pe Valea Hornicii si în Turda. Dar dupa
doua minute politaiul Popov si autoritatile strabat pâna la mine si ma
opresc: – N-ai
voie sa tii întrunire în piata publica… – Poporul
român are voie oriunde în casa lui. Autoritatile
strigau sa nu vorbesc; oamenii, sa vorbesc. –
Oameni buni – le spun eu – asa este; legile ne opresc sa tinem adunari
în piata publica. Sa mergem
la marginea orasului sau într-o curte a cuiva. Fac semn
calaretilor si pornim spre marginea orasului. Un cordon de sergenti opreste
multimea. Peste câteva minute îmi apare în fata un detasament de soldati
cu baioneta la arma. În frunte un colonel, Colonelul Cornea. Scoate revolverul
si mi-l pune în fata: – Stai,
ca te-mpusc! Ma opresc. – Domnule
colonel, de ce sa ma împusti, caci nu am facut nici un rau. Am si eu revolver,
dar n-am venit sa ma bat cu nimeni si mai cu seama cu armata româna. Toate
argumentarile mele au fost zadarnice. Am stat
acolo timp de aproape o ora, suportând toate insultele si batjocurile
posibile. As fi putut sa raspund la fel si sa ma lupt. Mi-a trebuit însa
o rabdare de fier ca sa nu cad într-o situatie si mai trista, aceea de
a ma lupta eu, nationalist român, cu armata tarii mele, în fata jidanilor
comunisti. Colonelul
a început sa traga cu sabia în noi si în cai, iar soldatii sa ne împunga
cu baionetele. A venit prefectul. am descalecat si am plecat cu el la
Prefectura. A fost un om civilizat. A venit si colonelul. I-am spus: – Eu am
respect pentru gradul Dvs., de aceea nu v-am raspuns. Dar nu-i nimic.
Lunea viitoare ne întâlnim din nou în acelasi loc. Am plecat.
Un sergent mi-a dat calul. Cristian si Chiculita ma asteptau, fara cai,
la poarta. Si-au adus si ei caii, am încalecat si am pornit înapoi pe
unde venisem, alungati din urma de politisti si întovarasiti de privirile
batjocoritoare ale jidanilor. La marginea orasului, am gasit si pe ceilalti
calareti amarâti si deprimati de înfrângerea avuta. Mai departe, câtiva
tarani s-au furisat din oras, sa ne întrebe cine suntem. – Mergeti
si spuneti oamenilor ca lunea viitoare venim din nou. Toata crestinatatea
din judet sa vina la Cahul. Suferisem
o înfrângere. Acum nu mai puteam cânta, ne întorceam fara sa mai vorbim
unul cu altul. Ajunsi la Oancea, am facut 10 afise de mâna prin care anuntam
ca luni, 10 februarie, vom veni din nou la Cahul. Acestea le-am trimis
prin calareti în mai multe puncte ale judetului. Ne-am întors la Ganesti,
acasa la Cristian, unde am ajuns pa la 12 noaptea, dupa un drum greu,
prin întuneric de nu vedeam la doi pasi înainte, batuti în fata de lapovita,
iar în spate de amintirea înfrângerii. Am dormit la Cristian. A doua zi
dimineata, am plecat la Beresti. Acolo am scris un ordin catre legionarii
din Valea Horincii, Galati, Iasi, Bucuresti, Focsani si Turda, prin care
le spuneam ca am fot înfrânti la Cahul si ca este, pentru noi toti, o
problema de onoare de a ne reîntoarce acolo si de a învinge. Ca
sunt chemati în numar cât mai mare. Locul de adunare, la Oancea, nude
trebuie sa fie prezenti cel târziu duminica seara, 2 februarie. În acelasi
timp, am anuntat si echipa Totu, Crânganu, Eremeiu, care se afla în judetul
Tecuci. Am scris
de asemenea o scrisoare tatalui meu pe care-l rugam sa vina sa ne ajute.
Legionarii
mi-au strâns bani si am plecat la Bucuresti. Acolo m-am prezentat d-lui
Ioanitescu, subsecretar de stat la Interne. I-am
povestit cele întâmplate la Cahul si i-am cerut permisiunea de a tine
o noua întrunire – cerere legala – luându-mi angajamentul desfasurarii
în cea mai perfecta ordine a acestei întruniri. Cu conditia
de a nu fi provocati de autoritati. Dupa mai multe lamuriri pe care mi
le-a cerut, mi s-a aprobat întrunirea. Nu aveam nevoie de aprobare. Nu
cere legea acest lucru. Dar
eu am vrut sa ma pun la adapost de orice interpretare tendentioasa. Duminica
dimineata am fost din nou la Oancea. Lefter
s-a dus la Cahul, pentru a fixa cu autoritatile locul de adunare. În oras
era o mare fierbere. Autoritatile primeau vesti ca taranii se îndreapta
cu miile din toate partile judetului, pentru a veni la adunare la Cahul. În cursul
zilei, au sosit doua camioane din Focsani, cu Hristache Solomon si Blanaru.
Au sosit de la Turda: Moga si Nichita; de la Iasi: grupul de legionari
cu Banea, Ifrim si parintele Isihie: din Galati: Stelescu cu fratia, un
delegat al studentilor legionari din Bucuresti si Pralea cu cuiburile
din Foltesti. apoi pe jos, cu carute si calari, berestenii si legionarii
din Valea Horincii. A sosit
si tatal meu. Seara eram peste 300 de legionari care au fost încartiruiti
în Oancea. Si
înca mai soseau. Fiindu-mi
teama ca nu cumva sa ni se desfaca podul de pontoane de peste Prut, facându-ne
astfel imposibila trecerea, am dispus ca în timpul noptii, un grup de
30 de legionari sa ocupe ambele capete ale podului. Luni dimineata,
la ora 8, am trimis înainte un grup de 50 de legionari sub comanda lui
Potolea ca sa intre în oras pentru a face politia adunarii. Între timp
s-au facut interventii pentru a ne opri întrunirea. Era o imposibilitate.
La ora 10 ne-am încolonat si am pornit: În linia
I-a, calareti
în numar de 100, cu drapel, toti cu pene la caciula. Multi în camasi verzi.
Fiecare avea pe piept o cruce alba facuta din pânza. Aveam înfatisarea
unor cruciati, care mergeau în numele crucii, în contra unor puteri pagâne,
sa scape pe români. În linia
a II-a, veneau
pedestrii în coloana de mars, cu drapelul lor, peste 10 la numar. În linia
a III-a, urmau
vreo 80 de carute, încarcate cu câte 4-5 si 6 oameni, în majoritate locuitori
din Oancea, de asemenea cu drapelul lor. Totul
avea aspect de început de batalie. Când am
ajuns la marginea orasului, o mare de capete descoperite ne-au primit
fara urale si fara muzici, într-o impresionanta tacere de biserica. Am trecut
calari prin mijlocul acestei taranimi. O parte plângea. *** Taranimea
aceasta din întreaga Basarabie, nici ea nu a simtit nimic în bine dupa
unire. Caci iesind de sub stapânirea ruseasca, a intrat sub stapânirea
jidanilor. A fost pur si simplu lasata prada jidanilor. De 12
ani este exploatata si supta de catre comunistii jidani, cum nici
cel mai tiranic regim cunoscut în istorie n-a exploatat vreo societate
omeneasca. Orasele
si târgurile sunt adevarate colonii de lipitori înfipte în trupul
istovit al taranimii. Si culme
a nerusinarii, tocmai aceste lipitori s-au transformat în luptatori împotriva
exploatarii poporului, în contra terorii care apasa poporul. Acestia
sunt comunisti din Basarabia si din România. Si mai
mult: aceste lipitori pline de sângele supt al românilor întretin, în
presa lor în frunte cu „Adevarul” si „Dimineata” urmatorul limbaj: – Noi
am trait si traim (lipitorile!) în cea mai buna fratie si armonie
cu poporul român. – Numai
niste dusmani ai poporului, dusmani ai tarii, niste extremisti de dreapta,
vor sa strice aceasta armonie. *** Erau
pe locul întrunirii peste 20.000 de tarani. Desigur,
cea mai mare adunare de oameni pe care o vazuse de la începutul fiintei
sale acest oras. Fara
manifeste, fara ziare si fara propaganda. Întrunirea
s-a tinut într-o mare solemnitate. De o parte, erau asezati în linie calaretii:
de alta parte, coloana legionarilor pedestri. Taranimea
a ascultat descoperita. Nici un cuvânt, nici un gest n-a tulburat aceasta
solemnitate. De asta data colonelul Cornea n-a mai aparut la întâlnirea
data. Am spus
acestei taranimi basarabene, pe care o vedeam ca asteapta un cuvânt de
mângâiere si pe care n-o adunasem eu aici, în numarul acesta covârsitor,
ci marile ei dureri: – Ca noi
nu vom lasa-o uitata în robia jidaneasca în care zace astazi. Ca ea va
deveni libera, stapâna pe rodul muncii ei, stapâna pe pamântul ei, stapâna
pe tara ei. Ca zorile zilei celei noi a neamului se arata. Ca în lupta
începuta, ea sa dea numai credinta – credinta pâna la moarte –
si va primi, în schimb, dreptate si marire. Au vorbit
apoi: Lefter, Potolea, Banea, Ifrim, preot Isihie, Victor Moga, Târziu,
Hristache Solomon. La urma a vorbit timp de doua ore tatal meu, desavârsit
ca limba populara, stil si adâncime. Apoi am
sfatuit taranimea sa se împrastie prin sate, în cea mai perfecta liniste
si ordine, atragând atentia ca noi am face cel mai mare serviciu jidanilor
daca aceasta impunatoare adunare s-ar sfârsi printr-o cât de mica dezordine. Lumea
voia sa ne duca cu ea. Din toate partile ni se striga: – Dumnezeu
sa va ajute! Urmariti
de dragostea acestor tarani, am plecat la Oancea, de unde ne-am despartit.
Din acest moment al adunarii de la Cahul, tatal meu a intrat în miscarea
legionara. Lumea
s-a împrastiat în cea mai perfecta ordine. triumful nostru era mare, mai
ales prin linistea si ordinea în care se desfasurase si se terminase totul.
Jidanii din Cahul avea însa nevoie cu orice pret de scandal, de
tulburare si dezordine. Pentru ca sa ne compromita actiunea si sa poata
determina masuri în contra ei din partea guvernului. Vazând
însa ca oamenii se îndrepta linistiti catre case, doi jidani, desigur
pusi de rabin, au spart geamurile unui magazin, propriu lor magazin. Ar
fi iesit de aici, în presa din Sarindar: „Dimineata” si „Adevarul”: Mari
devastari la Cahul, Cât pierde tara în fata strainatatii! etc., daca
autoritatile si oamenii nostri ni i-ar fi surprins asupra faptului si
n-ar fi fost dusi la politie. Am dat
acest caz de mica importanta în sine, dar de o imensa importanta pentru
cei care vor sa înteleaga si sa cunoasca sistemele de lupta diavolesti
ale jidanilor. Ei sunt în stare sa dea foc unui oras întreg, pentru ca,
aruncând propria lor fapta în spatele adversarului, sa compromita o actiune,
care altfel ar duce la rezolvarea completa a problemei jidanesti. Atrag
deci atentia legionarilor, sa nu se lase provocati, caci noi, numai prin
cea mai perfecta ordine vom triumfa. Dezordinea nu înseamna conflictul
nostru cu jidanii, ci însemneaza conflictul nostru cu statul.
Or, jidanii de aici vor sa ne împinga în permanent conflict cu statul.
Deoarece statul fiind mai puternic, noi, atrasi sau împinsi în lupta cu
statul, vom fi macinati; iar ei vor ramâne mai departe ca niste privitori
impartiali. *** La Iasi,
ma astepta în poarta câinele meu Fragu, pe care-l aveam de la 1924, martor
la toate încercarile si luptele prin care trecusem de atunci încoace. Aici mi-am
rezolvat chestiunile curente de organizare, corespondenta cu cuiburile,
pe care mi le prezenta în regula Banea, seful corespondentei legionare.
Banea începuse a prinde bine felul meu de a vedea, în timp de doi an de
corespondenta, încât putea rezolva foarte multe chestiuni singur, în aceasta
perioada în care veneam rar la Iasi. DIN NOU
ÎN BASARABIA N-am putut
ramâne acasa decât o saptamâna, deoarece taranii din Basarabia au trimis
delegati, scrisori si telegrame dupa mine. Ei s-au legat cu atâta nadejde
de miscare aceasta, cu atâta sfintenie, cum nu-si poate cineva imagina. În doua
saptamâni de la prima intrare în Cahul, vestea despre legionari s-a dus
ca fulgerul prin toata masa crestina a Basarabiei de jos. Din sat în sat,
pâna la marginea Nistrului. Vestea unui început de mântuire din sclavia
jidaneasca a aprins inimile bietilor tarani. Îsi legasera
pâna atunci nadejdea de Partidul taranesc, crezând ca ei, taranii, când
va veni la putere acest partid al lor, vor capata dreptate. Dupa 8 ani
de chinuri, de lupte, de nadejdi în acest partid, au descoperit ceva îngrozitor
pentru sufletul lor: ca au fost tradati, înselati: ca în dosul
numelui de partid taranesc se ascund interesele jidanimii. Partidul „La
taranul român cu perciunii de jupân”. Asa
în botezase profesorul Cuza. Te
cuprindea jalea sa fi vazut aceasta strivire de credinta în inimile taranimii,
în momentul în care, dupa 8 ani, a înteles ca buna ei credinta fusese
înselata. Iata-ne
deci din nou la Beresti si apoi cu masina pe malul Prutului, la Rogojeni,
unde ma asteptau peste 200 de calareti sub conducerea lui Stefan Moraru
si a lui Mos Cosa. Adunati de prin toate satele din jur. –
Sa mergem pâna la Nistru, spuse unul. –
Da! Vom merge, îi raspund. Acum
îmi încolteste pentru prima oara gândul sa fac o expeditie în stil mare
cuprinzând toata Basarabia de sud, de la Tighina pâna la Cetatea Alba. Întors
la Iasi, ma munceste mereu acest gând: cum as putea face sa strabat Basarabia
pâna la Nistru? O
singura problema e grea: cum as putea proceda ca sa nu ne opreasca autoritatile,
sa nu ne batem cu statul, cu armata? Atunci
ma gândesc sa lansez o noua organizatie nationala, pentru combaterea comunismului
jidanesc, în care sa intre si „Legiunea Arhanghelul Mihail” si oricare
alte organizatii de tineri, peste deosebire de partide. În modul
acesta socoteam ca ne puteam strecura în Basarabia. Ce nume
sa-i dam acestei organizatii? Discut cu legionarii în sala caminului.
Unii
spun: „Falanga anticomunista”, altii, alte denumiri. Crânganu spune: „GARDA
DE FIER”. – Acesta
sa fie! Acum pregateam
aceasta actiune anticomunista, nu antimuncitoreasca. Pentru ca eu, când
zic comunisti, înteleg jidani. Pentru
a obtine autorizatia intrarii în Basarabia, înlaturând astfel conflictele
cu autoritatile, peste câteva zile m-am prezentat în audienta la Dl. Vaida
Voevod, pe atunci Ministru de Interne. De la
Ionel Bratianu, era al doilea om politic de talie mare pe care-l vedeam.
M-a retinut
trei ore. Am înteles ca era gresit informat si asupra noastra si asupra
problemei jidanesti, pe care nu o cunostea în adevarata ei lumina. Pe noi
ne credea niste tineri zvapaiati, care vrem sa rezolvam problema jidaneasca
prin spargeri de geamuri. I-am explicat atunci cum vedem noi problema
jidaneasca. Cum ea este o problema de viata si de moarte pentru români.
Cum numarul lor e coplesitor si inadmisibil; cum au desfiintat clasa de
mijloc, orasele românesti. I-am spus proportia dintre crestini si jidani
la Balti, Chisinau, Cernauti, Iasi; pericolul pe care-l reprezinta în
scoli, amenintând cu înstrainarea clasei conducatoare românesti si cu
falsificarea culturii noastre. I-am explicat
si modul cum vedem noi rezolvarea. A înteles din primul moment despre
ce este vorba. Dar, desi unui om de valoarea sa nu-i trebuie mult ca sa
înteleaga esenta lucrurilor, totusi, eu cred ca el nu va putea niciodata
complet, pentru ca as e în firea lucrurilor: ochii de la 1890 nu mai vad
la fel u cei de la 1930. Sunt chemari, sunt îndemnuri, sunt porunci mute,
pe care numai tineretul le aude si le întelege pentru ca numai lui i se
adreseaza. Fiecare generatie cu ei în lume. De aceea, poate, nu avea suficienta
încredere în noi. Am obtinut
aprobarea marsului în Basarabia, dupa ce bineînteles, mi-am luat angajamentul
ca se va pastra cea mai perfecta ordine. Peste
câteva zile am facut un manifest catre tot tineretul tarii. FRAMÂNTARI
ÎN MARAMURES Între
timp încep mari framântari în Maramures. Un alt
colt de tara româneasca, peste care moartea îsi întinsese aripa. Acolo,
jidanimea a cuprins satele. A pus stapânire pe pamânturi, pe munti, pe
stânile din munti. Românii, ajunsi în stare de sclavie, se retrag tot
mai mult în fata navalirii iudaice si se sting încet, încet, lasând mosiile
lor mostenite de la Dragos Voda în mâinile navalitorilor. Nici
un guvern nu se mai intereseaza de ei, nici o lege nu-i apara. *** La
începutul lui iunie 1930, la poarta casei mele de la Iasi, se opreste
o caruta cu doi cai. Din ea se coboara doi preoti, un taran si un tânar.
Îi primesc
înauntru. Se recomanda preot ortodox Ion Dumitrescu, preot unit Andrei
Berinde si taranul Nicoara. – Venim
cu caruta din Maramures. De doua saptamâni suntem pe drum: suntem amândoi
preoti în Borsa, unul unit si altul ortodox. Nu mai putem de mila nenorocitilor
de români din Maramures. Am facut memorii peste memorii. Le-am adresat
pe unde ne-a taiat capul: Parlament, Guvern, Ministri, Regenta. De
nicaieri, nici un raspuns. Nu stim ce sa mai facem. Am venit cu caruta
pâna aici, al iasi, sa rugam studentimea româna sa nu ne lase. Vorbim
în numele a mii de tarani din Maramures, care au ajuns la disperare. Suntem
preotii lor. Nu putem închide ochii la ceea ce vedem. Ne moare
neamul. Si
ni se frânge inima de mila. I-am gazduit
câteva zile si le-am spus: – Singura
solutie pe care o vad este sa-i organizam si sa încercam a le ridica moralul.
Ei sa stie ca nu duc singuri lupta; ca noi îi sprijinim; ca luptam pentru
ei si ca soarta lor depinde de biruinta noastra. În urma
le-am trimis, pentru organizare, pe Totu si Eremeiu. Iar mai târziu pe
Savin si pe Dumitrescu-Zapada. Mii de tarani din Borsa si din toate vaile
se înrolau în organizatie. Jidanii
si-ai dat seama de primejdia unei renasteri românesti si au început a
provoca. Vazând ca sistemul nu le reuseste, atunci au recurs la un mijloc
infernal. Au dat foc Borsei, aruncând vina asupra românilor. Ziarele jidanesti
au început imediat sa tipe. Sa ceara masuri energice contra românilor,
care vor sa faca pogromuri. Preotii
amândoi au fost atacati de jidani, batjocoriti, loviti si mai apoi alungati
mai multi kilometri si batuti cu pietre. La urma au fost arestati ca agitatori
si închisi amândoi în temnita din Sighetul Marmatiei. De asemenea au fost
arestati: Savin si Dumitrescu-Zapada si câteva zeci de tarani fruntasi.
Totu si Eremeiu au fost si arestati la Dorna si închisi în arestul de
la Câmpulung. „Adevarul” si „Dimineata” încep o adevarata canonada de
minciuni si infamii puse în sarcina preotilor si a arestatilor. Toate
protestele noastre: telegramele, memoriile etc., n-au nici un rezultat,
din cauza tipetelor, larmei si presiunilor jidanesti. MARSUL
ÎN BASARABIA 20 IULIE
1930 În vederea
marsului pe care urma sa-l facem, dau un „ordin de mars” pe care-l public
în „Pamântul Stramosesc”. Extrag
din el: 1.
Mergem sa trecem Prutul în sunetul vechiului imn al unirii românesti „Hai
sa dam mâna cu mâna cei cu inima româna”. Mergem
sa facem o vizita satelor între Prut si Nistru, sa le ducem cântecele
noastre si sa legam fratie de legionari cu urmasii lui Stefan cel Mare
si Sfânt. 2. Durata
marsului, o luna. 3. Formatie
pe 7 coloane puternice, la interval de 20 km. 4. Trecerea
Prutului prin 7 puncte. Coloana din dreapta cu directia si obiectivul
de atins: Cetatea Alba, coloana din stânga, directia si obiectivul: Tighina. 5. Modul
de înaintare, marsul pe jos de la Prut pâna la Nistru. 6. Data
plecarii, 20 iulie, dimineata. Trecerea Prutului la ora ce se va anunta. ……………………………………….. În momentul
în care jidanimea a luat cunostinta de faptul ca noi voim sa intram în
Basarabia pentru a trezi constiinta românilor, presa jidaneasca a pornit
în contra noastra un uragan de atacuri. Calomnii, minciuni, atâtari, s-au
abatut fara încetare timp de o luna peste noi. Aceste
atacuri s-au îndreptat deopotriva si în contra d-lui Vaida. Jidanii cereau
ca dl. Vaida sa fie imediat debarcat de la Ministerul de Interne, mai
mult, „dat peste bord”, pentru îndrazneala de a fi aprobat ca noi, tinerii
români, sa intram în Basarabia pentru a duce un cuvânt românesc de bine,
de mângâiere, de nadejde, parintilor si fratilor nostri de peste Prut.
Basarabia
e data economiceste si politiceste în stapânirea absoluta a jidanilor.
Orice încercare de dezrobire româneasca, orice atingere a acestei negre
stapâniri, este considerata ca o crima. Sub presiunea atacurilor si uneltirilor
presei jidanesti, marsul în Basarabia a fost interzis, tocmai în
ziua în care legionarii pornisera din toate partile spre Prut. Am facut
atunci urmatorul protest pe care l-am lansat în capitala: LEGIUNEA
ARHANGHELUL MIHAIL „GARDA
DE FIER” UN APEL
SI UN AVERTISMENT ROMÂNI
DIN CAPITALA, „Marsul
Garzii de Fier, care trebuia sa aiba loc în Basarabia a fost oprit.
Inamicii unei Românii sanatoase si puternice au triumfat. Jidanasii din
Sarindar, de la Lupta, Adevarul, Dimineata, acesti otravitori ai
sufletului românesc, de o luna de zile ameninta, de o luna de zile
insulta, de o luna de zile ne palmuiesc sufletele, aici
la noi acasa. Din capusi
înfipte în sânul cestei natii, s-au transformat în monopolizatorii întelegerii
intereselor superioare ale patriei si cenzuratorii nepoftiti ai tuturor
actelor de guvernamânt. La Turda au cerut
guvernului sa opreasca demonstratia, sub motiv ca se aprinde Ardealul;
la Cahul, ca se începe revolutia în Basarabia; la Galati,
ca se vor naste maceluri si pogromuri. Pretutindeni
au ramas niste provocatori ordinari, Legiunea pastrând o ordine si o disciplina
desavârsite. Astazi
ne îndreptam spre Nistru, pentru ca sa întoarcem Basarabia cu fata
spre Bucuresti. Dar, acestor
mercenari ai comunismului, nu el convine aceasta. Basarabia
trebuie sa ramâna prada bolsevismului si sa priveasca spre Moscova, pentru
ca ei sa continue a teroriza cu provincia dintre Prut si Nistru întreaga
politica a României. ROMÂNI Politicianismul
venal si pervers, acest putregai care ne infecteaza viata, îi secundeaza,
din calcul meschin de interes electoral si dintr-un înjositor spirit de
servilism, în opera lor de dezmembrare a tarii si înstrainare a pamântului
nostru stramosesc. Spirit si calcul care au dat România, de 50 de ani
încoace, pe mâna veneticilor de peste hotare. Priviti!…
se misca astazi mucenicii din Maramures si Bucovina! Îsi plâng pe drumuri
amarul de robie în care i-a aruncat ticalosia tuturor conducatorilor de
tara; nu pentru ca i-ar fi uitat, ci pentru ca i-au vândut. Nu vi
se pare cel putin straniu, ca nu s-a gasit un singur glas în aceasta tara,
care sa vina cu un cuvânt de mângâiere pentru ei? Si nu vi se pare cel
putin o nerusinare, a reduce toata chestiunea din Maramures la „instigatorii”
Nicolae Totu si Eremeiu? Ei sunt vinovatii? Dar politicianismul care a
înselat în fiecare zi, de 12 ani, nu este vinovat? Dar sutele de mii de
venetici, jidani, care au venit peste capul lor ca lacustele, sa le ia
pamântul ramas de la stramosi si sa-i robeasca, acestia nu sunt instigatori
si provocatori? Dar domnii din Sarindar care necinstesc mândria noastra
de stapânitori în tara aceasta, acestia nu sunt provocatori? ROMÂNI, Iata un
exemplu tipic din care se poate vedea adevarata cauza a „dezordinilor”
din Bucovina si Maramures. Universul din 17
iulie 1930 publica urmatoarea statistica: la Cernauti: copii în
vârsta de scoala, curs primar: 12.277 din care români (baieti si fete)
3.378 iar restul de 8.825 straini. Ce dovada de coplesire a elementului
românesc din nordul tarii mai doriti? Unde voiti sa fuga din fata acestei
navale uriase si ucigatoare sufletul neamului românesc? Îi bârfiti si
îi loviti si-i ofensati, ca s-ar ridica pentru pâine si „situatie economica
proasta”, când în realitate ei se înalta cutezator, sa apere fiinta românismului
la granita de nord. Pentru ce nu s-a gasit nici un barbat politic sa-i
spuie Majestatii Sale adevarul: MARIA
TA, Nenorocitii
acestia nu cer pâine. Cer dreptate! Cer eliberarea suflatului românesc
care trage sa moara, înabusit în Maramures si Bucovina. Cer masuri în
contra sutelor de mii de jidani, ghiftuiti, rotunzi si albi va viermii,
care-i sfideaza în fiecare zi în saracia lor, sub protectia tuturor autoritatilor
românesti. Desigur,
stiu ei bine, domnilor ziaristi, ca nu prin manifestari violente vor putea
rezolva o asemenea problema: dar ajunsi la limita de pe urma a rabdarii,
ei vor sa impuna o conducere româneasca României; sa forteze legiferarea
româneasca: legi de protectie a elementului românesc în România. DOMNILOR
DIN SARINDAR, Poate
voiti ca prin insultele neîncetate cu care raniti sufletele românesti,
sa ma vedeti într-o buna zi în fruntea sfintilor rasculati din Maramures?
Sa stiti ca în clipa aceea v-a sunat ceasul si v-a sunat si scândura! În orice
caz, daca legile vi se par insuficiente ca sa va poata domoli, eu va declar
ca am destula putere pentru ca sa va pun la locul vostru si sa va fac
sa întelegeti în ce tara traiti. Daca nu
va linistiti, voi chema în contra voastra tot ce este viu în tara asta,
hotarât sa lupt prin toate armele pe care mi le va pune la dispozitie
mintea. ROMÂNI, O Românie
noua nu poate iesi din culisele partidelor, dupa cum România Mare
n-a iesit din calculele politicienilor, ci de pe câmpiile de la Marasesti
si din fundul vailor batute de grindina de otel. O Românie
noua nu poate iesi decât din lupta. Din jertfa fiilor sai. De aceea,
nu politicianismului ma adresez astazi. Ci
tie, soldat. Înalta-te! Istoria te cheama din nou Asa cum esti. Cu
mâna rupta. Cu piciorul
frânt. Cu pieptul ciuruit. Lasati-i
pe neputinciosi si pe imbecili sa tremure. Voi, dati
lupta cu barbatie. În curând,
Garda de Fier va va chema la o mare întrunire în Bucuresti întru
apararea maramuresenilor, copiii lui Dragos Voda si a bucovinenilor,
fiii lui Stefan cel Mare si Sfânt. Scrieti
pe steagurile voastre: Strainii ne-au coplesit. Presa înstrainata ne
otraveste. Politicianismul ne omoara. Sunati
din trâmbite alarma. Sunati
din toate puterile. În clipa
când dusmanii ne coplesesc si politicienii ne vând, români, strigati cu
înfrigurare ca pe potecile muntilor, în ceasurile de furtuna: PATRIA!
PATRIA! PATRIA! Corneliu
Zelea Codreanu Seful
Legiunii” ATENTATUL
CONTRA MINISTRULUI ANGHELESCU IULIE
1930 În seara
zilei în care afisasem manifestul, ma gaseam la Centrul Studentesc. Stateam
de vorba cu câtiva studenti. Îsi face
aparitia si tânarul Beza. La un moment dat îsi scoate insigna organizatiei
„Vlad Tepes” si o arunca: –
De astazi înainte, nu mai am nimic cu „Vlad Tepes”, îmi dau demisia. Pe
mine, gestul nu m-a impresionat. Întâi, pentru ca Liga „Vlad Tepes” mi
s-a parut ceva neserios si cu atât mai mult tineretul „Vlad Tepes”, despre
a carui existenta m-am îndoit chiar din primul moment. O demisie
din acest tineret ma lasa complet rece. Dupa mai
multe minute, tânarul intervine din nou în discutie, spunând ca ar voi
sa devina legionar, daca eu n-as avea vreo obiectiune. I-am dat un raspuns
vag, care sa ocoleasca un refuz. Dogma legionara îmi impune rezerva la
orice noua cerere de intrare în Legiune si cu atât mai mult în cazul de
fata. Cu câteva
saptamâni înainte, îl mai vazusem pe Beza la un mic restaurant, unde ma
întreba daca n-ar fi bune sa-l împuste pe Stere. Nu
l-am luat în serios nici atunci. La plecare
m-a invitat sa dorm la el. Am refuzat. M-am culcat la medicinisti. A doua
zi pe la 12, aud strigând pe vânzatorii de gazete: „Atentatul contra ministrului
Anghelescu”. Cine? Beza. Cum? A tras câteva focuri fara sa-si atinga victima
decât superficial. De ce?
Nu stiam. Ma interesez. Aud: conflict între macedoneni si Anghelescu pe
tema „Legii Dobrogei noi”, prin care se încalca interesele românilor din
Dobrogea. Pe Anghelescu nu l-am cunoscut niciodata, dupa cum nu-l cunosc
si nu l-am vazut nici pâna în ziua de astazi. Peste doua zile sunt chemat
la instructie. În
buzunarul lui Beza s-au gasit manifeste de ale „Garzii de Fier”. Explic
judecatorului de instructie si dau o declaratie. Nu am nici o cunostinta
si nici o legatura. Nu cunosc nici macar mobilul care l-a îndemnat. Mi
se da drumul. Ma gândesc: cum poate cadea napasta pe om. Daca as
fi primit invitatia lui Beza de a dormi la el? Deveneam autor moral. Orice
argument expus de mine întru aparare ar fi fost de necrezut. Mai ales
ca faptul coincidea cu oprirea marsului în Basarabia. A doua
zi, spre marea mea surprindere, citesc în „Dimineata” cu titlul pe jumatate
de pagina: Corneliu Codreanu înfiereaza fapta lui Beza. Ramân uluit.
Ma duc la judecatorul de instructie si-i spun:
Dar
pot sa fie eu calcat în picioare de presa jidaneasca? Chiar daca am cunoscut
pe cineva numai câteva minute, chiar daca nu am avut nici un fel de legatura
cu el, nimeni nu ma poate forta sa ca sa ma reped ca o canalie asupra
lui , într-un asemenea caz si sa-l înfierez. Nu vreau. Poate s-o faca
toata lumea, afara de mine, pentru ca nici nu stiu despre ce este vorba
si pentru ca trecutul meu, în care am fost pus în aceeasi situatie de
a trage, mi-a luat dreptul de a înfiera pe altii. Voi face
un nou avertisment. În aceeasi
zi am tiparit un manifest pe care l-am împrastiat în capitala: AL II-LEA
AVERTISMENT „Deoarece
presa a îndraznit din nou sa mistifice adevarul, sustinând ca eu as fi
„înfierat” gestul lui Beza, tin sa dau urmatoarele lamuriri: Daca Dl.
Ministru Anghelescu o fi având motive de a fi suparat, cred ca cel putin
tot atâtea motive are si tânarul Beza, atât în fata justitie cât si în
fata sufletului românesc. Declar ca nu
înteleg sa iau apararea celui dintâi, înfierând pe cel de-al doilea, ci
ca voi apara pe tânarul Beza si cauza lui cu toata caldura sufletului
meu si cu toata puterea. Iar voi,
din Sarindar, înscrieti în rabojul rafuielilor apropiate al doilea avertisment. Corneliu
Zelea Codreanu” În urma
acestor doua avertismente raporturile mele cu Dl. Vaida
s-au rupt. Dl. Vaida
s-a suparat pe mine. Eu nu puteam însa proceda decât asa cum îmi dicta
constiinta. Chemat
din nou la instructie, am fost arestat. Iata-ma, asadar, din nou în duba
spre Vacaresti. În aceeasi duba mai erau înca sapte tineri cu care fac
cunostinta: Papanace,
Caranica, Pihu,
Mamali, Anton Ciumetti, Ficata si Ghetea. Facusera un manifest de solidarizare
cu Beza. Am pasit din nou pe sub aceleasi porti, ca si acum 7 ani în urma,
cu ceilalti 5 camarazi si printr-o întâmplare am fost dus în aceeasi celula
în care statusem atunci. A doua
zi, am intrat în fabrica si am vazut icoana Sfântului Arhanghel Mihail,
de la care am pornit acum 7 ani, când eram copil. *** Aici,
în închisoare am cunoscut bine pe acesti tineri aromâni, plecati din Muntii
Pindului. Cultura aleasa, o înalta sanatate morala, buni patrioti. Constructie
de luptatori si de viteji. Oameni de jertfa. Aici am
cunoscut îndeaproape marea tragedie a macedo-românilor, aceasta ramura
româneasca, ce de mii de ani, singura, izolata în muntii ei, îsi apara,
cu arma în mâna, limba, nationalitatea si libertatea. Atunci
l-am cunoscut pe Sterie
Ciumetti, pe care
Dumnezeu l-a ales, pentru sufletul sau bun si curat ca roua, sa fie, prin
tragica sa moarte si chinuire, cel mai mare martir al miscarii legionare,
al României legionare. Aici gândurile
si inimile noastre s-au înfratit pentru totdeauna. Vom lupta împreuna
pentru neamul nostru întreg din Pind si pâna dincolo de Nistru. Nici plângeri,
nici petitii, nici interventii pe la toate guvernele, surde pentru românii
de peste hotare sau de aici, ci numai o natie româneasca puternica si
stapâna va putea rezolva toate probleme românesti de pretutindeni. Atunci,
acesti români, razletiti în lumea larga, vor fi adusi în tara. Caci este
nevoie de sângele lor al tuturor aici, unde românimea se lupta cu moartea.
Si e bine sa se stie ca în aceasta lupta, au putut exista guverne care
au deschis larg portile tarile pentru miile de jidani si care în acelasi
timp, au interzis intrarea în tara a românilor de peste hotare. *** Toate
fortele oculte erau în joc pentru ca, presând asupra justitiei, sa obtina
condamnarea mea. Noua mea
arestare si încarcerare la Vacaresti a creat o stare de mare satisfactie
în rândurile jidanimii. Sunt atacat si insultat în toate foile de orice
jidanas obraznic. Ma ataca si foile românesti din slujba partidelor, pentru
ca sa placa jidanilor. *** Mise fixeaza
termenul de judecata. Încep aceleasi pregatiri. Astept ca Nelu Ionescu,
care ma apara în toate procesele începând de la 1920, sa vina la Iasi.
La rugamintile studentilor s-au mai înscris în apararea mea si dl. Mihail
Mora. Procesul
meu este, ca totdeauna, un asalt iudaic pentru a se obtine o condamnare.
O cât de mica condamnare, cer jidanii de la „Adevarul”. Numai ca sa poata
spune ca miscarea condusa de mine este anarhica, uzând de mijloace ilegale
de actiune. Misuna
jidanii pe salile Ministerului de Justitie cu tot felul de interventii.
În fata lor magistratura româna sta dreapta si neînduplecata. Sunt achitat. Procurorul
face însa apel. Sunt retinut mai departe la Vacaresti. Presiunile
si interventiile puterii iudaice se maresc. Sunt dus din nou la judecata.
Procurorul Praporgescu, la judecarea apelului, pentru a face pe placul
acestei puteri, m-a asezat în boxa cu escrocii, hotii de cai si pungasii
de buzunare. Trei ore i-au judecat pe acestia, în care timp am fost obiectul
privirilor ironice si sfidatoare a zeci de jidani. La urma abia s-al luat
procesul meu. Am fost din nou aparat de d-nii Mihail Mora si Nelu Ionescu.
Procesul s-a terminat cu o noua achitare. Dupa aproape o luna si jumatate
de închisoare, am fost eliberat. Am plecat acasa. *** Dupa acestea,
cu Nelu Ionescu, Gârneata, Mota si Ibraileanu, am pornit cu camioneta
la Sighetul Marmatiei sa ne interesam de soarta celor doi preoti care
se aflau închisi într-o mizerie înspaimântatoare. Nu venea nimeni sa-i
vada, sa le aduca de mâncare. Preotul Dumitrescu avea sotia bolnava si
doi copii mici. O casa, fara pâine, fara bani, fara medicamente, din mila
oamenilor. Soarta de preoti crestini, ridicati întru apararea crucii,
a bisericii si a neamului lor! La fel de trista era si soarta celorlalti
10 tarani fruntasi arestati. Afara,
jidanimea triumfa. Se strângeau bani în tara si strainatate. Guvernul
dadea bani pentru „nenorocitii de jidani” de la Borsa, pentru ca sa-si
faca case noi din piatra, cu etaj, în timp ce bietii tarani români manânca
pâine din faina de lemn amestecata cu rumegatura de ovaz. Eu, care
am vazut atunci acest Maramures românesc, gemând si zbatându-se în ghearele
mortii, nu pot decât sa îndemn pe toti oamenii politici, pe toti membrii
învatamântului, pe toti preotii, pe studenti, ca si pe elevii de scoala,
ca si pe toti procurorii umanitatii, care vin sa ne cenzureze viata politica: – Mergeti
cu totii si vizitati Maramuresul. Puneti arbitru pe orice om din lumea
întreaga, sa raspunda daca e admisibil ca în Tara Româneasca, sa se petreaca
cu românii ce se petrece în Maramures. Dupa
patru luni de zile, preotii au fost transportati în închisoarea din Satu
Mare. Acolo s-a judecat procesul lor, în care mai erau implicati 50 de
tarani si taranci cu copii în brate, si 20 de jidani. Au pledat în procesul
acesta profesorul Catuneanu, Ion Mota, un avocat din localitate si eu,
pentru români, si patru avocati jidani pentru cei 20 de acuzati ai lor.
Dupa opt zile cu totii au fost achitati, deoarece tot ce li se pusese
în sarcina nu era adevarat. DIZOLVAREA
LEGIUNII ARHANGHELUL MIHAIL SI GARZII DE FIER 11 IANUARIE
1931 Între
timp, dl. Vaida, sub presiunea atacurilor jidanesti, a fost scos de la
Ministerul de Interne si tot prin aceeasi presiune, înlocuit cu dl. Mihalache,
care prin manifestarile din ultimul timp lasa sa se întrevada ca nu
se va sfii sa întrebuinteze fata de noi metode de „mâna tare”. Acest
moment sosise. Tânarul
Dumitrescu-Zapada, care fusese arestat la Sighet, exasperat de minciunile,
atacurile, injuriile presei jidanesti, fara sa întrebe pe nimeni, fara
sa spuna un singur cuvânt cuiva, ia un revolver pe care-l gaseste la întâmplare,
pleaca la Bucuresti, intra în cabinet la Socor si trage un foc de revolver
în acesta. Revolverul era însa stricat. La al doilea glonte s-a defectat. Era în
timpul sarbatorilor Craciunului, dupa un an de zile, în care timp nu statusem
acasa nici o luna. Voiam sa fac sarbatorile în familie. Eram la Focsani,
pregatindu-ma sa plec spre casa, când citesc în ziare cele întâmplate
la Bucuresti. Am fost imediat chemat la judecatorul de instructie, Papadopol.
S-a dovedit ca nu aveam nici un amestec în cele întâmplate. Mi s-a dat
drumul. Am plecat din nou la Focsani, unde din ordinul d-lui Mihalache
si fara nici un motiv, am fost înconjurat de politie, în casa la Hristache
Solomon si timp de 8 zile n-am putut iesi afara. Domnul
Mihalache dizolvase Garda de Fier si Legiunea, printr-un jurnal al Consiliului
de ministri. S-au facut perchezitii la toate organizatiile, s-au ridicat
scriptele, s-au sigilat sediile. Acasa la Iasi precum si la Husi mi s-au
rascolit pâna si pernele si saltelele. Pentru a cincea oara mi se ravasea
casa, luându-mi-se tot ce era în legatura cu miscarea, pâna la cele mai
mici însemnari pe care le aveam. Saci întregi, plini de acte, scrisori,
hârtii, au fost ridicate din casele noastre si duse la Bucuresti. Dar
ce puteau sa gaseasca la noi ilegal sau compromitator? Noi lucram la lumina
zilei si tot ce aveam de spus, spuneam în gura mare. Credinta noastra
ne-o marturiseam tare în fata lumii întregi. De la
Focsani, la 9 ianuarie, am fost dus de agenti la Bucuresti si acolo, dupa
un interogator de 12 ore, arestat si trimis iar la Vacaresti. Au mai fost
adusi a doua zi legionarii din judetele în care lucrasem cel mai mult:
Lefter, de la Cahul; Banea, de la Iasi; Stelescu, de la Galati; Amos Pop,
din Turda; Totu si Danila. O noua
lovitura aspra data în moalele capului, unei organizatii românesti, care
nu facuse nimic ilegal, ci numai încercase sa-si ridice fruntea
în contra hidrei iudaice. O noua încercare a neamului acesta de a se ridica,
prin tineretul sau, din robie, se prabusea sub loviturile unui român,
Ministru de Interne, în aplauzele unanime ale jidanimii din tara si din
strainatate. Si de
aceasta data, furia pentru nimicirea noastra s-a pornit necrutatoare.
Nici un mijloc n-a fost crutat pentru a ne distruge. Nici
o infamie. Si nu eram vinovati cu nimic. Patrundeau pâna la noi foile
jidanesti care ne atacau cu violenta, batându-si joc de noi si de adevar;
iar noi nu puteam face nimic. Nu puteam raspunde nimic. Cu
bratele încrucisate între patru pereti de închisoare, priveam cum merg
asupra noastra insulte si acuzatii peste acuzatii, care de care mai grozave. * Pentru
a arata masura infamiei presei jidovesti din acea vreme, este suficient
ca din multiplele încercari facute cu intentia de a ridica în contra-ne
opinia publica si de a forta condamnarea noastra, s redau urmatorul fals
ordinar savârsit de ziarul „Dimineata” si apoi reprodus si comentat de
celelalte. Atrag
atentiunea ca niciodata n-am conceput, scris si iscalit un asemenea ordin.
Nu-mi
apartine nici un cuvânt. El este
pe de-a-ntregul nascocit de jidanime. Îl reproduc
în întregime astfel cum a aparut cu comentariile ziarului dimineata: „UN DOCUMENT
EDIFICATOR În legatura
cu scopurile si mijloacele uzitate de organizatia Arhanghelul Mihail,
suntem în masura sa publicam un document senzational emanat de la legiunea
din Iasi. Este vorba
de o circulara trimisa la Câmpulung si Ludosul Mare de catre Legiunea
Arhanghelul Mihail din capitala Moldovei: Legiunea
Arhanghelul Mihail Sediul
Iasi (Râpa Galbena) Caminul
Cultural Crestin 245/930
ad circulandum Copie Pentru
raspunsuri adresati Corneliu
Zelea Codreanu Str. Florilor
20, Iasi – prin
cifru – Catre Batalionul
II Câmpulung Batalionul
III Ludosul de Mures Avem onoare
a va aduce la cunostinta urmatoarele: Luând
în considerare ca autoritatile civile cât si cele militare au slabit în
vigilenta lor prin faptul ca noi am intervenit pe lânga unele personagii
suspuse – atât la Ministerul Internelor, cât si din (e vorba de o alta
autoritate înalta N.R.) – trebuie ca sa dublam forte mari de propaganda
si instigatii abuzând de aceasta ocazie, care nu suntem siguri ca într-o
buna zi din nou se va întoarce contra noastra. Prin urmare fara nici o
ezitare si pierdere de timp, veti face urmatoarele:
Lovitura
decisiva se va da în toamna aceasta cu ocazia schimbarii guvernului Mironescu.
Fiti prudenti,
o armata de spioni jidani s-au pus în urmarirea actiunii noastre – nu
stati de vorba si nu primiti pe nimeni care nu are semnatura mea. Sus inimile,
traiasca Legiunea si cu Dumnezeu înainte! Iasi.
7 octombrie 1930. Comand.
Leg. (ss) Corneliu
Zelea Codreanu Seful
stat Major si secretar (ss) Gârneata Reiese
clar din aceasta circulara ca legiunea Arhanghelul Mihail a pregatit
actiuni criminale apropiindu-si pentru aceasta pe unii dintre functionarii
publici. Desi tardiv,
autoritatile sunt deci datoare sa identifice pe absolut toti functionarii
publici care s-au pus în serviciul criminalei actiuni a legiunii Arhanghelul
Mihail si sa aplice sanctiunile cele mai severe.” ** Îmi dadeam
seama ca situatia era grea. Organizatia dizolvata, sediile sigilate, perchezitii
prin toate partile. Opinia
publica zapacita complet în fata tipetelor jidanilor si înmarmurita de
acuzatiile pe care acestia ni le azvârleau, înclina sa creada de adevarate
toate aceste odioase înscenari. Pe deasupra,
în închisoare, mizerie, frig, umezeala, lipsa de aer si de lumina, lipsa
de asternut. Trebuia o mare interventie ca sa putem capata niste paie
pentru a pune în saltele si niste rogojini pentru a acoperi igrasia de
pe pereti. 1931 începuse
în închisoare sub ploaie de minciuni, de insulte si de lovituri ale jidanilor. I-am dus,
si de rândul acesta, pe noii camarazi care ma întovaraseau în noua mea
încercare, sa vada icoana si toate locurile pline de amintiri pentru mine.
Era
desigur greu si pentru ei. Dar, raspunderea lor nu era decât pentru ei
si cu mult mai mica. Tinta care trebuia sfarâmata si nimicita eram eu. Simteam
cum din nou se aduna nori negri deasupra noastra, cum din nou si cu mai
multa îndârjire se pravaleste asupra noastra o lume dusmana, care vrea
sa ne piarda. Singurul
sprijin, în mijlocul acestor infernale uneltiri si uriase asalturi, l-am
gasit numai în Dumnezeu. Începem sa postim, post negru, toate vinerile.
Iar în fiecare noapte la ora 12, sa citim Acatistul Maicii Domnului. Afara,
legionarii din capitala în frunte cu Andrei Ionescu, Ion
Belgea,
Iordache, Doru
Belimace,
Victor Chirulescu, Cotiga, Horia
Sima,
Nicolae
Petrascu,
Iancu Caranica, Virgil Raculescu, Sandu Valeriu, fac sfortari uriase pentru
a lumina opinia publica derutata de presa Sarindarului. Si
în acelasi timp devotatul si neclintitul Fanica Anastasescu – nelipsit
de la toate încercarile prin care am trecut – cauta sa ne îmbunatateasca
starea materiala din închisoare. Iata
vina ce mi se punea în sarcina, prin: MANDATUL
DE ARESTARE NR. 194 ……………………………. „Având
în vedere actele de procedura penala adresate contra lui Corneliu Zelea
Codreanu, avocat din Iasi, în etate de 31 ani, prevenit ca a comis faptul
ca a încercat a întreprinde o actiune împotriva formei de guvernamânt
statornicita prin Constitutie si a încercat a face agitatiuni din care
putea rezulta un pericol pentru siguranta publica prin organizarea
unei asociatiuni Legiunea Arhanghelul Mihail – Garda de Fier, având
ca scop întronarea unui regim dictatorial, ce urma sa fie impus
la un moment voit de el, prin mijloace violente, în care sens partizanii
erau pregatiti si îndemnati, prin instructie quasi-militara, ordine, directive
si cuvântari, precum si prin publicatiuni, afise, embleme, discursuri
în întrunirile organizate sau întrunirile publice. Având
în vedere ca acest fapt e prevazut de art. 11 aliniatul II din legea pentru
reprimarea unor noi infractiuni în contra linistii publice, cu închisoare
de la 6 luni, pâna la 5 ani si cu amenda de la 10.000, la 100.000 lei
si cu interdictiune corectionala. Considerând
ca din cercetarile facute rezulta sarcini si indicii grave de culpabilitate,
contra lui Corneliu Zelea Codreanu si ca pentru a împiedica pe numitul
sa nu comunice cu informatorii si martorii ce urmeaza a fi audiati, cum
si în interesul sigurantei publice, este în interesul instructiunii,
ca numitul inculpat, pâna la noi dispozitiuni, sa fie detinut în casa
de opreala; Ascultând
si concluziunile D-lui Procuror Al. Procop Dumitrescu si dispozitiunile
art. 93 procedura penala; Pentru
aceste motive: Mandam
tuturor angajatilor fortei publice ca confirmându-se legii sa aresteze
si sa conduca la casa de arest de la Vacaresti, pe Corneliu Zelea Codreanu… Data în
cabinetul nostru astazi 30 ianuarie 1931. Judecator
de Instructie Stefan Mihaescu (Dosar
nr.10-1931)” PROCESUL VINERI,
27 FEBRUARIE 1931 Ploaia
aceasta de acuzatii a durat neîncetat 57 de zile, raspândindu-se zilnic,
în milioane de foi, în sate si orase. Nici o posibilitate de raspuns.
De nicaieri, nici o raza de nadejde. Nimeni n-are putinta sa ne ia apararea
si sa denunte complotul jidanesc pentru condamnarea si îngroparea noastra
si a miscarii. Privim cum autoritatile, procurorii, siguranta si acest
domn, Mihalache, Ministru de Interne, care desi cu totii stiau din cercetarile
pe care le facusera ca nu suntem vinovati cu nimic, ca nu s-a gasit nici
un depozit de munitii, arme, dinamite etc., cu toate acestea se complaceau
în aceasta situatie de infamie, lasând prada insultei si batjocoririi
jidanesti niste oameni arestati, care nu se puteau apara. Fiind
în joc Siguranta Statului, ar fi avut elementara datorie sa linisteasca
opinia publica, dând un comunicat, prin care sa fi spus ca nu este adevarat,
ca Siguranta Statului ar fi descoperit depozite de munitii etc. si ca
tara ar fi fost în ajunul unui razboi civil. În
mijlocul acestei situatii, ni se fixeaza procesul pentru vineri, 27 februarie. O
parte din avocati sunt de parere sa se amâne procesul, din cauza atmosferei
încarcate si sa punem martori, cel putin din lumea organelor de siguranta,
care sa fie fortate, sub juramânt, sa declare adevarul. Refuzam
propunerea. Ne judecam fara nici un martor. Prezideaza
dl. Consilier Buicliu, ajutat de d-nii judecatori G. Solomonescu si I.
Cotsin, Procuror, dl. Procop Dumitrescu. Ne apara
profesorul Nolica Antonescu, d-nii Mihail Mora, Nelu Ionescu, Vasiliu-Cluj,
Mota, Gârneata, Corneliu Georgescu, Ibraileanu. Lumea
si magistratii asteapta sa vada aparând dovezile în contra noastra, bombele
si depozitele de munitii, dinamite, ecrazite si arme. Nimic, absolut nimic.
Într-o jumatate de ora dupa interogatoriul nostru, toata aceasta farsa
infama s-a prabusit. În sfârsit, am putut sa vorbim, înecati de indignare,
care 2 luni, ceas cu ceas, se concentrase în noi. Tot barajul acela de
minciuni se frângea în fata adevarului. Toate lanturile cu care ne legasera,
cadeau. Am fost aparati în mod stralucit de avocatii nostri. Procesul
a continuat si a doua zi. Pronuntarea s-a amânat câteva zile. La termenul
fixat, am fost dusi din nou la Tribunal, unde ni s-a citit sentinta de
achitare cu unanimitate (sentinta penala nr. 800) *** Iata în
ce termeni a caracterizat sentinta de achitarea actiunea pentru care „Legiune
Arhanghelul Mihail” fusese tradusa în fata judecatii, dupa ce mai înainte
fusese dizolvata: „Având
în vedere ca din cele aratate de Dl. prim-procuror se constata în fapt
din dosar, ca în adevar se recrutau aderenti numai printre oameni hotarâti,
barbati, femei si copii, printre plugari, elevi; ca se vorbeste de cuiburi
de legionari sau „vulturi albi” de pilda; ca e vorba de un stagiu, juramânt
sau legamânt, de 5 legi fundamentale, dintre care una e a secretului;
ca legiunea este organizata militareste cu o uniforma, cu un centiron,
cu o esarfa, cu programe de educatie fizica si instructie militara, exercitii
de semnalizare si cunoastere a alfabetului Morse etc. Nu se
constata însa ca cei ce recrutau si cei recrutati au întreprins vreo actiune
împotriva actualei forme de guvernamânt statornicita prin Constitutie
si nici nu au întreprins vreo actiune din care sa rezulte vreun pericol
pentru Siguranta Statului. Ca simplul fapt al constituirii într-o asemenea
organizatie nu poate constitui o infractiune, chiar daca în conceptia
unora ea ar prezenta un pericol, când, atâta vreme cât organizarea n-a
fost oculta, autoritatea administrativa ar fi putut interveni, fie oprind-o,
fie dizolvând-o. Chiar în ipoteza în care s-ar stabili ca organizatia
a copiat modelul fascist ca forma de alcatuire, înca prin asta membrii
ei nu pot fi considerati pasibili de pedeapsa pe care o prevede textul
pentru care sunt trimisi în judecata fiindca, în starea statica, o organizatie,
oricare ar fi forma ei, nu prezinta nici un pericol pentru Siguranta Statului,
ea putând face obiectul preocuparilor unor masuri preventive a autoritatilor
administrative, nu însa a unor masuri represive care au intervenit numai
atunci când se trece la actiune (afara de cazul când legea nu prohiba
direct forma de organizare). Ori nu
se poate spune ca, din împrejurarea ca câtiva legionari au mers prin comune
pentru a capata aderenti, îndrumând poporul sa se organizeze, sa aiba
încredere în miscarea legiunii etc., se poate scoate un indiciu ca ei
intentionau sa pericliteze Siguranta Statului – propaganda fiind un mijloc
de formarea si reîmprospatarea cadrelor unei organizatii politice cum
era aceasta si nici ca înjghebarea de asa-zise cuiburi, de catre elevii
de liceu – formatiuni care nu faceau parte din organizatia propriu zisa
– nu da nota pericolului pentru Siguranta Statului daca se are în vedere
ca în programul organizatiei era trezirea constiintei nationale cu precepte
de educatie fizica si morala care cadreaza cu un program scolar, atât
timp cât lipsesc agitatiunile. Considerând
ca nu se poate imputa inculpatilor ca urmareau prin actiunea lor schimbarea
actualei forme de guvernamânt, pentru ca din dosar si e netagaduit si
de reprezentantul Ministerului public, ca atât inculpatul Corneliu Z.
Codreanu cât si ceilalti precum si toti componentii organizatiei propovaduiau
un brat tare, în locul partidelor parazite, dar recunosteau autoritatea
regelui, de care se vorbeste cu tot respectul cuvenit si ai caror colaboratori,
spun foarte des în manifestarile lor, vor sa ajunga. Ori atâta
vreme cât era vorba de o colaborare cu capul statului, nu poate fi vorba
de o rasturnare a formei de guvernamânt la care guvernul n-ar fi consimtit. ……………………….. Având
în vedere ca pentru aceste consideratiuni actiunea subversiva (care de
altfel nu se dovedeste de nicaieri a fi o actiune subversiva) de care
sunt acuzati inculpatii nu poate fi încadrata în dispoz. art. 11. ……………………….. Considerând
ca marsul în Basarabia pus la cale de organizatie n-a avut loc, caci nici
n-ar fi avut loc daca autoritatile n-ar fi consimtit; consimtamânt pe
care de altfel inculpatii pretind ca l-au avut dar ca le-a fost retras
mai târziu. Ca în
asemenea împrejurari e de prisos sa se mai retina sustinerile inculpatilor
ca ei aveau de scop, în prim rând o punere la încercare a rezistentei
legionarilor si în al doilea rând trezirea constiintei nationale în populatia
impregnata de elemente straine. Având
în vedere ca s-a mai sustinut ca toate actele inculpatilor au a fi privite
în lumina antecedentelor lor. …………………………. Având
în vedere ca nici ca dat în dozarea punibilitatii unor infractori nu pot
fi citate, actele inculpatilor Corneliu Zelea Codreanu, Danila etc. cât
timp nu se stabileste existenta faptului pentru care sunt dati în judecata,
fiindca, antecedentele intereseaza pentru proportionarea pedepsei, nu
pentru intervenirea ei. Ca astfel
fiind, inculpatii nu sunt vinovati de faptele ce lise imputa si prin urmare
urmeaza a fi achitati. ………………………….” ** Ne reîntoarcem
bucurosi la închisoare. Acolo ne facem bagajele si asteptam sa plecam.
Sa
ne vina ordinul de punere în libertate. Asteptam,
8 seara, 9, 10 ,11, tresarim la fiecare pas care se aude prin curte. adormim
cu bagajele facute. A doua
zi asteptam iar. Abia a trei zi auzim ca procurorul a facut apel si ca,
pâna la noua judecata, vom ramâne arestati. În sfârsit,
iar încep sa treaca zilele greu. * Pentru
vineri, 27 martie 1931, ni se fixeaza noul termen la Curtea de Apel. Zilele
trec din ce în ce mai greu. În sfârsit, iata-ne din nou în duba spre Palatul
de Justitie. Ne judecam. Suntem
la Curtea de Apel, Sectia a II-a. Prezideaza dl. Ernest Ceaur Aslan. Aceiasi
aparatori îsi fac datoria, combatând cu acelasi succes teza procurorului
Gica Ionescu, care depaseste rechizitoriul sau, prin iesiri insultatoare
si pline de ura. Pronuntarea
se amâna câteva zile. Înapoi la Vacaresti. Asteptam. Rechemati, ni se
comunica o noua achitare, cu unanimitate. Suntem
eliberati dupa 87 zile de închisoare. Suntem
gasiti nevinovati. Oare cine va pedepsi pe insultatorii nostri? Oare cine
ne va razbuna toate nedreptatile, loviturile si toate suferintele îndurate? Dar procurorul
face recurs. Mai târziu se judeca si acesta la Casatie. Suntem din nou
achitati, cu unanimitate. *** Iata-ne
cu doua hotarâri: una a d-lui Mihalache, prin care „Legiunea Arhanghelului
Mihail” si „Garda de Fier” sunt dizolvate ca organizatii subversive si
periculoase pentru existenta statului român, alta a întregii justitii
românesti: Tribunal, Curte de Apel si Casatie, în unanimitate, dupa care,
tinerii acestia n-au nici o vina, Legiunea si Garda nu sunt periculoase
întru nimic, nici ordinii publice, nici Sigurantei Statului. Cu toate
acestea, sediile noastre ramân sigilate pe mai departe. Jidanimea,
care a fost din nou înfrânta, tace si pregateste din umbra alte minciuni,
alte atacuri, alte infamii. Doamne!
Doamne! Cum nu vede neamul acesta ca noi, copiii lui, suntem lasati prada
loviturilor dusmane care curg asupra noastra, una dupa alta! Doamne!
Doamne! Oare când se va trezi el si va întelege toata urgisirea si cabala
îndreptata contra lui, cu vrajmasie, pentru a-l adormi si rapune! MISCAREA
LEGIONARA ÎN PRIMELE ALEGERI IUNIE
1931 În aprilie
cade guvernul national-taranesc. Vine guvernul Iorga-Argetoianu. Legiunea
fiind dizolvata, îmi înscriu miscarea la comisia electorala centrala sub
o noua denumire: „Gruparea Corneliu Z. Codreanu”, alegându-mi semn electoral: Noua
denumire, se întelege, nu prinde în mase. Popor,
presa, dusmani, guvern, tot „Garda de Fier” continua a-i zice. Sa
luam parte la alegeri. Sa nu ni mai spuna ca de ce nu ne punem în rând
cu lumea, de ce nu uzam de caile legale. La
1 iunie sunt alegerile. Cu mari sfortari materiale, cu împrumuturi, reusim
sa ne punem candidaturi în judete. Începe
propaganda. Cea mai legala si cea mai delicata. În judetele în care candideaza
Ministrul de Razboi si Primul Ministru al tarii, noi nu candidam. Pentru
acest motiv, din putinul cât avem, rupem Focsanii si Radautii. În schimb,
asupra noastra se reped: guvern, autoritati, batausi. Ni
se opreste propaganda. La urma ni se mai fura si din voturi. Totusi, obtinem,
dupa o lupta grea, 34.000 de voturi. Se prezinta pe linia întâia Cahulul
cu aproape 5.000 de voturi, Turda cu 4.000, Covurluiul cu cele trei sectii:
Beresti, Ganesti, Oancea cu aproape 4.000, Ismail cu 6.000 etc. De
al 15 decembrie 1929, de când am plecat la prima întrunire la Beresti
si pâna acum, în iunie 1931, am dus-o într-o lupta si închisoare continua.
Pe acasa nu stiu daca, adunând zi cu zi, am stat doua luni. LUPTA
DE LA NEAMT 31 AUGUST
1931 Dupa 20
de zile, aflu ca s-a declarat vacant un loc de parlamentar la jud. Neamt
si ca în curând vor fi alegeri. Studiez
situatia si iau hotarârea de a intra în lupta. Avusesem
în acest judet, la alegerile trecute, 1.200 de voturi. Acum se prezentau
în alegeri liberalii, national-taranistii în cartel cu averescanii, georgistii
etc. Presa
voia sa dea o semnificatie deosebita acestor alegeri, pentru ca lupta
va fi încordata si rezultatul ei va fi succesiunea la guvern. Se observa
concentrari de forte. Lumea începe a face chiar pronosticuri. Unii dau
victoria liberalilor, altii national-taranistilor. În
toiul luptei, unii vor face pariuri. Se înteleg de la sine, ca de noi
nici nu se vorbea. Pe capul nostru nu se gândea nimeni sa puna pariuri. La
25 iulie, dau si eu ordin de concentrare. Dar noi suntem sleiti. Nu avem
nici cu ce plati lista. Ne ajuta familia Iesanu pentru plata listei si
tiparirea de manifeste. Pe la
30 iulie, sunt în Piatra Neamt si astept sosirea echipelor. Vine fiecare
cum poate. Pe jos, cu trenul, cu caruta. Acum încep sa intre mai în serios
în lupta elementele crescute în fratii, care formeaza echipe sub comanda
legionarilor mai vechi. Dupa harta,
dau fiecarei echipe câte un sector. Numarul luptatorilor nostri se ridica
la un total de 100. Ei pleaca pe jos, cu o credinta nesfârsita, desi nu
cunosc pe nimeni si nu stiu nici ce vor mânca, nici unde vor dormi. Dumnezeu
le va purta de grija, iar nevoia îi va învata. La Brosteni pleaca echipa
Banica, profesor Matei, Cosma, la care se vor adauga câmpulungenii; la
Rapciuni, echipa Tocu; la Bicaz, echipa Crânganu; la Tg. Neamt, Victor
Silaghi, Jorjoaia, Stelescu; la Baltatesti, Banea, Ventonic, Ifrim, Mihail
David; la Roznov, Popovici; la Buhusi, Paduraru cu Romascanii, Hristache
Solomon si inginerul Blanaru; la Cracaoani, Doru Belimace si Ratoiu; la
Razboeni, Valeriu Stefanescu, familia Mihai Craciun si Stelian Teodorescu.
Alaturi de acestia, prof. Ion Z. Codreanu tinea întruniri în diverse puncte
ale judetului. Pe alocuri
erau si cuiburi de legionari sub conducerea urmatorilor: Herghelegiu,
Tarâta, Platon, Loghin, David, Nuta, Mihai Bicleanu, Ungureanu, Olaru
V. Ambrozie, Macovei etc. Echipele
au început sa munceasca pe la oameni cu ziua pentru a capata de mâncare.
În scurt timp, ele au început sa fie iubite de tarani. National-taranistii
au venit cu masini multe. Numai din partea lor sosesc în judet si pleaca
în propaganda sapte fosti ministri. De asemenea, de la liberali. Din toate
categoriile sociale, preotii se poarta cel mai slab. În judetele unde
se strâmba crucile de pe biserici, în fata stapânirii politicianiste,
atee si jidanite, într-o lupta în care eram singurii care veneam în numele
crucii, cu pieptul deschis în fata monstrului pagân, preotii din judet,
cu o exceptie de vreo 3-4, au fost în contra noastra. În ultima
saptamâna, trebuia sa-mi organizez fortele în vederea bataliei finale.
Aveam acum 6 sectii puternice si 10 slabe. În discutia
pe care am avut-o cu sefii de echipe, acestia sustineau ca odata ce avem
6 sectii puternice, putem sa ne ridicam echipele de acolo si sa le întarim
pe cele slabe. Era o parere gresita care ne putea duce la pierderea bataliei. Am procedat
exact contrar, concentrând forte în punctele mele puternice; iar la celelalte
lasând numai mici echipe de hartuiala. Adversarii, toti s-au grupat gresit.
Ei s-au concentrat în punctele tari ale mele. Încât noi am dat batalia
în punctele noastre cele mai tari, iar ei în punctele lor cele mai slabe. Au
fost nimiciti. Eu am luat în aceste 6 puncte câte 1.000 de voturi de sectie,
iar ei câte 200, maximum 300. În acelasi timp, sectiile lor tari, ramânând
fara buna aparare, au fost înjumatatite de echipele noastre. În
ziua de votare, începând de dimineata, am strabatut cu o masina puternica,
însotit de Totu, 15 sectii devotare din 16. Noaptea,
la ora 12, s-a aflat rezultatul, într-un mare entuziasm al maselor taranesti
si al echipelor de legionari si într-o nemaipomenita deprimare a politicienilor
si a jidanilor. Garda: 11.300 voturi; liberalii: 7.000; national-taranistii
cu averescanii: 6.000; ceilalti, mult mai putin. Si
astfel, în prima lupta, în câmp deschis cu fortele coalizate ale
politicienilor, legionarii, desi într-un numar redus si dispunând de mijloace
incomparabil mai mici, izbutesc sa câstige victoria, împrastiind panica
în toti adversarii. |